Daniela Matei

o împroscare cu apă

nu
nu cu grabă ci cu multa
delicatete îmi spui
dezbraca-te ma ajuti
sa-mi desfac hainele lenjeria
subtire de bumbac. cît de
albă de matăsoasă e pielea putin
umedă pe la încheieturi. mă
gîndesc oare cum ar fi daca
pielea ar fi trasparentă
clară dacă
am putea vedea vasele subtiri
o retea un fel de plasă vie.

mă simt mă misc stîngaci
oarecum nenatural.
îmi desprinzi lantisorul de la gît
ma întrebi ceva nedeslusit
eu rîd ca
într-un film în care imaginea
si sonorul nu se suprapun exact
stingi mucul de tigara in
cearceaf eu bat cu
palemele aerul norisoare
de fum un miros înnecacios
de pîrlit apoi
totul se destramă. un fel de
limpezime o senzatie precisa de
indiferenta de usurare ca si
cum ai zbura la zece-unspe mii
de metrii deasupra pamîntului
cînd nimic nu mai conteaza
nuuuu
nimic nu mai conteaza.
(cine gîndeste altfel e poftit sa
paraseasca avionul). mai bine ai
inchide pleoapele ai sterge
orice imagine orice amintire
ai sta nemiscat tinindu-ti rasuflarea
(daca zumzetul motoarelor
nu s-ar auzi in departare am putea crede
că nimic nu e real).
te gîndesti
retina e transparentă
în oglinda ei nu se reflectă nimic.

nimic.

doar fata interioara a pleoapelor
ca două scoici
mici
reci.

apoi nu se stie de ce
încep să îmi doresc
din ce în ce mai mult să
mă apropii de casă să cobor
să văd din nou luminitele pe
fereastra avionului grămezi
de luminite separate de plăji
întinse întunecoase.
nuuuu
nu stii ce sînt acele spatii oarbe. poate
terenuri de golf cîmpii nesfirsite. poti
numai să ghicesti. locuri virane
poate parcări negre gradini în întuneric. nu pot stii cu precizie.
ceea ce contează într-adevar
sînt luminitele. atît de aproape
încît le-ai putea chiar atinge.
deschid ochii.

(un val de lumină).
razele se sting pe retină ca niste mucuri de tigară.

lasă urme mici rotunde
cicatrici (cine le-a văzut
o dată nu poate să le uite).
un miros înnecăcios de pîrlit.
misc atunci degetele
pe cearceaf
peilea pare o plajă întunecată.