Articol: Galateni, Scrisoarea către, p. 323-334

traducere: Muntean Sorin

Semnificaţia acestor teme centrale din Galateni dă epistolei un loc predominant în orice tratare a cronologiei* şi teologie pauline. Scrisoarea a avut un profund impact asupra gândirii creştine, acţionând de-a lungul întregii istorii a bisericii. Luther a numit-o „propria mea epistolă, aceea căreia i-am jurat credinţă; Katie von Bora a mea.”

1. Galatia

Scrisoarea lui Pavel către „Bisericile Galatiei” (1:2) admonestează destinatarii ca fiind „galateni nechibzuiţi” (3:1). Scrisoarea sa către Biserica din Corint învăţa ca aceasta să facă cum a rânduit şi „Bisericilor Galatiei” (1Cor. 16:1) în ceea ce priveşte strângerea ajutoarelor. În scrisoarea către Timotei, Pavel îl informează pe acesta că „Crescens s-a dus în Galatia”(2Tim 4:10). Localizarea geografică a bisericilor din Galatia şi originea etnică a galatenilor la care se referă Pavel este încă un subiect mult dezbătut de către cercetătorii Noului Testament. Unii (cum ar fi J.B. Lightfoot şi H.D. Betz), urmând majoritatea comentatorilor patristici, medievali şi reformatori, au argumentat că Galateni a fost scrisă creştinilor de origine eltică (galică) care locuiau în sau în jurul oraşelor Ancyra, Pessinus şi Tavium, situate în nordul Asiei Mici. Alţii (de notat E. DeW. Burton, F.F. Bruce şi R. N. Longenecker) argumentează că „Bisericile Galatiei” au fost plantate de Pavel, conform relatării din Fapte 13-14, în Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe, situate în sudul Asiei Mici şi care erau formate din neamuri de diverse origini etnice (frigieni, pisidieni şi licaonieni). Referinţele din Fapte 16:6 („Ţinutul Frigiei şi Galatiei) şi fapte 18:23 (ţinutul Galatiei şi Frigiei) par să susţină ambele puncte de vedere ale dezbaterii. Pentru a înţelege fundalul dezbaterii, este necesar să revedem trei stagii din istoria Galatiei: invazia celtică, perioada grecească şi perioada romană.

1.1 Invazia celtică

Când o armată de celţi (numiţi şi gali sau galateni de către autorii greci şi latini) a invadat şi ulterior s-au aşezat în partea centrală a nordului Asiei Mici (Turcia modernă), ei au dat noii lor patrii, propriul lor nume: Galatia. Aceşti celţi (sau galateni, cum erau de obicei numiţi în Asia Mică), care erau de aceeaşi origine etnică ca şi celţii din Franţa sau Britania, au migrat din Europa Centrală spre Grecia. Conform cu istoricul roman Liviu, ei erau „înflăcăraţi de dorinţa” de a trece în ţinutul bogat al Asiei. Această oportunitate a venit atunci când au fost invitaţi de către Nicomede I, regele Bitiniei, care avea nevoie de mercenari în campania sa de recucerire a celei mai mari părţi a Bitiniei. În anul 278 î.H., circa 20.000 de galateni au luptat în numele lui Nicomede până când toată Bitinia i-a recunoscut suveranitatea. Liviu i-a descris pe aceşti războinici galateni cruzi care inspirau o asemenea teroare „încât Orientul Apropiat şi de asemenea mai îndepărtat asculta ordinele lor: …trupuri înalte, păr roşu lung, scuturi imense, săbii foarte lungi; mai mult decât atât, cântecele cu care mergeau la luptă, strigătele, săriturile, larma nesuferită a armelor ca şi zăngănitul scuturilor – toate acestea erau folosite deliberat pentru a-i îngrozi pe duşmani.” (Liviu, Hist. 38.18.3-9).

Scopul real al acestei descrieri a lui Liviu a fost să demonstreze posibilitatea Romei de a se apăra împotriva unui duşman aşa de grozav („cât de mult valoarea romană a depăşit furia galică”). Dar trebuie să fi fost ceva adevăr în această relatare, deoarece alte surse antice descriu modul în care au devastat vestul şi nordul părţii centrale a Asiei Mici şi le-a fost plătit tribut până când regatul seleucid, sub conducerea lui Attalus I, regele pergamului, a fost în cele din urmă în stare să-i înfrângă şi să-i limiteze prin fixarea ghraniţelor după 232 î.H. Teritoriul lor era de peste 200 de mile de la sud-vest la nord-est, mărginindu-se cu Licaonia şi Pamfilia la sud, Paflagonia şi Pontus în nord, Capadocia la est şi Frigia în vest.

Poporul galatian care locuia acest teritoriu era compus din trei triburi: Trocmi, cel mai puternic, locuia în est, în jurul oraşului Tavium; tribului Tectosages îi aparţinea fortăreaţa Ancyra (astăzi Ankara), iar Tolistobogi trăia în ţinutul din jurul Pessinusului, în partea vestică a domeniilor galatene. Fiecare trib era subdivizat în patru tetrarhii, fiecare dintre acestea avându-şi propriul tetrarh, judecător, comandant militar şi doi comandanţi subordonaţi. Reprezentanţii celor douăsprezece tetrarhii formau un consiliu care se întâlnea la Drynemetum. Nobilii galateni domneau peste populaţia nativă. Deşi galatenii şi-au menţinut propriul limbaj celtic, ca o extensie, ei adoptat totuşi religia ţării. Astfel, o invazie celtică din vest a stat la baza originii Galatiei în Asia Mică.

1.2 Galatia în perioada grecească.

Scriind în primul secol d.H. dintr-o perspectivă romană, Liviu a descris elenizarea galatenilor: „aceşti strămoşi ai noştri au legătură cu adevăraţii gali, născuţi în propria lor ţară; aceştia sunt acum degeneraţi, sau rasă mixtă şi în mod normal ar trebui numiţi galogreci.” (Liviu, Hist. 28.17.9). Cu toate că galatenii au devenit cunoscuţi ca „Galogreci”, galateni vorbitori de limbă greacă, ei erau înfăţişaţi de către vechii istorici greci sau latini ca nişte războinici barbari, care invadau şi jefuiau ţările vecine. Ei au fost influenţaţi mai mult de cultura şi religia frigiană locală, decât de elenizare. În Pessinus ei participau în faimosul templu al zeiţei frigiene, Mama zeilor, numită Agdistis. Sanctuarul cu porticurile sale de marmură albă era un obiect de mare veneraţie. Preoţii erau numiţi puternici, din cauza imensei puteri pe care o exercitau în societate.

Forma galatiană de guvernământ a devenit tot mai totalitară: din anul 63 î.H., triburile nu au mai fost conduse de către consiliu şi tetrarhi, ci de către trei regi tribali; din 42 î.H., în urma unui război civil, Deiotarus a obţinut controlul asupra întregii Galatii. Într-o serie de bătălii, galatenii au luptat împotriva puterii Romei. În 190 î.H. s-au aliat cu regele seleucid Antiochus al III-lea, împotriva Romei, dar au fost înfrânţi la Magnesia, în 189, de către consulul Manlius Vulso.

Galatenii au început să vadă avantajele susţinerii cauzei romane. Astfel, când generalul roman Pompei mărşăluia împotriva lui Mitridate al V-lea, galatenii erau de partea lui Pompei. În 64 î.H., pompei le-a răsplătit sprijinul desemnând Galatia ca şi un regat-satelit, extinzându-i şi graniţele pentru a include regiuni din sud şi vest. Când, în 36 î.H., Galatia i-a fost dată lui Amyntas, secretarul şi generalul lui Deiotarus, teritoriul includea porţiuni din Pisidia şi Frigia. Mai târiu Amyntas a câştigat o mare parte din Licaonia şi i-a fost dată o parte din Cilicia, numită Cilicia Traciei şi mai mult din Pisidia şi Isauria, de către Augustus, ca şi răsplată pentru aportul său în bătălia de la Actium. Rezultatul a fost că teritoriul Galatiei includea o mare suprafaţă în partea de sud a Asiei Mici, dar care nu a fost niciodată din punct de vedere etnic, galatiană. Când Amyntas, ultimul rege al Galatiei, a fost omorât în bătălia împotriva lui Homanadenses în 25 î.H., Augustus nu a încredinţat regatul Galatiei fiilor lui Amyntas, ci, în loc de aceasta, l-a reorganizat ca pe o provincie romană, sub autoritatea unui guvernator roman. Astfel regatul Galatiei a devenit provincia romană Galatia.

1.3 Galatia sub stăpânirea romană. Ca şi provincie romană, Galatia includea teritoriul iniţial (de la Pessinus în vest la Tavium în est), împreună cu adăugirile majore de la alte regiuni: Frigia, Isauria şi Pisidia. Unele oraşe şi sate ca Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe erau acum între graniţele provinciei Galatia. Porţiuni din Pamfilia care înainte i-au aparţinut lui Amyntas au fost redate de Augustzus Pamfiliei, iar părţi din estul Licaoniei şi Cilicia Traciei au fost transferate aliatului său Arhelau, regele Capadociei. Dar în anul 5 î.H., provincia Galatia a fost încă o dată mărită prin noi anexări: o marte parte a Paflagoniei din nord a fost adăugată şi, cam peste trei ani, o parte din Pont a fost adăugată şi desemnată ca Pontul Galatiei, pentru a o deosebi de restul Pontului care nu aparţinea de Galatia.

Prin analogie cu această denumire romană oficială a Pontului Galatiei, poate fi dedus că referinţele din Fapte 16:6 şi 18:23 pot fi luate ca şi denumiri proprii pentru Frigia Galatiei, acea parte din Frigia care era inclusă în provincia Galatiei, penzru a o deosebi de acea parte a Frigiei care era aşezată în Asia proconsulară (Frigia Asiană). Pe această bază, Fapte 13:14-14:23 este văzută ca o relatare a plantării de biserici în regiunea Frigiei Galatiei, iar 16:16 şi 18:23 sunt luate ca referinţe pentru vizitele ulterioare ale lui Pavel în aceeaşi regiune. Cealaltă alternativă, conform căreia aceste referinţe din Fapte 16:6 şi 18:23 ar descrie o vizită a lui Pavel în nord, în teritoriul iniţial al Galatiei, omite să recunoască construcţia gramaticală a acestor fraze din Fapte („ţinutul Galatiei şi Frigiei” indică o regiune şi nu două), precum şi construcţia istorică a provinciei romane a Galatiei. Se pare că în Fapte se urmează modelul tipic grecesc de descriere a provinciilor romane prin enumerarea regiunilor din acea provincie.

Astfel, în timpul lui Pavel, provincia romană a Galatiei se întindea de la de la Pont, pe malul Mării Negre, la Pamfilia, pe malul Mării Mediterane. „Bisericile Galatiei”, cărora li se adresează Pavel, puteau fi situate în teritoriul etnic nordic al triburilor galatiene, în vecinătatea oraşelor principale, Pessinus, Ancyra şi Tavium, sau puteau fi în regiunea sudică a provinciei romane extinse a Galatiei unde, în conformitate cu relatarea din Fapte 13-14, Pavel a vizitat Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe. Atât adresarea către Galatia de nord, cât şi faţă de cea sud sunt teoretic posibile ca şi un rezultat al lărgirii frontierelor provinciei romane Galatia în primul secol d.H.

Geograful grec Strabo descria populaţia acestei regiuni ca fiind una mixtă şi distingea galateni, paflagonieni, frigieni, psidieni, liconieni şi isaurieni. Majoritatea acestor grupuri etnice şi-au menţinut propria limbă. Dar indiferent de limba maternă sau de fundalul etnic pe care îl aveau, toţi locuitorii provinciei romane Galatia erau consideraţi galateni. Inscripţiile purtând nume de sclavi se referă la aceştia ca fiind galateni, deşi nici unul din ei nu are un nume celtic. O inscripţie (sec. 1 d.H.) de la Pednelissus, din marginea sudică a Pisidiei, desemnează acest oraş ca fiind „oraşul galatenilor”. O altă inscripţie, de la Apolonia, în regiunea frigiană a provinciei, îi numeşte pe locuitorii acestui oraş galateni. În unele locuri ca Atena sau Rodos sunt numeroase inscripţii pe pietrele funerare îi desemnează pe locuitori străini ca galateni, deşi numele sunt aproape în uniformitate greceşti, iar unii par a avea un fundal frigian.

Se pare că nume de galateni a fost în mare măsură folosit pentru a descrie persoane din Frigia ca având o origine celtică. Deşi acest fapt este bine atestat (vezi în special Hemer, 299-305), el este disputat de unele autorităţi în domeniu ca W. Bauer’s Greek-English Lexicon şi articolul IDB despre Galatia. Ultimul insistă că „numele de galateni cu greu ar putea fi o descriere corespunzătoare pentru toţi locuitorii provinciei romane, el evocând mai degrabă unele amintiri speciale a istoriei triburilor” (Mellin, 338). Dar, dacă numele de galateni este folosit doar pentru cei care aveau cu adevărat sânge celtic, denumirea ar putea fi aplicată doar unui număr foarte mic din aristocraţia celtică. S. Mitchell aduce argumente ample pentru a arăta că

Deşi nobilimea părea să se ţină deoparte de restul supuşilor, clasa de jos devine în cele din urmă, prin sec. al II-lea î.H., probabil prin căsătorii libere, un amalgam cu clasa conducătoare. Este semnificant că populaţia rurală de la acea dată nu era văzută ca fiind frigiană, ci galatiană, deşi este destul de clar că majoritatea dintre ei erau de origine anatoliană. (Mitchell, 1058).

Chiar şi când se întâlnesc nume celtice, acestea sunt de obicei asociate cu familiile de nume greceşti, romane sau frigiene. Astfel că celţii 100% trebuie să fi fost într-adevăr foarte puţini. Articolele din BAGD se bazează pe folosirea frecventă de către Memmon a numelui galatenilor pentru „un popor cu o individualitate bine-definită, care a venit în Asia Mică din Europa.” Pe această bază s-a revendicat că Memmon „cu siguranţă că nu s-a adresat niciodată licaonienilor ca fiind galateni”(BAGD, 150). Posibil, putem deduce că Pavel a urmat aceeaşi metodă ca şi Memmon (deducţie problematică în ea însăşi). Memmon, contemporan cu Pavel, a scris o istorie dezvoltată a propriului său oraş, Heraclea Pontica. Scopul referirilor sale la galateni a fost să arate cum invazia celtică din secolul al III-lea î. H. A dăunat oraşului său şi i-a redus teritoriul, astfel că referirile sale nu pot da o descriere corectă a locuitorilor provinciei romane Galatia din primul secol d.H.

Evidenţele indică că numele invadatorilor celtici a devenit un nume de onoare pentru diverse popoare din Asia Mică situate în interiorul graniţelor extinse ale provinciei romane Galatia în primul secol după Hristos. Prin urmare, membrii oricărei biserici din provincia romană Galatia puteau fi priviţi ca galateni în primul secol d.H. Problema localizării în nordul sau sudul Galatiei nu poate fi decisă într-un singur mod sau doar pe o bază geografică, ea necesitând o tratare ulterioară în discuţia scrisorii lui Pavel către Galateni.

Aproape de sfârşitul primului secol (aproximativ 74 d.H.), Vespasian a detaşat cea mai mare parte a Pisidiei de provincia Galatia. În sec. al II-lea, porţiunea licaoneană a provinciei a fost transferată la Cilicia şi Isuria, formând provincia lărgită a Isuriei. La sfârşitul sec. al III-lea (circa 297 d.H.), rămăşiţele regiunii sudice ale Galatiei au fost transferate unei noi provincii a Pisidiei care avea capitala Aniohia Pisidiei şi Iconia ca şi al II-lea oraş. Provincia Galatiei a fost astfel redusă la aproximativ vechile dimensiuni etnice, teritoriul nordic iniţial al invadatorilor celţi. Nu este deloc surprinzător, prin urmare că, comentatorii patristici, urmaţi de către cei din timpul Reformei, au presupus că Pavel a adresat scrisoarea sa bisericilor din Galatia de Nord, atâta vreme cât era singura Galatie din perioada patristică.

1.4 Cultura şi religia Galatiei romane

Galatia a fost o provincie rurală. Câteva oraşe mari ca Ancyra sau Antiohia Pisidiei, precum şi unele localităţi mai mici erau separate de mari suprafeţe reprezentând provinciile rurale. O provincie era în stare în mod normal să-şi asigure propriile nevoi de hrană prin producţia de cereale-alimentele de bază pentru supravieţuire. Lâna era produsul care aducea bogăţie provinciei, mare parte din regiunea centrală şi sudică a ţării fiind o imensă fermă de oi. Strabo ne informează că mulţi oameni îşi formau averea din oi, în special Amyntas, care avea 300 de turme. Multe din decoraţiile pietrelor funerare din Galatia înfăţişează acest lucru: boi trăgând la jug, cu plug şi seceră, pentru a portretiza semănarea şi recoltarea grânelor; toiag şi furcă pentru a indica supravegherea oilor şi ţesutul lânii şi vin sau ciorchini de struguri pentru a arăta că producţia de vin era importantă pentu mulţi.

Aria extinsă de ferme şi păşuni era tăiată de drumurile romane care legau oraşele şi satele împreună, într-un sistem de comunicaţii remarcabil şi eficient. Cultul frigian al Mamei Zeilor era larg răspândit, la fel ca şi templele lui Zeus (vezi Fapte 14:13). Când Ancyra a devenit capitala provinciei romane Galatia, aici a fost stabilit cultul imperial. Rămăşiţele templului lui Augustus precum şi influenţele romane pot fi încă văzute în Ancyra (astăzi Ankara, capitala Turciei).

2.Contextul istoric

Pentru a înţelege temele centrale ale epistolei, vom lua în considerare contextul istoric: autorul, destinatarii şi data scrierii.

2.1. Autorul

Pavel se introduce pe sine în primul verset ca „Pavel, apostol” (1:1) subliniind autoritatea deciziei sale în privinţa problemei din bisericile Galatiei cu cuvintele „Iată, eu, Pavel, vă spun că…” (5:2). Paternitatea sa este acceptată de toţi cu excepţia câtorva critici radicali. Aproape toţi cercetătorii văd Epistola către Galateni ca pe un exemplu standard al stilului şi teologiei lui Pavel.

2.2. Destinatarii

Pavel se adresează acestora ca şi propriilor lui copii (4:19). Pentru a ne concentra atenţia asupra acestor credincioşi, este necesar să vedem localizarea lor, relaţia lui Pavel cu ei precum şi crizele cu care se confruntau în bisericile lor.

2.2.1. Localizarea bisericilor.

Pavel îşi adresează scrisoarea „Bisericilor Galatiei” (1:2). Cercetătorii sunt divizaţi în privinţa localizării geografice a acestor biserici (vezi discuţia anterioară). Majoritatea evidenţelor par a fi în favoarea unei localizări sudice a Galatiei. În timpul lui Pavel, Galatia era numele pentru întreaga provincie romană, care se întindea de la Pont în nord, până la pamfilia în sud. Toţi rezidenţii întregii provincii erau numiţi galateni, indiferent de originea lor etnică, astfel că este normal ca Pavel să fi clasificat bisericile fondate de el după numele provinciilor în care erau situate: „Bisericile din Asia” (1Cor.16:19); „Bisericile din Macedonia” (2Cor 8:1) sau „Ahaia” (2Cor. 9:2). Prin urmare era natural ca Pavel să se refere la bisericile din Antiohia Pisidiei, Iconia; Listra sau Derbe (toate oraşe din cadrul provinciei romane Galatia), ca „Biserecile din Galatia” şi să se raporteze la membrii acestor biserici ca fiind galateni. Bineînţeles însă că acesta nu este singurul nume care poate fi folosit pentru ei. Întru-cât nu există nici o evidenţă clară că Pavela fondat biserici în nordul Galatiei, pare cel mai potrivit să considerăm naraţiunea din Fapte 13-14 ca o relatare a fondării bisericilor din Galatia cărora le este adresată Epistola lui Pavel către galateni. În acest caz, fapte 16:6 şi 18:23 se referă la vizitele ulterioare ale lui Pavel cu scopul de a întări aceleaşi biserici din Galatia.

2.2.2. Relaţia lui Pavel cu bisericile din Galatia.

Relatarea primei călătorii a lui Pavel în Galatia arată că el a venit aici din cauza unor boli fizice repulsive. Cu toate acestea, când el a predicat Evanghelia aici, viitorii convertiţi l-au primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost Hristos însuşi. Răspunsul lor către Pavel a fost foarte generos. Pavel spune că dacă ar fi fost posibil, ei i-ar fi dat proprii lor ochi (Gal. 4:12-15). Când Pavel L-a prezentat pe Hristos* crucificat, ei au crezut şi au primit Duhul Sfânt*(Gal. 3:1-2).

2.2.3. Crizele din bisericile Galatiei.

Curând după ce Pavel a plantat bisericile din Galatia, ele au fost infiltrate de dezbinatori, care predicau o evanghelie diferită de a lui Pavel (Gal. 1:6-9). Identitatea acestor dezbinatori a fost subiectul unei discuţii extinse (vezi Iudaizatori; Oponenţi).

Este cel mai probabil că aceştia erau evrei creştini, care insistau că era necesar să aparţii poporului evreu pentru a putea primi binecuvântarea lui Dumnezeu.* De aceea, ei le cereau semnele identităţii specifice ale poporului Israel: circumcizia*, ţinerea Sabatului (vezi Zile Sfinte) şi ţinerea Legii Mozaice. Nu e nici o îndoială că ei au apelat la exemplul ciecumciziei lui Avraam* în campania lor de a-i convinge pe credincioşii galateni că fără circumcizie era imposibil să participi la binecuvântările legământului promise lui Avraam. Probabil că intruşii au combătut autoritatea lui Pavel prin revendicarea susţinerii de la autoritatea mai înaltă* a apostolilor iniţiali din biserica de la Ierusalim.*

Dezbinatorii i-au câştigat pe convertiţii galateni de partea lor. Evident, mesajul lor a întâlnit o nevoie în bisericile Galatiei. Ei au putut foarte bine simţi o pierdere a identităţii din momentul în care credinţa în Hristos le-a oprit accesul de la templele păgâne şi de la sinagogile evreieşti. Prin urmare ei căutau o identificare cu poporul evreu pentru a avea un sens al aparţinerii de poporul lui Dumnezeu. Reiese de asemenea că ei doreau să vină sub stăpânirea Legii Mozaice pentru că ei credeau că Legea le va da călăuzire în problemele lor morale. În orice caz, ei au fost fascinaţi de mesajul acestor intruşi şi au adoptat o atitudine de respingere faţă de Pavel.

2.3. Data

Pavel furnizează o schiţă autobiografică a vieţii sale din momentul schimbării sale până în momentul scrierii epistolei. O comparaţie a acestei autobiografii cu alte epistole şi cu Faptele Apostolilor ne conduc la unele ipoteze contradictorii cu privire la locul scrisorii în cronologia* vieţii lui Pavel (vezi Pavel în Fapte şi Epistole). Aceste ipoteze pot fi evaluate dacă luăm în considerarea trei sfere de evidenţe: (1) vizita de la Ierusalim; (2) înţelegerea expresiei „întâia dată”, din Gal.4:13; şi (3) localizarea bisericilor în nordul sau sudul Galatiei.

2.3.1. Vizitele la Ierusalim şi datarea lor

Chestiunea de bază a disputei din discuţia cu privire la vizitele la Ierusalim se învârteşte în jurul potrivirii vizitelor lui Pavel descrise în această epistolă cu vizitele sale descrise în Fapte. Doar două vizite sunt menţionate în Galateni: (1) Gal. 1:8, prima vizită după convertire; şi(2) Gal.2:1-10, vizita pentru conciliu, în timp ce în Fapte avem relatate cinci vizite ale lui Pavel la Ierusalim: (1) 9:26-30, prima vizită după convertire; (2) 11:30, vizita cu ajutoarele pentru foamete; (3) 15:1-30, vizita pentru conciliu; (4) 18:22, o scurtă vizită; şi (5) 21:15-17, vizita în care a fost arestat. Dintre multele încercări de a lega vizitele descrise în Galateni cu cele din Fapte, două merită atenţie specială: Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-30 şi Gal. 2:1-10=Fapte 11:30.

2.3.1.1 Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-30. Dacă potrivim vizita din Galateni 1:18 (prima vizită după convertire) cu vizita din Fapte 9:26-30 (prima vizită după convertire) şi vizita cu prilejul conciliului din Gal. 2:1-10 cu vizita cu prilejul conciliului din Fapte 15:1-30, atunci scrisoarea lui Pavel către Galateni ar putea fi plasată după conciliul de la Ierusalim găsit în Fapte 15:1-30 (=Gal. 2:1-10). O astfel de ecuaţie pare a fi rezonabilă atâta timp cât ambele relatări ale vizitei cu prilejul conferinţei se referă la aceeaşi discuţie (obligaţia creştinilor neevrei de a ţine Legea Iudaică), la aceeaşi participanţi (Pavel şi Barnaba* merg la Ierusalim pentru a discuta cu Petru*, Iacov* şi alţii) şi la aceeaşi decizie (necesitatea circumciziei nu este impusă creştinilor dintre neamuri).

Cele două obiecţii care se ridică împotriva acestei ecuaţii sunt legate de omiterea sub jurământ a lui Pavel (cf. Gal. 1:20) a oricărei referinţe la vizita cu ajutoare pentru foamete (Fapte 11:27-30) şi a oricărei aluzii la vreunul din hotărârile conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:20,29). Unii cercetători afirmă că susţinerea acestei ecuaţii Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-30 în lumina acestor două omisiuni implică în mod necesar un atac la adresa veridicităţii relatării lui Pavel, sau a relatării din Fapte, sau chiar a amândurora. Totuşi, unii cercetători ca J.B. Lightfoot sau J.G. Machen, care cu siguranţă susţin temeinicia ambelor relatări, argumentează că aceste două omisiuni din partea lui Pavel pot fi explicate pe baza faptului că ele nu erau relevante pentru problema din Galatia şi deci Pavel nu era obligat să le amintească. Întru-cât scopul autobiografiei lui Pavel era relatarea relaţiei sale cu apostolii iniţiali din Ierusalim şi nu atât vizitele sale la Ierusalim, nu era necesar pentru el să facă vre-o aluzie la vizita din timpul foametei, deoarece el nu s-a întâlnit atunci cu apostolii (sau cel puţin relatarea din Fapte a acelei vizite nu face nici o menţiune a unei astfel de întâlniri). Iar faptul că Pavel nu s-a referit la deciziile luate de conciliul de la Ierusalim are sens întru-cât ele nu sunt văzute în naraţiunea din Fapte ca o negare a deciziei majore de a nu solicita circumcizia. Prin urmare, revendicarea conform căreia „cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva…nu mi-au adaos nimic (mesajului meu)” (Gal. 2:6) se potriveşte cu relatarea din Fapte. Deoarece galatenii erau cu toţii dornici să asculte de orice decret care venea de la biserica din Ierusalim, Pavel putea considera că orice menţiune a deciziilor luate de conciliu ar putea fi rău-venită, în afară de cazul când ar fi fost absolut necesară. Întru-cât el nu a apelat niciodată la „Deciziile Apostolice”, în nici una din scrisorile sale, putem considera că el nu s-a simţit obligat să facă acest lucru ( unii au sugerat chiar că el ar fi avut o anumită antipatie faţă de aceste decizii). Peste toate acestea, autoritatea sa nu era bazată pe deciziile de la Ierusalim, ci pe „descoperirea lui Isus Hristos” (cf. Gal. 1:12).

O altă critică a ecuaţiei Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-10 este că această ecuaţie face dificilă explicarea retragerii lui Petru şi „chiar Barnaba” de la masa părtăşiei cu creştinii dintre neamuri în Antiohia* (Gal.2:11-14) după ce liniile călăuzitoare cu privire la o asemenea părtăşie ar fi fost stabilite la conciliul relatat în Fapte. Dar chiar dacă conflictul din Antiohia a avut loc înainte de conciliul din Fapte 15, după cum au sugerat unii cercetători, este greu totuşi să înţelegem comportamentul lui Petru. Trebuie să ne întrebăm încă de ce s-ar fi retras el de la masa părtăşiei cu creştinii neevrei din Antiohia, după conciliul de la Ierusalim descris de Pavel descris de Pavel în Gal. 2:1-10. Din perspectiva lui Pavel, purtarea lui Petru este nejustificată deoarece a violat adevărul* evangheliei care a fost apărat în conferinţa de la Ierusalim.

2.3.1.2 Galateni 2:1-10=Fapte 11:27-30.

Critica adusă ecuaţiei Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-10 i-a condus pe unii la a sugera o altă ecuaţie: Galateni 2:1-10=Fapte 11:27-30. Beneficiul acestei ecuaţii este că evită orice suspiciune conform căreia Pavel a omis să relateze toate vizitele sale la Ierusalim posterioare convertirii sale, deoarece, în această ecuaţie, primele două vizite din fapte sunt aceleaşi cu cele două vizite din Galateni. Iar faptul că Pavel nu s-a referit la deciziile conciliului de la Ierusalim se datorează simplului motiv că epistola a fost scrisă înaintea conciliului din Fapte 15, dată la care aceste decizii au fost expuse. Această ecuaţie dă de asemenea valoare declaraţiei din Gal. 1:21, „După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei.” Dacă Gal. 2:1-10 se referă la conciliul de la ierusalim care venit după lucrarea lui Pavel din Galatia, atunci Galatia trebuie să fie citită în declaraţia din 1:21. Dar dacă Gal. 2:1-10 se referă la conciliul care a avut loc în timpul vizitei din Fapte 11:27-30, atunci citirea naturală a textului este: Pavel a fost doar în Siria şi Cilicia între cele două vizite la Ierusalim relatate în Galateni 1:18 şi 2:1-10.

Este uşor de asemenea să vedem similarităţi între naraţiunea conflictului din Antiohia făcută de Pavel în Galateni 2:11-14 şi conflictul din Antiohia de dinainte de conciliul de la Ierusalim descris în Fapte 15:1-2. Ambele se referă la conflictul cu privire la aplicarea Legii Iudaice creştinilor neevrei şi ambele indică că acest conflict a fost cauzat de către o delegaţie venită de la Ierusalim. Dacă aceste naraţiuni se referă la acelaşi eveniment, ar fi rezonabil să considerăm că Pavel le-a scris galatenilor în ajunul conciliului de la Ierusalim. Iar dacă este aşa, atunci putem identifica vizita pentru conciliu din Gal. 2:1-10 cu vizita cu ajutoare pentru foamete din Fapte 11:27-30.

Dar această identificare naşte de asemenea probleme. Nu există nici o relatare a vizitei pentru conciliu în Fapte 11:27-30 şi nici o indicaţie că Pavel şi Barnaba s-au întâlnit cu apostolii. Desigur că Faptele Apostolilor reprezintă o relatare selectivă, dar avem prea puţine dovezi în text pentru a face o apropiere între vizita din Gal. 2:1-10 cu cea din Fapte 11:27-30. Chiar dacă sunt diferenţe mici între Gal. 2:1-10 şi Fapte 15:1-20, cel puţin două pasaje par să descrie un conciliu în Ierusalim. Mai mult, dacă Gal. 2:1-10=Fapte 11:27-30, înseamnă că au fost două conferinţe la Ierusalim. Mulţi cercetători cred însă că este mult prea puţin probabil să fi fost două conferinţe unde aceeaşi oameni să dezbată aceeaşi chestiune cu acelaşi rezultat. Această duplicitate a conferinţelor nu este necesară dacă ecuaţia Galateni 2:1-10=Fapte 15:1-20 stă în picioare.

2.3.2 Prima vizită şi datarea ei (Gal. 4:13)

Referirea lui Pavel la timpul când el „a propovăduit Evanghelia pentru prima dată” în Galatia (Gal. 4:13), poate fi luată ca un punct de referinţă pentru datarea epistolei. Din nefericire, toate modalităţile de dezbatere fac apel la acest suport. Chiar şi dacă termenul de „prima” poate fi luat ca şi comparativ („trecutul” lui a II-a oară), nu este deloc clar despre care vizită se vorbeşte: s-ar putea referi la vizita din Fapte 16:6 ca una dinaintea celei de-a doua vizite din Fapte 18:23, sau s-ar putea referi la vizita din Fapte 13:14-14:23 ca la acea dinainte de a doua vizită din Fapte 16:6, sau s-ar putea referi la vizita din Fapte 13.14-14:21a ca la aceea dinainte de reîntoarcerea din călătoria descrisă în Fapte 14:21b-23. În consecinţă, aceşti termeni nu ne sunt de mare ajutor în încercarea de a data epistola către galateni.

2.3.2 Destinaţia şi datarea epistolei

problema datei scrisorii este legată de problema destinaţiei, chiar dacă trebuie să admitem că determinarea destinaţiei nu ar decide în mod necesar şi data. Dacă contextul din Fapte este acceptat, atunci o destinaţie a nordului Galatiei înseamnă că scrisoarea a fost scrisă după aşa-numita a II-a călătorie misionară (după Fapte 18:22), cândva între anii 53 şi 57 d.H. Dacă Galatia sudică a fost destinaţia (cum pare a fi cel mai probabil în lumina discuţiilor anterioare), epistola ar fi putut fi scrisă imediat după prima călătorie misionară şi înainte de conciliul de la Ierusalim din anul 49. Dar dacă ecuaţia lui Gal. 2:1-10=Fapte 15:1-20 este oarecum favorizată de dovezile prezentate anterior, atunci epistola a fost scrisă către Galatia de sud, cândva după conciliul de la Ierusalim, oricând între anii 50-57 d.H.

A fost remarcat adesea că o comparare a epistolei către Galateni cu 2 Corinteni şi Romani arată o similaritate a tonului şi a temelor, în special în legătură cu controversa asupra rolului Legii Iudaice în bisericile neamurilor. Această similaritate poate indica că aceste trei epistole au fost scrise în aceeaşi perioadă de timp, perioadă în care Pavel a dus o luptă puternică pentru a elibera bisericile dintre neamuri de presiunea de a ceda robiei modului de viaţă iudeu. Dar încercările de a data epistola pe bazele unor astfel de comparaţii teologice cu alte epistole au fost folosite ca suport atât pentru o datare timpurie (Longenecker), cât şi pentru una târzie (Lightfoot). Abordarea subiectivă a unei asemenea comparaţii precum şi natura ocazională a scrierii (fiecare epistolă răspundea unei nevoi specifice), fac ca aceste încercări să reprezinte, în cel mai bun caz, o alternativă secundară de dovedire a teoriei, în căutarea unei baze mai solide.

Datarea epistolei către Galateni este notorie şi, pentru unii, reprezintă un fascinant puzzle istoric. Dar rezultatele acestei dezbateri prelungite asupra datării afectează foarte puţin sau chiar deloc interpretarea temelor majore ale epistolei.

2. Formele literare

O comparaţie detailată a lui Galateni cu epistolele Elenistice (vezi Epistole, Formele epistolelor), ale aceleiaşi perioade indică că Pavel a folosit o formă standard de scrisoare numită „mustrare-cerere” (vezi Hansen şi Longenecker). Spre deosebire de toate celelalte scrisori ale sale, după salutul lui Pavel din Galateni (1:1-5), nu urmează nici un fel de mulţumiri. În schimb, el îşi exprimă uimirea şi reproşurile: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos” (Gal. 1:6).

Expresia „mă mir” era folosită adesea în scrisorile din acea vreme ca o mustrare pentru că nu au fost întâlnite aşteptările scriitorului. Mustrarea era urmată de obicei de motivele care au stat la baza ei. Pavel îşi ceartă cititorii pentru necredinţa lor faţă de Evanghelie şi îşi subliniază reproşul cu o relatare autobiografică a loialităţii lui faţă de adevărul Evangheliei (Gal.1:11-2:21). Apoi îi mustră pentru nechibzuinţa lor în ce priveşte Evanghelia (3:1-5) şi subliniază acest reproş prin explicarea înţelesului Evanghelie în lumina prezentării Scripturii (3:6-4:11).Scrisorile de mustrare conţin cereri de îndreptare a lucrurilor. Pavel începe cererea sa în Gal. 4:12 cu rugămintea personală de a-l imita* în starea sa pentru libertatea Evangheliei. Acest apel este întărit printr-o naraţiune autobiografică a relaţiei sale cu credincioşii galateni (4:12-20) şi cu o interpretare alegorică a istoriei lui Avraam (4:21-31). Cererea de a rămâne pe poziţie pentru Evanghelie este implicată într-o serie de instrucţiuni etice specifice (5:1-6:10). În final, Pavel subliniază temele principale ale epistolei cu propria sa mână (6:11-18).

Analize retorice recente au încercat să explice metodele şi structura argumentaţiei lui Pavel din Galateni (vezi Retorică; Critică retorică). Ei au observat multe similarităţi între structura argumentului lui Pavel din Galateni şi liniile îndrumătoare din manualele clasice de retorică. H.D. Betz clasifică argumentul lui Pavel ca şi un exemplu de retorică judiciară, întru-cât el (Pavel, n.tr.) este văzut ca adoptând tacticile persuasiunii folosite la curţile de judecată pentru adresarea în faţa judecătorului sau juriului în scopul apărării sau acuzării cuiva cu privire la unele acţiuni trecute. Pavel se apără pe sine împotriva acuzaţiilor (1:10) şi în acelaşi timp îi acuză pe oponenţii săi de pervertirea Evangheliei (1:7). Folosindu-se de categoriile retoricii judiciare clasice, Betz schiţează Galateni astfel:

III Narratio („Naraţiune”, 1:12-2:14)

Dar Betz trebuie să admită că nu poate găsi paralele din manualele de retorică clasică şi în secţiunea îndemnurilor (5:1-6:10). Din acest motiv, G. Kennedy argumentează că Galateni este cel mai bine văzut ca o retorică deliberată, având în vedere scopul de a îndemna şi a sfătui auditoriul cu privire la acţiunile viitoare prin demonstrarea faptului că acele acţiuni sunt eficiente sau dăunătoare. Pavel caută să-i sfătuiască pe credincioşii galateni să nu-i urmeze pe învăţătorii falşi, scoţând în evidenţă efectele dăunătoare: despărţirea de Hristos şi de har* (5:4), excluderea din Împărăţia* lui Dumnezeu (5:21) şi secerarea putrezirii (6:8). El subliniază eficienţa cursului acţiunii pe care i-a îndemnat să o urmeze dându-le promisiunii dobândirii vieţii veşnice (6:8) şi acordându-le benedicţia peste toţi cei ce vor umbla în conformitate cu „canonul” („dreptarul” în trad. Cornilescu) acesta (6:16).

Astfel, ni se pare cel mai potrivit să clasificăm argumentul lui Pavel din Galateni ca o îmbinare a unei retorici judiciare cu una deliberativă. Secţiunea mustrărilor (1:6-4:11) are caracterul unei retorici judiciare, dar în 4:12 apare o schimbare spre o retorică deliberată. Pavel nu mai este atât de mult preocupat să acuze sau să apere, cât să-i convingă pe galateni să adopte un anumit curs al acţiunii. El îşi începe apelul la acest nou mod de comportament în 4:12-„Fiţi ca mine”. Acest îndemn este susţinut apoi de porunca luată din istoria lui Avraam de a „izgoni pe roabă şi pe fiul ei” (4:30) şi clarificat de instrucţiunile autoritative de a rămâne în libertate (5:1-12) şi definite în termeni specifici în îndemnul etic de a umbla prin Duhul (5:13-6:10). Rezultă astfel următoarea schiţă:

4. Conţinutul

1. Salututări (Gal. 1:1-5)

Dincolo de elementele standard ale trimiterii, destinatarilor şi ale saluturilor, acest prim paragraf conţine două declaraţii teologice importante care anticipează temele centra ale epistolei. Prima, în Gal. 1:1, propria descriere a lui Pavel ca un apostol*, duce la referirile la poziţia apostolică din alte epistole. Dubla sa negare a oricărei dependenţe de vreo instituţie sau autoritate omenească pentru legitimitatea apostoliei sale şi revendicarea unui mandat divin, plasează un accent pe autoritatea apostolică care va fi o trăsătură importantă în această epistolă. În al II-lea rând, declaraţia lui Pavel conform căreia crucea* lui Hristos este calea către eliberarea din acest veac rău (1:4), aşează crucea în centrul teologiei sale, unde va sta până la sfârşitul scrisorii (2.19, 21; 3:1,13; 4:5; 5:11,24; 6:12,14). Argumentul central al lui Pavel este că crucea singură este calea de salvare şi de aceea toate încercările de a suplimenta lucrarea crucii cu lucrări ale Legii trebuie să fie respinse în totalitate.

2. Mustrarea (1:6-4:11)

Imediat după paragraful introductiv, Pavel îşi exprimă reproşul pentru lepădarea galatenilor în favoarea unei evanghelii pervertite (1:6) şi-i aşează pe cei care distorsionează Evanghelia lui Hristos sub un dublu blestem (1:7-9). În acest fel Pavel stabileşte de la început etalonul fundamental al adevăratei autorităţi: aderenţa la o singură evanghelie. Mărturisirea lui Pavel conform căreia chiar şi el însuşi va fi judecat de standardul Evangheliei ca şi un slujitor al lui Hristos îl opreşte de la a căuta aprobarea oamenilor (1 :10). Standardul Evangheliei nu a fost derivat din tradiţia umană, ci a fost dat prin „descoperirea lui Isus Hristos” (1:11-12): Isus Hristos este atât sursa cât şi subiectul Evangheliei.

4.2.1. Autobiografia (1:13-2:21). Autobiografia lui Pavel este în esenţă o descriere a credinţei sale faţă de adevărata Evanghelie: el a fost chemat de Dumnezeu pentru a predica Evanghelia (1:16); el a apărat Evanghelia la conciliul de la Ierusalim (2:1-10) şi în conflictul cu Petru (2:11-14) şi el a întruchipat esenţa Evangheliei (2:15-21). Relatarea sa ca reprezentant loial al Evangheliei stă la baza autorităţii* sale ca apostol* şi este un reproş sever la adresa necredinţei galatenilor faţă de evanghelie.

Punctul iniţial din relatarea chemării lui Pavel (1:13-21); vezi Convertire şi Chemare) este accentuarea faptului că el a fost chemat de Dumnezeu, nu de biserică, pentru a predica Evanghelia. Înainte ca harul lui Dumnezeu să-l oprească pe Pavel din calea lui, el a fost angajat într-o campanie de distrugere a Bisericii lui Dumnezeu din cauza zelului său pentru tradiţiile evreieşti (1:13-14). Chemarea lui Pavel nu a fost idee ulterioară (în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, n.t.), ci, la fel ca şi în cazul profeţilor din vechime (vezi Ier. 1:5 şi Isaia 49:1; vezi Profet, Pavel ca şi), Pavel a fost pus deoparte din pântecele mamei sale (1:15). Pavel a auzit chemarea în momentul în care Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în el, astfel că a putut să-L predice pe Hristos neamurilor (1:16). Când Pavel a auzit chemarea, el nu s.a sfătuit cu „carnea şi cu sângele”, nici nu s-a suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înaintea lui, ci a mers în Arabia şi apoi s-a reîntors la Damasc (1:16-17). De-abia peste trei ani a făcut o scurtă vizită lui Petru la Ierusalim şi, cu excepţia lui Iacov, Petru a fost singurul care apostol pe care Pavel l-a văzut atunci (1:18-19).

Dar Pavel nu a lucrat independent. După cum arată următorul episod din autobiografia sa, el a avut întregul sprijin al celor care erau consideraţi a fi cei mai importanţi lideri din Ierusalim (2:1-10). Ca şi un rezultat al conciliului de la Ierusalim, lui Pavel şi lui Barnaba le-a fost dată mâna dreaptă de însoţire de către liderii bisericii-mamă ca şi un acord pentru misiunea lor printre neamuri. Conducătorii din Ierusalim nu au adăugat nimic masajului lui Pavel (2:6-9). Dar deşi Pavel s-a străduit să stabilească un consens cu aceşti lideri, el nu a fost dispus să permită iudeilor ultra-conservatori („fraţi mincinoşi” în ochii lui Pavel) să distrugă lucrarea* sa dintre neamuri. Atunci când a fost presat să-l circumcidă pe Tit, care era dintre neamuri, Pavel a refuzat să o facă, rezistând pentru „adevărul Evangheliei” şi tot astfel el speră ca credincioşii galateni să facă la fel când sunt confruntaţi cu problema circumciziei.

În următorul episod al autobiografiei sale, Pavel descrie cum l-a confruntat pe Petru în scopul apărări adevărului Evangheliei (2:11-14). Când Pavel a vizitat biserica din Antiohia*, el a urmat obiceiul congregaţiei mixte a creştinilor evrei şi a neamurilor de a mânca împreună creştinii dintre neamuri. Fără îndoială că prezenţa sa la masa părtăşiei cu neamurile a fost considerată ca un simbol oficialo al aprobării unităţii şi egalităţii evreilor şi neamurilor din biserică. Dar când nişte reprezentanţi trimişi de Iacov din biserica de la Ierusalim au venit în Antiohia, aceştia l-au convins pe Pavel să oprească practica evreilor de a mânca cu neamurile din biserică. După părerea lui Pavel, Petru a ascultat de cererile lor fiindcă i-a fost teamă de cei tăiaţi împrejur, adică de evrei. Aceasta înseamnă probabil că el a devenit preocupat de efectele dăunătoare pe care această părtăşie la masă cu neamurile ar fi putut să o aibă asupra lucrării bisericii în Ierusalim, printre evrei. Dacă evreii necreştini din Ierusalim ar fi auzit că Petru a mâncat cu neamurile, ei nu numai că ar fi putut întoarce spatele mărturiei Bisericii, dar puteau avea chiar o atitudine ostilă faţă de Biserică pentru că tolera o asemenea practică (pentru cadrul social din Palestina vezi Mişcări revoluţionare).

Retragerea lui Ptru de la masa părtăşiei cu neamurile a împărţit biserica în două fracţiuni, iudei şi neamuri, şi prin acţiune, nu prin cuvinte a obligat neamurile să creadă că ar trebui să devină iudei dacă vroiau să se bucure de părtăşia cu apostolii şi cu biserica-mamă. Din perspectiva lui Pavel, acţiunea lui Petru nu a fost o ajustare legitimă pentru binele Evangheliei, ci nu compromis de la adevărul esenţial al acesteia. Petru a fost acuzat de ipocrizie, nu de erezie. Petru şi Pavel nu erau în dezacord cu privire la adevărul Evangheliei, dar acţiunile lui Petru nu au fost în concordanţă cu credinţa sa în Evanghelie. Mergând înainte cu aderenţa evreilor la lege care solicita mai apoi separarea evreilor şi a neamurilor şi implica că integrarea în naţiunea evreiască era necesară pentru mântuire*, Petru nega esenţa Evangheliei care proclama că mântuirea, atât pentru evrei cât şi pentru neamuri, era prin cruce şi prin integrarea în Hristos. Conflictul din Antiohia a fost o oglindire a crizelor cu care se confruntau credincioşii galateni, întru-cât problema obligării neamurilor să trăiască ca şi evreii a fost cu siguranţă problema centrală a bisericilor din Galatia.

Pavel îşi îmbracă autobiografia sa cu o declaraţie care este atât personală, dar care, în acelaşi timp, serveşte ca o paradigmă pentru toţi creştinii (2:15-21). Din propria sa experienţă ca evreu prin naştere (2:15; vezi Evreul, Pavel), el ştia că a fost justificat prin credinţa în Hristos, nu prin faptele* Legii (2:16). Prin implicaţie trebuie să fie clar că cei care sunt păcătoşi dintre neamuri (2:15) pot fi justificaţi numai prin credinţa în Hristos şi nu prin lucrurile Legii. Pavel a căutat justificarea numai în Hristos, dar el a fost găsit ca un păcătos pe baza Legii (2:17) deoarece a mâncat cu neamurile. Deoarece părtăşia de la masă cu neamurile a fost pe baza credinţei comune în Hristos, Hristos a fost blamat ca fiind agentul care a cauzat încălcarea Legii prin luarea mesei cu neamurile (2:17). Dar Pavel a respins cu tărie orice idee conform căreia Hristos ar fi un slujitor al păcatului.* Pentru că numai dacă Legea care-i separă pe evrei şi pe neamuri ar fi rezidită, doar atunci Pavel ar putea fi dovedit ca fiind un păcătos pe baza Legii (2:18). Dar, de fapt, el a murit faţă de Lege, astfel că Legea nu mai poate fi folosită pentru a condamna părtăşia cu neamurile. Moartea sa faţă de Lege a fost însoţită de unirea cu Hristos în moartea sa – „sunt răstignit cu Hristos”.

Mort faţă de Lege nu înseamnă libertinaj moral, ci realizarea celui mai înalt obiectiv: „ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (2:19). Această viaţă* pentru Dumnezeu este împuternicită de Hristos („Hristos trăieşte în mine”); este trăită prin credinţa în Hristos („trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu”); este motivată de dragostea jertfitoare a lui Hristos („care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine”). Experienţa lui Pavel le aduce înainte amândouă variantele: sau încercarea de a obţine neprihănirea* „prin Lege”, negând astfel valoarea morţii lui Hristos (2:21); sau moartea faţă de Lege prin participarea în moartea lui Hristos şi deci trăirea pentru Dumnezeu printr-o viaţă în care locuieşte Hristos (2:19-20); vezi Moartea lui Hristos). Pavel prezintă propria sa experienţă în Galateni 2:15-21 pentru a dovedi că participarea în evenimentele Evangheliei şi nu aderenţa la Lege, este sursa vieţii şi a neprihănirii. În următorul capitol el foloseşte istoria lui Avraam pentru a dovedi aceeaşi teză.

Argumentul lui Avraam este introdus prin cinci întrebări usturătoare (3:1-5) care îi mustră pe galateni pentru nechibzuinţa* lor. Ceea ce implică aceste întrebări este acuzaţia că galatenii nu au reuşit să înţeleagă semnificaţia mesajului lui Hristos cel crucificat (3:1) şi nu au realizat implicaţiile experienţei lor cu Duhul Sfânt (3:2-5). Experienţa trecută (3:2-3) şi prezentă (3:5) este o dovadă indiscutabilă că ei au experimentat deja binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu. Întrebările lui Pavel sunt aranjate într-o antiteză strălucită, astfel ca galatenii să fie obligaţi de propria lor experienţă cu Duhul să aleagă răspunsul corect: „Nu prin respectarea Legii, ci prin credinţa în ceea ce am auzit despre Hristos cel crucificat!”

Răspunsul aşteptat de la galateni este confirmat de expunerea Scripturii (vezi Vechiul Testament la Pavel). Pavel citează Gen. 15:6 pentru a redefini bazele înfierii avraamice. Semnul legământului -adevăratul semn al înfierii avraamice- este credinţa, nu tăierea împrejur. Al II-lea citat din istoria lui Avraam (Gen. 12:3 şi 18:8) este interpretat ca o profeţie a experienţei prezente a creştinilor neevrei. Deoarece Scriptura prevedea că Dumnezeu va justifica neamurile prin credinţă, ea a predicat Evanghelia chiar înainte de Avraam: neamurile vor fi incluse în binecuvântarea promisă lui Avraam.

Credincioşii galateni au fost ademeniţi să creadă că ei puteau fi incluşi în binecuvântarea promisă lui Avraam prin ţinerea Legii* lui Moise. Dar, de fapt, cei care erau ai credinţei, erau deja cuprinşi în binecuvântare (3:9), în timp ce cei care se bizuiau pe faptele Legii erau sub blestem* (3:10), fiindcă Scriptura (Deut. 27:26) îi pune sub blestem pe toţi cei care nu împlinesc toate lucrurile scrise în cartea Legii. Dacă chiar şi cei care ţin Legea sunt sub blestem, deoarece ei nu o ţin în totalitate, atunci riscul de a intra sub blestem este cu atât mai mare pentru credincioşii neevrei care au acceptat doar anumite articole ale Legii în scopul identificării cu Israel*. Habacuc 2.4 dovedeşte că neprihănirea prin credinţă este calea spre viaţă (Gal. 3:11).

Dar Legea nu este a credinţei, fiindcă ea pretinde ţinerea lucrurilor Legii ca şi cale spre viaţă după cum arată citatul din Le. 18:5 (cf. Gal. 3:13). Legea cere ascultare perfectă (3:10) şi oferă viaţa pe baza acestei ascultări (3:12), dar Legea este incapabilă să genereze viaţa sau neprihănirea înaintea lui Dumnezeu (3:21). Calea spre binecuvântare nu este prin Lege, ci prin crucea lui Hristos. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem în locul nostru (Gal. 3:13-14). Credincioşii galateni au primit deja binecuvântarea lui Avraam atunci când au primit Duhul Sfânt, crezând mesajul crucii (3:1-2, 14).

După acest contrast între Lege şi credinţă, Pavel se întoarce spre contrastul dintre Lege şi promisiune, schiţând modul cum decurge istoria salvării. Deoarece promisiunea binecuvântării i-a fost dată lui Avraam şi seminţei lui cu 430 de ani înainte de darea Legii, ea nu mai poate fi modificată sau anulată de darea Legii. Acest argument istoric este destinat să distrugă sinteza promisiunii avraamice şi a Legii mozaice care i-au condus pe galateni să se întoarcă spre Lege ca şi mod de a experimanta binecuvântarea promisă. Ia definiţia mesianică dată de Pavel seminţei (3:16) elimină graniţele naţionale evreieşti ca şi limite ale moştenirii binecuvântării avraamice. Legătura făcută de Pavel între Avraam şi Hristos evită Legea mozaică şi naţiunea evreiască ca şi canale de recepţie a promisiunii făcută lui Avraam, rezultând astfel că doar Hristos singur este calea spre binecuvântarea promisă.

Două întrebări retorice din Gal. 3:19-21 dezvălui propria conştienţă a lui Pavel că acest argument îi va conduce pe cititorii lui să se întrebe dacă este negat orice rol al Legii („Atunci pentru ce este Legea?... Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu?”) Descrierea rolului Legii de către Pavel, funcţia temporară şi originea mediată a acesteia îi lasă pe credincioşii galateni fără nici un motiv temeinic pentru a se întoarce la Lege (3:19-25), pasajul din 3:26-29 focalizându-se pe unirea credincioşilor neevrei cu Hristos. Statul egal al tuturor credincioşilor ca şi „copii ai lui Dumnezeu”, „sămânţa lui Avraam” şi „moştenitori” în Hristos nu acordă nici o valoare oricărei încercări de a câştiga superior prin tăierea împrejur sau ţinerea Legii. De la început până la sfârşitul acestui argument din istoria lui Avraam, punctul principal al lui Pavel este că includerea neamurilor în poporul lui Dumnezeu este bazată numai pe identificarea lor cu Hristos. Identificarea pe baza rasei, clasei sociale sau a sexului nu mai are nici o importanţă din cauza identificării cu Hristos.

Pavel încheie această secţiune a mustrărilor din epistola sa cu o imagine dramatică a „înainte şi după” (4:1-11) pentru a pune în contrast sclavia* dinainte şi libertatea* de după ce Hristos a fost trimis de Tatăl şi acceptat de către galateni. Acum, că ei aveau experienţa Duhului Sfânt care le-a dat asigurarea că erau copii ai lui Dumnezeu, era absurd pentru ei să se întoarcă înapoi să trăiască ca şi sclavi, sub Lege. Iniţiali ei au fost robi dumnezeilor acestei lumi, dar acum sunt copii ai lui Dumnezeu. Mustrarea lui Pavel se termină cu un sentiment de teamă că eforturile sale pentru ei ar putea fi în zadar (4:11; vezi Inutilitate).

Pavel se întoarce de la mustrări la cereri. Cererea iniţială din 4:12 („Fiţi ca mine”) este de fapt o chemare la credincioşie faţă de adevărul Evangheliei şi o rezistenţă hotărâtă împotriva dezbinatorilor. Pavel îşi dezvoltă autobiografia sa pentru a arăta cum la Ierusalim (2:3, 5) şi la Antiohia (2:11-14), el a rămas credincios Evangheliei şi a rezistat hotărât presiunilor din partea iudeilor creştini, similare acelora cu care se confruntau acum bisericile din Galatia. El se întoarce din nou la autobiografie pentru a întări cererea iniţială prin faptul că le aminteşte galatenilor relaţia strânsă de care ei şi Pavel s-au bucurat înainte de depărtarea lor de Evanghelie.

Relatarea lui Pavel despre felul în care a fost primit prima dată de galateni (ca şi cum ar fi fost Hristos Isus) chiar dacă suferea de o boală repulsivă, precum şi bunăvoinţa acestora de a-i da chiar proprii lor ochi, dă o mare greutate cererii sale pentru o nouă identificare şi imitaţie. Cererea ca ei să-l imite este de asemenea intensificată de contrastul dintre intenţiile rele ale intruşilor şi propria lui preocupare pentru „copiii” săi, ca o mamă în dureri cu copiii nenăscuţi, suferind pentru ei până când Hristos este întruchipat deplin în ei (vezi Păstor).

Cerea iniţială a lui Pavel este urmată acum de citarea unui imperativ chiar din Lege. Dacă galatenii erau aşa de dornici să fie sub Lege, atunci să urmeze Legea. „Lovitura de graţie” a alegoriei este îndemnul dat prin Lege de a „izgoni pe roabă şi pe fiul ei” (Gal. 4:30; Gen. 21:10). Pavel interpretează Genesa 21 în cadrul deja stabilit în Galateni 3. În această construcţie, Pavel vede o corespondenţă reală între situaţia istorică a celor doi fii ai lui Avraam, cel născut prin intermediul cărnii şi cel născut prin intermediul Duhului.

Dar Pavel trece de la interpretarea tipologică construită pe corespondenţa istorică la definiţiile alegorice. Şi aici, cheia este cadrul teologic al lui Galateni 3. În acest argument neamurile sunt identificate a fi adevăraţii copii şi moştenitori ai lui Avraam, în acelaşi sens ca şi Isaac, pe baza promisiunii dată lui Avraam şi pe cea a experienţei Duhului. Tot în acest argument există un contrast între legământul avraamic şi cel sinaitic, care duce la sclavie. Astfel, când Pavel redefineşte termenii în tratarea sa alegorică a capitolului 21 din Genesa, Sara (şi echivalentul său, Ierusalimul, Sionul-adevărata mamă)este identificat ca adevărata mamă a galatenilor, în Hristos.

Ecuaţiile lui Pavel conform cărora Agar=Sinai şi Sinai=Ierusalimul prezent sunt problematice. Dificultatea majoră este aparenta lipsă de validitate din punct de vedere al convingerii fundamentale evreieşti că Legea mozaică a fost dată descendenţilor lui Isaac pe muntele Sinai şi nu are nimic de-a face cu Agar. Cea mai satisfăcătoare explicaţie a ecuaţiilor alegorice ale lui Pavel este enunţată simplu în 4:25-„pentru că ea este în robie cu copiii săi”. Sclavia este trăsătura comună care leagă pe Agar (femeia roabă), legământul dat pe muntele Sinai şi Ierusalimul prezent. Pavel a atribuit deja această trăsătură a robiei Legii mozaice (3:22-24; 4:1-10) şi unei oarecare fracţiuni de la Ierusalim (2:4). Alegorizarea sa trebuie văzută ca un contraatac împotriva iudeilor creştini din cadrul bisericii de la Ierusalim care au încercat să le ia neamurilor libertatea prin cererea de a se tăia împrejur (2:3-6) şi care încercau acum să facă acelaşi lucru în Galatia (vezi Iudaizatori). Această experienţă actuală cu „dezbinatorii” a fost cea care i-a dat lui Pavel motivul pentru această tratare alegorică a textelor şi tot ea este cheia interpretării sale.

În timp ce alegoria Agar-Sara serveşte în primul rând ca şi bază pentru apelul biblic al lui Pavel de a rezista influenţei dezbinatorilor, ea stabileşte de asemenea o bază conceptuală pentru instrucţiunile etice din restul epistolei. Antitezele libertate-sclavie şi Duh-carne prezente în alegorie deschid drumul pentru apelul etic de a milita pentru libertate împotriva sclaviei Legii şi de a umbla prin Duhul, biruind astfel dorinţele cărnii.

Noua identitate a credincioşilor galateni conduce la un nou mod de viaţă (vezi Barclay; vezi Etică). Prin har ei sunt adevăraţii copii ai femeii libere (4:31), născuţi prin puterea Duhului (4:29). Acum ei trebuie să înveţe să-şi exprime noua identitate într-un nou comportament. Pavel dă instrucţiuni despre comportamentul lor, dar imperativele sale sunt bazate constant pe indicativele Legii:

Trăim prin Duhul (indicativ). Să şi umblăm prin Duhul (5:25).

După declaraţia de întărire din 5:2-12 conform căreia credincioşii şi Hristos pe de-o parte şi Legea şi tăierea împrejur pe de alta sunt singurele alternative, imperativul lui Pavel din Gal. 5:13 este ecoul poruncii din 5:1. Atât în 5:1 cât şi 5:13 avem în primul rând o declaraţie indicativă privind libertatea în Hristos, urmată apoi de un imperativ şi de o atenţionare. În 5:1 Pavel le porunceşte galatenilor să rămână tari; în 5:13 îi îndeamnă să îşi slujească unii altora în dragoste. Avertizarea din 5:1 este împotriva întoarcerii sub sclavia Legii, iar cea din 5:13 este împotriva faptului de a da oportunităţi cărnii.

Faptul că în Gal. 5:13 Pavel avertizează că carnea este pericolul pentru libertatea în Hristos în loc de sclavia Legii, i-a condus pe mulţi să presupună că Pavel începe în 5:13 să atace libertinajul şi lipsa de înfrânare. Descrierea luptei dintre carne şi Duh în versetele care urmează este înţeleasă ca şi confirmând această supoziţie. Dar în alegoria care a precedat această secţiune, Pavel a identificat sclavia atât cu legământul sinaitic, cât şi cu carnea. Toţi cei care sunt fireşti, ca Ismael, sunt identificaţi cu cei care sunt susţinători ai legământului sinaitic. Iar în partea finală, scrisă de Pavel, care urmează după această secţiune, cei care militează pentru tăierea-împrejur se laudă în carne. Astfel ni se pare cel mai potrivit să interpretăm Gal. 5:13-6:10 în context. Pavel nu schimbă frontul pentru a lupta împotriva libertinajului, ci atacul său împotriva faptelor cărnii este o continuare a atacului împotriva faptelor Legii.

Campania dezbinatorilor în favoarea tăierii-împrejur şi a Legii au condus evident la o dezordine socială şi la o lipsă de dragoste în comunitatea din Galatia. În lista faptelor cărnii, Pavel pune un accent major pe aceste păcate sociale. Opoziţia dintre carne şi Duh este dezvoltată ca şi un mod de a explica raportarea creştinului faţă de Lege, care rămâne încă un factor central în gândirea lui Pavel (5:14,18,23; 6:2). Declaraţia sa conform căreia cel care este condus de Duhul nu mai este sub Lege (5:18) implică că viaţa sub Lege este o viaţă supusă dorinţelor cărnii. Faptele cărnii ar trebui văzute deci ca rezultatul trăirii sub Lege, mai degrabă decât sub călăuzirea Duhului Sfânt. Rezultatul trăirii sub călăuzirea duhului Sfânt se vede în roadele Duhului*, împotriva cărora nu este Lege (5:23), pentru că dragostea împlineşte Legea (5:14), „Legea lui Hristos”* (6:2). Duhul şi nu Legea este cel care are puterea de a elibera de dorinţele cărnii.

În scrisorile greceşti obişnuite, autorul urma să încheie scrisoarea prin scrierea unui rezumat al conţinutului, lucru pe care îl face şi Pavel în această epistolă. Denunţarea impostorilor (6:12-13), declaraţia autobiografică a credincioşiei personale faţă de crucea lui Hristos (6:14) împreună cu menţiunea purtării semnelor lui Hristos ca dovadă a acestei loialităţi (6:17) şi readucerea aminte că tăierea-împrejur nu înseamnă nimic, în timp ce noua creaţie înseamnă totul (6:15), toate acestea repetă şi subliniază temele majore ale epistolei. Prima benedicţie, peste cei care urmează această domnie şi chiar peste Israelul lui Dumnezeu (6:16), a II-a benedicţie* (6:18), apelativul „fraţi şi surori” (adelphoi) şi „Amin”-ul final, toate exprimă încrederea lui Pavel că dorinţa sa de a „rămâne tari” pentru libertate în Hristos prin „umblarea prin Duhul”, va fi urmată de cititorii creştini.

vezi de asemenea: Antioch Orontes; Cronologia lui Pavel; Circumcizie; Convertire şi Chemarea lui Pavel; crucii, Teologia; Blestem, sub Blestem, Anatema; Etică; Credinţă; Roadele Duhului; Neamuri; Evanghelie; Duhul Sfânt; Ierusalim; Iudaizatori; Justificare; Lege; Legea lui Hristos; Vechiul Testament în scrierile lui Pavel; Retorică; Critică retorică; Faptele Legii.