Calitatea divină de fiu al lui Isus este o componentă majoră a cristologiei lui Pavel deşi în scrierile lui referinţele la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu (de şaptesprezece ori în scrierile pauline tradiţionale şi numai de patru ori întregul titlu de “Fiu al lui Dumnezeu”) sunt în mod considerabil mai puţine decât denumirile date de Pavel lui Isus ca “Domn” şi “Hristos”. Unii au susţinut că ideea calităţii divine de fiu a lui Isus constituie o apropiere de tradiţiile religioase păgâne şi că prin aceasta Pavel îl prezintă pe Isus după obiceiul cultului zeităţii greco-romane ( vezi Religiile , Greco-romanii ) dar dovada privind contextul religiilor păgâne şi exprimarea folosită de Pavel a termenului divin “Fiu” stă împotriva acesteia.

În primul rând Pavel nu a folosit exprimarea calităţii divine de fiu ca să arate că Isus a fost divin. În mod esenţial referirile lui Pavel la Isus ca “Fiul” lui Dumnezeu comunică statutul unic al lui Isus şi relaţia lui intimă cu Dumnezeu. Dar contextul acestor referinţe oferă nuanţe particulare şi suplimentare termenului. În unele pasaje Isus este prezentat ca Fiul Împărătesc Încoronat al lui Dumnezeu, izvorând din tradiţia VT a împăratului davidic ca Fiu al lui Dumnezeu (ex.Ps.2:6-7; vezi Înălţarea şi Încoronarea). În alte pasaje Pavel pare a se referi la jertfirea lui Isaac (Gen.22) pentru a prezenta moartea lui Isus ca un act suprem al dragostei răscumpărătoare ( ex. Rom. 8:32). De asemenea îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca pe Cel trimis pentru a ne oferi o poziţie înaintea lui Dumnezeu, care prin Lege nu este posibilă.Şi de asemenea Pavel portretizează calitatea divină de fiu a lui Isus ca modelul şi baza drepturilor creştinilor ca “fii ai lui Dumnezeu”.

1E.1.Păgân. În vechea învăţătură despre istoria religiilor, reprezentată de Bousset, referinţele lui Pavel la “Fiul lui Dumnezeu” au intenţia de a-l desemna pe Isus după tradiţia chipurilor proeminente şi păgâne despre fii dumnezeilor cu care neamurile convertite de Pavel au fost familiarizate ( Bousset, 206-10 ) ca o fiinţă divină. Deşi alţii ( de ex. Schoeps ) au arătat că sunt de acord cu acest punct de vedere , totuşi nu este convingător în lumina analizei şcolare care a confirmat îndatorirea conceptului fundamental al lui Pavel tradiţiei iudaice şi dispreţului pentru religiile păgâne ( ex. Blank, Hengel, Kim ).

Pe deasupra, ideea lui Bousset de a comunica mesajul lui printre păgânii convertiţi , îndrumarea greşită a lui Pavel de apropiere de tradiţia păgână care a produs o nouă cristologie fundamentală, nu este născută dintr-o citire atentă a ceea ce Pavel spune despre Isus sau de dovada importantă legată de religia păgână a greco-romanilor. Aşa cum Nock (1972 ) şi Hengel (21-41) arată este greu de a găsi adevărate paralelisme greco-romanice care ar ţine cont de punctul de vedere al lui Pavel în ceea ce-L priveşte pe Isus ca “Fiul lui Dumnezeu” sau într-un mod mai clar de a le reda neamurilor convertite de Pavel. Rasa umană poate fi privită ca aparţinând lui Zeus sau altor dumnezei dar această generalitate pare a fi irelevantă pentru sensul special al lui Pavel dat lui Isus ca Fiu unic al lui Dumnezeu. Un mare om ( Alexandru cel Mare ) poate fi desemnat ca fiu al unui dumnezeu dar aceasta pare a fi în mod fundamental un gest onorific de recunoaştere în el a unor calităţi asemeni înţelepciunii sau curajului milităresc şi nu este sigur că omul desemnat în acest fel a fost crezut ca fiind altceva decât o excepţională şi impresionantă fiinţă umană. De fapt termenul “fiu al lui dumnezeu” nu a fost unul comun în păgânismul greco-roman ci se pare că a fost folosit ca un titlu dar numai de împăraţii romani .Zeităţile aşa numitelor “culturi misterioase” de exemplu, cărora istoria timpurie a religiilor şcolii a ataşat o asemenea importanţă nu s-a referit la termenul de “fiu” al lui dumnezeu. Orice influenţă a devotamentului împăratului roman faţă de cristologia timpurie a fost probabil mult mai târziu decât Pavel şi a implicat ricoşeul creştin de la ceea ce era considerat ca fiind blasfemie mai degrabă decât ceva de care să te apropii. Judecata lui Nock privind abordarea termenului “Fiu al lui Dumnezeu” de către Pavel cuprinde “…încercările care s-au făcut de a explica termenul încă de la eşuarea elenistă a universului”.

1.2.Evreiesc.Prin urmare cei mai mulţi cercetători s-au îndreptat spre sursele iudaice ca fiind în mod direct cele mai relevante contexte pentru referinţele lui Pavel la divina calitate de fiu a lui Isus. In VT limbajul calităţii divine de fiu este folosit cu trei tipuri de referinţe. In pasajele în care , probabil reflectă o folosire mai veche, îngerii sunt numiţi “fiii lui Dumnezeu” (ex. Gen. 6:24;Deut. 32:8; Ps. 29:1;89:6). Deşi în unele cazuri din Septuaginta fraza ebraică sau aramaica “fii lui Dumnezeu” este redată în greacă ca “îngerii lui Dumnezeu” (ex. Deut.32:8; Iov1:6; 2:1; Dan.3:25) nu înseamnă că a fost încheiată (Deut.32:43 LXX) , ci arată că făpturile cereşti încă sunt numite ca “fii ai lui Dumnezeu” printre evreii vorbitori de limba greacă din perioada greco-romană.

În unele pasaje ale VT regele davidic este numit “fiu” al lui Dumnezeu (2Sam. 7:14; Ps.2;7 , 89:26-27).În Psalmul 2:7 Dumnezeu spune împăratului “astăzi te-am născut” dar acest limbaj poetic este un mod de a afirma cetăţenia şi încoronarea adopţiei divine.

Tradiţiile regeşti davidice îşi au izvorul în speranţele mesianice ale evreilor din timpul lui Pavel. Totuşi nu există nici o dovadă ambiguă că expresia “fiu al lui Dumnezeu” este un titlu şi este greu de arătat în ce măsură conceptul de calitate divină de fiu a fost parte din speranţa mesianică. Documentul ştiut ca 2Ezdra sau 4Ezdra are câteva referiri la un “fiu” de Dumnezeu mesianic în vremurile care au mai rămas din aceste scrieri dar acestea nu sunt în mod obişnuit acceptate ca fiind traduceri creştine a termenului grecesc “pais”(“slujitor”) care la rândul lor ar fi fost transmise din termenul ebraic “ebed”. La fel 2Baruch70:9 face referire la “Slujitorul meu, Unsul Său”

Textul Qumran 4Q174 cuprinde un comentariu la 2Sam.7:11-14, unde Dumnezeu promite să-i facă pe urmaşii lui David “fiii” lui Dumnezeu şi comentariul atribuie pasajul regescului Mesia. De când a fost descoperită existenţa lui în anul 1972, documentul Qumran 4Q246 a primit o mare atenţie pentru că se referă la un conducător care va fi aclamat ca “fiu al lui Dumnezeu” şi “fiu al Celui Preaînalt”, aceleaşi titluri date lui Isus în Luca1:32-35. Din pricina naturii fragmentare a documentului nu putem fi siguri dar se pare că mireasma escatologică pare a arăta că acest document furnizează dovezi suplimentare că atribuţia divină în calitate de fiu cuprinzând şi folosirea termenului “fiu al lui Dumnezeu”, a fost parte din cel puţin mesianismul unor evrei.

Unul dintre modurile în care Philo se referă la Logos este acela de “primul născut” al lui Dumnezeu (ex. Philo Sam1.215) dar nu pare a fi nici o legătură între aceasta şi termenul folosit de Pavel. In schimb Philo expune o apropiere independentă de o denumire vechi-testamentară a împăratului (Ps. 89:27) şi a Israelului ( Ex.4:22) care totuşi pot să arate cum conceptele şi imaginile biblice pot fi adaptate la credinţa religiilor de mai târziu, cum pare a fi şi cazul în NT.

De fapt cele mai folosite referiri a conceptului divin de fiu din vechile texte iudaice se referă la omul neprihănit, la colectivitatea neprihănită de evrei şi la Israel, ca şi poporul ales de Dumnezeu. In câteva pasaje din VT israeliţii sunt numiţi “fiii” lui Dumnezeu (Deut 14:1, Is. 1:2, Ier 3:22; Osea1:10) şi colectiv “primii născuţi” ai lui Dumnezeu (Ex4:22) şi “fiu” (Os 11:1) .Şi în textele iudaice extra-canonice aceste referiri sunt frecvente: Înţelepciune2:18; 6:5; Sirach4:10; Ps lui Solomon 13:9; 18:4,( oameni neprihăniţi), Înţelepciune12:21(Israel). În Iosif şi Asenath de asemenea israeliţii neprihăniţi sunt numiţi “fii” ai “Dumnezeului Celui Viu” sau “Celui Preaînalt” şi Iosif (care pare a fi reprezentarea ideală a evreilor neprihăniţi sau a Israelului) este numit de câteva ori “fiu” şi “primul născut al lui Dumnezeu”(Iosif şi Asenath 6:3-5;13:13; 18:11; 21:7; 23:10)

Vermes(206-11) a citat texte rabinice în care evrei sfinţi din vechime sunt numiţi ca “fii” ai lui Dumnezeu în sensul de a avea un statut special înaintea lui Dumnezeu. Cu o cuvenită atenţie de a folosi asemenea texte vechi pentru a ilustra religia iudaică din primul secol , putem lua citatele rabinice ale lui Vermes ca exemple de aplicaţie la neprihănirea particulară din categoria divină de fiu cum este afirmată în învăţăturile lui Solomon şi Sirach menţionate mai sus.

2. Isus . Într-o mare măsură savanţii sunt de acord că Isus a vorbit despre Dumnezeu ca “Tatăl” (abba) în modul în care a fost exprimată o familiaritate şi o intimitate neobişnuită şi că s-a comportat în aşa fel încât a reflectat sensul profund al statutului special şi a responsabilităţii faţă de Dumnezeu. Este raţional deci să cântărim dacă aceste trăsături ale lucrării lui Isus au avut o influenţă asupra părerii lui Pavel şi a întâilor creştini despre Isus ca fiu al lui Dumnezeu.

În primul rând este probabil ca propriile discursuri religioase şi practici ale lui Isus să fi fost de un mare şi important interes pentru urmaşii lui Isus atât în timpul lucrării Lui cât şi mai ales în lumina convingerii pe care El a reînviat-o în anii de după aceea În al doilea rând perseverenţa lui Pavel pentru termenul aramaic “abba”în bisericile greceşti şi folosirea lui în contextele unde este menţionată calitatea de fiu a lui Isus (Romani 8: 15; Gal 4:6, primele referinţe creştine ale acestui termen) sunt probabil cele mai bune relatări care să indice că tradiţiile despre relaţia lui Isus cu Dumnezeu erau cunoscute şi au constituit de fapt o influenţă în modelarea gândirii primilor creştini că Isus este fiul lui Dumnezeu.

Cristologia timpurie s-a format desigur pe baza convingerii că Isus a înviat din morţi şi s-a înălţat la cer în glorie. Dar, de asemenea este probabil ca tradiţiile izvorâte din lucrarea lui Isus au încurajat în mod special identificarea lui Isus ca “Fiul” lui Dumnezeu deşi înţelesul ataşat acelei identificări pare a fi căpătat o mai mare importanţă în lumina reînvierii şi a glorificării cereşti decât a fost vreodată explicată sau chiar posibilă în timpul misiunii lui Isus.

3.Caliattea divină de fiu a lui Isus în afara scrierilor pauline

3.1.Tradiţia pre- paulină .Câţiva cercetători au dovedit că referirile lui Pavel la calitatea divină de fiu a lui Isus au marcat credinţa “pre-paulină” în Isus ca “Fiul” lui Dumnezeu înainte de scrierile lui, în mod special Rom 1:1 – 4; 1 Tes 1:10; Gal 4:4-6; Rom 8:3. Este totuşi greşit să vorbim despre o “formulă” cristologică de trimitere a “Fiului născut sub Lege” aşa cum arată Rom 8:3 şi Gal 4:4. Aceste două referinţe pauline folosesc diferite verbe greceşti şi au în comun numai noţiunea Fiului fiind în mod divin trimis de Dumnezeu, un mod destul de evident de referire asupra unui chip văzut ca mânuind un mandat divin.

În ceea ce priveşte Rom1:3-4, Hengel(59)şi Scott (236) au observat că încercări de a reconstrui reala formulare a crezului pre-paulin (vezi crezul) din Rom 1:3-4 se ridică la ipoteze neverificabile şi divergente. Cu toate acestea fragmentul poate păstra convingeri fundamentale pre-pauline despre Isus ca moştenitor a lui Daniel din urmaş fizic (kata sarka) acum “desemnat (horisthentos) Fiul lui Dumnezeu cu putere(en dynamei)”prin puterea învierii (ex anastaseos). De asemenea 1Tes 1:9-10, care se referă la Isus ca Fiul lui Dumnezeu care a fost înviat şi înălţat la cer şi va veni ca izbăvitor de mânia viitoare este într-o mare măsură privită ca o dovadă a cristologiei pre-pauline. Dar dacă aceste fragmente apără tradiţia pre-paulină, apropierea lui Pavel de tradiţie indică că nu a văzut nici o discontinuitate esenţială între gândirea lui despre Isus şi cea a predecesorilor lui şi între cea a Bisericii Creştine evreice asemeni celei din Ierusalim.

3.2. După Pavel. Calitatea divină de Fiu al lui Isus este de o importanţă considerabilă în Evangheliile sinoptice care au fost scrise după scrisorile lui Pavel şi păstrează înţelesuri diferite în fiecare Evanghelie. În Matei calitatea divină de Fiu al lui Isus, deşi rar menţionată are o puternică semnificaţie şi legătură mesianică (ex. Mt.16:16) şi ucenicii Îl numesc Fiul lui Dumnezeu (Mt.14:33). O asemenea semnificaţie mesianică a calităţii divine de Fiu apare şi în Luca 1:32-35. În Marcu de asemenea meritul este în strânsă legătură cu tainica identitate (transcendentă) a lui Isus şi (cu o excepţie ironică din Marcu 15:39) numai Dumnezeu (Marcu 1:11 şi Marcu 9:7) şi demonii (Marcu 3:11, 5:7) îl recunosc pe Isus ca Fiu divin.

Totuşi în Ioan nu este prezentată divinitatea lui Isus ca având o semnificaţie transcendentă exprimată cu o explicitate şi un accent nemaiîntâlnit în alte scrieri ale NT. De la mărturisirea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:34) la rezultatul afirmaţiei din Ioan20:31, al patrulea evanghelist accentuează faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi afirmă în mod explicit că Fiul este de origine divină(Ioan1ş14 , 17:1-5).În Ioan afirmaţia lui Isus că este Fiul lui Dumnezeu se ridică la o pretenţie divină aşa cum este ilustrată de acuzaţiile de blasfemie ale personajelor evreice din istorisire (Ioan5:18,10:36,19:7).

Acest accent ioanin a înflorit ulterior în credinţa creştinilor şi “Fiul lui Dumnezeu” a devenit cel mai folosit termen de referire la Isus ca divinitate şi a fost folosit pentru a distinge divinitatea lui Isus de natura lui umană, aşa cum deja a fost arătat în Ignatius (Eph.21:2). Aşa cum Dunn a arătat nici o altă expresie cristologică “nu a avut atât adâncimea istorică cât şi puterea continuă a “Fiului lui Dumnezeu” (Dunn,12). Dar trebuie să fim atenţi în a stabili înţelesul lui Pavel cu referire la Isus ca Fiul lui Dumnezeu fără a citi în modul în care termenul a fost folosit de creştinii de mai târziu.

În a treisprezecea scriere atribuită lui Pavel în NT , titlul “Fiul lui Dumnezeu” nu este nici stabilit nici des folosit , fiind întâlnit numai de patru ori şi într-o modificare a cuvintelor greceşti (Rom1:4;2Cor1:19;Gal2:20; Ef. 4:13).În celelalte treisprezece referinţe la calitatea divină de fiu a lui Isus , găsim termenii de “Fiul Său” (Rom 1:3,9;5:10;8:29,32; 1Cor1:9) şi “Fiul dragostei Lui” (Col1:13). Convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu este în mod vizibil ceea ce contează pentru Pavel şi nu titlul cristologic sau formele verbale fixe pentru a exprima convingerea.

În toate referinţele lui la Isus ca Fiul lui Dumnezeu , Pavel foloseşte articolul hotărât grecesc care nu e întotdeauna uşor de tradus. Folosirea articolului hotărât arată părerea lui Pavel despre calitatea divină de fiu a lui Isus ca fiind unică şi nu se armonizează cu implicarea lui Isus ca membru într-o clasă de alte persoane care pot fi considerate ca fii ai lui Dumnezeu aşa cum întâlnim în sursele evreice sau păgâne (ex. Îngeri, neprihănitul , oameni mari , făuritori de minuni; dar vezi 4.5 mai jos).

Este de asemenea important , aşa cum Hengel a arătat , faptul că Pavel se referă la Isus ca Fiul lui Dumnezeu într-un mod special ( de unsprezece ori ) în Romani şi Galateni ( Hengel, 7 ). Atât folosirea rară a comparaţiei şi distribuţiei referinţelor lui Pavel la Isus ca Fiul lui Dumnezeu , ne arată că pentru Pavel calitatea divină de Fiu a lui Isus nu a constituit o apropiere de conceptul mitologic păgân , ca mijloacele cruciale de justificare a închinării lui Isus printre Neamurile convertite ( contra Bousset, 208-9 ).În schimb , Pavel se referă la Fiul lui Dumnezeu în termeni luaţi din contextul evreiesc pentru a face curajoase afirmaţii cristologice exclusiviste în moduri şi contexte care se intersectează direct cu preocupările tradiţionale evreieşti. Acestea include Torah (vezi Legea) , unica semnificaţie a Israelului, speranţele mesianice şi concepţiile monoteiste pe care Pavel le-a împărtăşit şi susţinut în biserici (vezi Dumnezeu).

Din întreaga structură a cristologiei lui Pavel , este vizibil faptul că Pavel l-a văzut pe Isus făcând parte din atribuţiile şi rolul lui Dumnezeu împărtăşind în gloria divină , şi mai important a primit o veneraţie oficială cu Dumnezeu în adunările Creştinilor (vezi Închinarea ). Deci putem spune că Acela pe care Pavel l-a numit “Fiul lui Dumnezeu” a fost privit ca divinitate într-un mod unic. Dar nici în contextul evreiesc al lui Pavel , nici în modul lui propriu de folosire ( spre deosebire de cel al lui Ioan ) limbajul de calitate de Fiu nu îi este atribuită divinitatea. În tradiţia evreiască a lui Pavel, a numi o fiinţă umană “fiu” de Dumnezeu înseamnă în primul rând a-I fi atribuită o poziţie specială, un statut şi o favoare înaintea lui Dumnezeu. Referinţele lui Pavel la Isus ca “Fiul” lui Dumnezeu arată că Isus a avut o poziţie, statut şi favoare unică în faţa lui Dumnezeu.

4.1. Evanghelia şi Fiul. În Romani 1:9 , Pavel se referă la “Evanghelia Fiului Său” , o frază neobişnuită pentru Pavel (pe lângă numeroasele referinţe la “Evanghelie”, cf. “Ev. Lui Dumnezeu”, Rom1:1; 15:16; 2Cor 11:7; 2Cor2:12;10:14.). Se pare că fraza este în strânsă legătură cu referinţele la Isus ca Fiul lui Dumnezeu (Rom 1:2-4) şi cu discuţia din Romani în care calitatea de Fiu a lui Isus este menţionată într-un mare număr (de şapte ori din cele şaptesprezece menţionări în scrierile tradiţionale pauline cf. 2Cor4:4, unde fraza unică “Evanghelia Slavei lui Hristos “ apare pentru a fi legată în mod similar cu discuţia contextuală despre gloria divină a lui Hristos din 2Cor 3:12-4:6).Dar deşi unic la Pavel “Evanghelia Fiului Său” , arată că Pavel s-ar fi putut referi la mesajul şi misiunea lui privind calitatea divină de Fiu a lui Isus. Şi proeminenţa dată calităţii divine de Fiu a lui Isus în Rom. Şi Gal. arată mai departe identificarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu a fost mult mai importantă pentru Pavel decât s-ar fi crede la prima vedere, în mod special în descrierea semnificaţiei răscumpărării în contextul teocentric şi vis-ŕ-vis de temele religioase evreice.

Aceasta este subliniată de descrierea lui Pavel din Gal 1:15-16 a experienţei care la întors de la duşman la apostol al lui Isus: Dumnezeu “a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său”(Gal 1:16). În altă parte Pavel vorbeşte despre a-L vedea “ pe Isus ,Domnul nostru “ (1Cor9:1) şi spune că face parte din aceia cărora “Hristos” li s-a arătat (1Cor15:1-18). Dar Gal1:15-16, ne arată că experienţa din context cuprinde înţelegerea că Isus este Unicul Fiu al lui Dumnezeu (tonhuion autou) şi că chemarea lui a fost aceea de a-L proclama pe Fiul lui Dumnezeu (Gal 1:16) în mod special Neamurilor. În mod sigur Pavel a auzit deja pe creştinii evrei vestindu-L pe Isus , ceea ce probabil el la privit ca o glorificare respingătoare a unui profet fals şi care se pare a făcut parte din argumentul lui pentru a se împotrivi creştinilor evrei. (Gal1:13-14). În vechile tradiţii evreieşti a chema o persoană dispreţuită , ca fiu al lui Dumnezeu însemna a o numi o persoană divină şi neprihănită. Referirea lui Pavel la revelaţia lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă prin faptul că experienţa lui Pavel I-a schimbat în mod special punctul de vedere despre Isus , de la un profet fals la unicul reprezentant al lui Dumnezeu.

4.2-Fiul Regesc. În mai multe pasaje Pavel îl descrie pe Isus ca având un rol şi un statut regesc trăgându-se din tradiţia davidică a VT şi aplicându-se la Isus ca “Fiu” regesc mesianic al lui Dumnezeu. Am văzut deja două din aceste pasaje ca posibile dovezi a cristologiei “pre-pauline”. Rom1:3-4 prezintă ecouri întâlnite în 2Sam7:12-14. Ca “sămânţă a lui David “, Isus “a fost înviat ( anastasis) din morţii” de Dumnezeu (cf.LXX-2Sam7:12.). La fel puternica dovadă a lui Isus ca Fiu divin din Rom 1:4 ,poate prezenta un ecou al promisiunii lui Dumnezeu din 2Sam7:14.Tot aşa , aceasta poate fi o aluzie la Ps 2:7, unde Dumnezeu spune că l-a “născut “ pe împărat ca Fiul Lui ( o descriere simbolică a încoronării împăratului). Şi referirea lui Pavel la misiunea lui de a aduce “ la ascultarea credinţei pe toate Neamurile “(Rom1:15) poate fi o aluzie la promisiunea lui Dumnezeu la “Fiul” regesc din Ps 2:8 “a da neamurile de moştenire”.

În 1Tes1:9-10 la fel ca şi în Rom 1:4, calitatea de Fiu a lui Isus este menţionată ca fiind în strânsă legătură cu Dumnezeu care l-a înviat ( egeire) din morţii. Deşi aici nu se fac referiri la pasaje davidice din VT, cu toate acestea Fiul divin , Isus care ne izbăveşte de mânia viitoare(1Tes1:10) primeşte rolul mesianic care poate fi comparat cu aşteptările mesianice la Qumran şi documente ca Psalmii lui Solomon 17-18. Această mireasmă escatologică plus contrastul dintre “idolii” păgâni şi “ Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat” (1Tes1:9) reflectă cu putere contextul religios al evreilor arătând că “Fiul” divin care îl reprezintă pe Dumnezeu este, asemeni ca în Rom 1:3-4 reprezentantul mesianic al lui Dumnezeu.

O altă referinţă la Fiul lui Dumnezeu cu o mireasmă mesianică-regească ,se găseşte în 1Cor15:24-28. Aici abundă imagini regeşti menţionând ”Împărăţia”( 1Cor15:24), Cristos împărăţind (1Cor15:25)şi punerea “tuturor vrăşmaşilor la picioarele Sale”(1Cor15:25).După ce “toate lucrurile” (inclusiv şi moartea, 1Cor 15:26), vor fi supuse ,atunci chiar şi Fiul “se va supune” lui Dumnezeu (1Cor 15:28) ceea ce arată că Fiul nu este o zeitate nouă şi rivală după modelul mitologiei păgâne ci acţionează ( asemeni împăratului şi personajelor mesianice din VT) în numele lui Dumnezeu. Şi dacă Epistola către Col îi este atribuită lui Pavel , referinţa din Col 1:13 la “Împărăţia Fiului dragostei Lui (Dumnezeu)” de asemenea face referire la Isus în haina regească mesianică.

În mod sigur scopul şi baza calităţii de Fiu a lui Isus în referinţele lui Pavel sunt dincolo de împăraţii davidici din VT . În aşteptările mesianice ale evreilor numai “Cel Ales” din 1Enoh (37-71) care stă pe tronul lui Dumnezeu şi se îmbracă cu atribuţii transcedentale în care găsim ceva apropiat de referinţele lui Pavel despre Isus, gloriosul şi cerescul Fiu. Şi nu este nici măcar o paralelă la ideea că persoana mesianică trebuia să fie înviată şi în acest mod ni-L arată pe Fiul lui Dumnezeu care a exercitat puterea şi autoritatea divină. Dar în pasajele lui, Pavel foloseşte motive, limbaj şi figuri de stil din tradiţia mesianică a evreilor pentru a exprima aceste crezuri despre locul lui Isus în planul lui Dumnezeu.

4.3.Fiul crucificat. În cel puţin trei pasaje ,Pavel se referă la Isus ca Fiul lui Dumnezeu care a fost trimis sau care s-a dat pe Sine Însuşi pentru a ne scăpa de moarte. În Rom8:32 avem un exemplu izbitor prin care Pavel spune că Dumnezeu “n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său ci L-a dat pentru noi toţi”. Afirmaţia este şi mai uimitoare din punct de vedere teologic dacă observăm că “L-a dat “(paradidomi) este acelaşi verb folosit de Pavel de trei ori în Rom 1:24-28, care se referă la faptul că Dumnezeu I-a lăsat pe oameni prada judecăţii arătând moartea lui Isus ca fiind un act salvator şi solemn al lui Dumnezeu aşa cum mânia divină asupra rasei umane este prezentată în Rom1. În Rom8:32, Fiul este dat pentru a muri pentru păcatele omenirii şi ai asigura că ei nu vor fi condamnaţi şi separaţi de Dumnezeu.

Dar care este semnificaţia desemnării” Fiului” lui Dumnezeu ca Acela care ne-a fost dat nouă din Rom 8:32 ? În Rom4:25 Pavel foloseşte verbul “paradidomi” pentru a se referi la Isus, Domnul nostru “fiind dat morţii pentru din pricina fărădelegilor noastre” şi în Rom 8-34, la scurt timp după afirmaţia pe care au examinat-o , Pavel spune “Isus Hristos care a murit” ilustrând flexibilitatea limbajului lui şi titlurile cristologice care s-au referit la moartea lui Isus. Motivul pentru folosirea termenului "“Fiul “ din Rom 8:32 pare a fi dorinţa lui Pavel de a accentua investiţia personală a lui Dumnezeu , despre sacrificiul morţii lui Isus: Moartea Fiului lui Dumnezeu (vezi Schweizer,384).

Pavel pare a fi folosit o îndrăzneaţă aluzie scripturală pentru a sublinia acest punct. Fraza “n-a cruţat (ouk epheisato) nici chiar pe Fiul Său “ din Rom8:32, pare într-adevăr să ne reamintească de cuvintele îngerului spuse lui Avraam “n-ai cruţat pe fiul tău ,pe singurul tău fiu (Gen22:12,16)” asemănând în felul acesta oferirea lui Isus de către Dumnezeu cu oferirea lui Isaac de către Avraam.

În această subliniere a ceea ce a reprezentat moartea lui Isus pentru Dumnezeu exista un bilanţ pentru referinţele lui Pavel la “moartea Fiului Său (lui Dumnezeu)” din Rom 5:10.Contextul ilustrează tendinţa generală a lui Pavel de a folosi titlul “Hristos” cu referire la moartea lui Isus ( Rom5:6,8 şi cf. Rom5.11 “Domnul nostru , Isus Hristos”),mai ales în afirmaţiile christocentrice care descriu moartea ca un act al lui Isus. Dar Rom 5:10-11 are o concentrare teocentrică asupra împăcării “duşmanilor” lui cu Dumnezeu ţi bucuria Lui (Rom5:11) ca ţi consecinţă a acestei împăcări.

În Gal2:20 Pavel se referă la “Fiul lui Dumnezeu care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi (paradidomi) pentru mine”, o afirmaţie care subliniază rolul activ al lui Isus într-un context christocentric mai larg (Gal 1:15-21).Varianta “Dumnezeu şi Hristos” în loc de “Fiul lui Dumnezeu” deşi sprijinită de câteva manuscrise greceşti importante este probabil o descompunere a textului original. Deci suntem lăsaţi a încerca să determinăm importanţa menţionării “Fiului lui Dumnezeu” când imediat după Gal 2:20,Pavel îl numeşte de şapte ori “Isus Hristos”(Gal2:16); “Hristos Isus”(Gal2:16) şi “Hristos” (Gal2:16-19,21).

Expresia “Fiul lui Dumnezeu” subliniază înalta favoare şi onoare divină a Aceluia a cărui dragoste şi dare pe Sine este declarată. Şi această descriere a lui Isus îl face pe Dumnezeu de asemenea parte din acţiunile de răscumpărare ale lui Isus aşa cum sunt menţionate în următoarele afirmaţii (Gal2:21) unde Pavel vorbeşte despre “Harul lui Dumnezeu” în legătură cu moartea lui Isus.

Realizând că Romani8:32 arată că Pavel nu a putut face o legătură între moartea Fiului lui Dumnezeu cu jertfirea lui Isaac, este posibil ca referirea lui Pavel din Gal2:20 la darea de Sine a Fiului lui Dumnezeu, indică o înrudire cu tradiţia evreiască a istorisirii. Deşi relatarea Genezei este tăcută cu privire la atitudinea lui I saac , tradiţia veche evreiască îi atribuie lui Isus o nerăbdătoare dorinţă de a se oferi pe Sine în ascultare de Dumnezeu (ex. Pseudo-Philo, Bib. Ant. 18:5;32:2-4;40:2.).

4.4.Fiul şi Torah. Cercetătorii arată adesea spre Romani 8:3şi Gal4:4 ca exemple a unei forme cristologice în care Fiului I se face referire ca fiind “trimis “de Dumnezeu. Dar aşa cum s-a mai menţionat , identificarea unei” forme” verbale în aceste pasaje este dubioasă .Este mult mai relevant a susţine că amândouă aceste referinţe la Fiul trimis sunt în relaţie cu Torah, Legea evreiască. Trimiterea Fiului din Rom8:3-4 în mod sigur a învins neputinţa Torei de a salva aşa cum scrie în Rom 7, şi a face posibilă împlinirea ”cerinţei exacte” a Torei în libertatea Spiritului dată prin Isus. Şi Gal4:4 îl menţionează pe Isus ca fiind trimis “să răscumpere pe cei ce sunt sub Lege” şi să facă posibilă “adopţia lor ca fii”.

4.4.Fiul şi fiii lui Dumnezeu. Deşi în mod constant Pavel îl numeşte pe Isus Fiu divin având un înţeles exclusiv, în câteva fragmente , Pavel în mod implicit sau explicit se referă la eliberarea răscumpăraţilor prin părtăşia cu Isus şi printr-o relaţie cu Dumnezeu după modelul lui Isus. Gal 4:5 ne arată scopul trimiterii lui Isus “ca să căpătăm înfierea” şi următoarele versete se referă la creştini ca “fiii” lui Dumnezeu care au căpătat “Duhul Fiului Său” care îl numeşte pe Dumnezeu “Ava!” adică “Tată” şi sunt acum moştenitorii lui Dumnezeu. ( Şi Gal 3:27-38 arată că “fiii” lui Dumnezeu sunt atât femeile cât şi bărbaţi).

De asemenea în Rom 8 Pavel face legătura între Isus Fiul şi calităţile de fii ale creştinilor .După ce s-a referit la trimiterea Fiului din Rom8:3 , Pavel vorbeşte despre îndemnurile Duhului şi se referă la creştini ca “fii ai lui Dumnezeu”(Rom8:14) care îl numesc pe Dumnezeu “Ava , adică Tată” şi au “primitun duh de înfiere”. Şi în Rom8:18-27, Pavel detailează atât consecinţele prezente cât şi cele viitoare ale înfierii divine. Apoi urmează Rom 8:28-30, un fragment foarte teocentric care subliniază iniţiativa de răscumpărare a lui Dumnezeu, în care spune “căci pe aceia pe care I-a cunoscut mai dinainte, I-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”(Rom8:29). Iată de ce singurul Fiu divin este prototipul precum şi agentul prin care alţii sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu. Unicitatea lui Isus ca Fiu nu este limitată ci răscumpărătoare. Termenul “primul născut” se poate referi la Ex.4:22, atribuindu-I lui Isus numele de Israel şi notând că El a devenit baza poporului reconstituit de Dumnezeu care cuprinde atât evrei cât şi neamuri.

Referinţele pauline, care au mai rămas la Fiul reflectă ideea că Dumnezeu a eliberat pe mulţi prin unicul Fiu printr-o poziţie asemănătoare Lui.1Cor1:9 îi descrie pe creştini ca chemaţi de Dumnezeu la “părtăşia (koinonia) cu Fiul Său” care ne sugerează că statutul lor este dependent de Fiul. 2Cor1:19-20 probabil est văzut ca o aluzie la ceva asemănător . Divinul ”da” este în Isus , Fiul lui Dumnezeu (2Cor1:19), pentru că “toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt “da” în El (2Cor1:20).Şi aceasta înseamnă că creştini sunt proprietatea lui Dumnezeu prin Fiul (2Cor 1:20b) şi le este dat Duhul ca şi o garanţie a salvării escatologice (2Cor1:22).(“Cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu” din Efeseni 4:13 , este probabil o aluzie la ideea răscumpărării celor aleşi fiind urmată de modelul divin al lui Isus ).