Traducător: Bogoşel Codruţa

Pavel a recunoscut că predicarea lui nu stătea în "cuvintele înduplecătoare ale înţelepciunii", dar el şi-a numit proclamarea Evangheliei "înţelepciunea lui Dumnezeu" întrucât Hristos Însuşi este "înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor 2:5,7; 2 Cor 1:24,30). Căutarea înţelepciunii la Pavel începe cu E. Grafe (1892) şi din anii 1960 (de la A. Feuillet) a luat proporţii considerabile ca un rezultat al interesului crescut în ceea ce priveşte tradiţia de înţelepciune a Vechiului Testament şi a Iudaismului timpuriu.

Pavel s-a referit la înţelepciune (sophia) mai mult decât orice alt scriitor al Noului Testament (44 din 71 de referiri). Noţiunea de înţelepciune nu se restrânge la conţinutul termenului înţelepciune.

"înţelepciune" (Heb hokmâ, hakam; Gk sophia sophos) includ synesis ("ce este înţeles", "înţelegere", "cunoştinţă", "inteligenţă"); phronesis ("plan gândit", "mod de gândire", "punct de vedere", "capacitate de înţelegere", "înţelepciune"); episteme ("abilitatea de a înţelege şi evalua", "inteligenţă", "înţelegere"); gnosis ("informare", "cunoştinţă", "conţinutul a ceea ce este cunoscut", "ştiinţă", "percepţie", "înţelegere", vezi Gnosis); aisthesis ("capacitatea de a percepe clar şi de a înţelege"); boule ("plan", "intenţie", "scop"); paideia ("educaţie cu scopul de a forma obiceiuri potrivite de comportament", "educaţie conform cu reguli potrivite de purtare şi comportament", "disciplină"), cu alte cuvinte apărând în relaţii sintactice strâns legate de "înţelepciune", cum ar fi "învăţătură" (didasko/didake/didaskalia, katecheo, noutheteo, paradidomi, paralambano, paradosis) "prudenţă" ( sophrosyne, sophos), "plan" (thelo/thelema, protihemai/prothesis, gnome) "sfat" (symbouleuo, paraineo, symbibazo) "percepţie" (figurativ harao/ophthalmos; noeo, syniemi/synesis) şi "succes" (euodoomai, teleo/teleioo, pleroo, plerophoreo, opheleo).

(1).Gândire. Este un act al perceperii înţelepciunii, centrat pe dobîndirea cunoştinţei şi pe înţelegerea vieţii şi realităţii. Aceasta include observaţii pshiologice tot aşa de bine ca observaţii ale atitudinilor şi a dispoziţiei sufleteşti; relaţiile umane includ milă, lipsă de pace, răzbunare şi calomnie, relaţii sociale implicând regalitatea, familia şi clanul, probleme economice şi legale incluzând bogăţia şi sărăcia, observaţii asupra condiţiei omului şi femeii ca şi creaturi evidente ale lui Dumnezeu, de exemplu în mortalitatea lor; poziţia altor naţiuni; natura cu viaţă şi fără viaţă, şi rânduielile creaţiei.

(2).Discurs. Înţelepciunea este comunicată centralizându-se pe predare, pe povăţuire şi pe evaluarea comportamentului. Între experienţă şi revelaţia lui Dumnezeu care duce la înţelepciune, la învăţătură şi educaţie, sunt alte mijloace majore pentru dobândirea înţelepciunii (Prov 13:20; 19:20; 23:19; Iov 33:33; Înţ 6:10; Sir 6:18; 39:1).

(3).Acţiune. Înţelepciunea poate fi privită ca o acţiune cu centrul pe comportament, ca o consecinţă a perceperii corecte, a purtării corespunzătoare în viaţa de fiecare zi şi a puterii de muncă. Povestirile adesea evidenţiează stăpânirea limbii, capacitatea de a rămâne tăcut la timpul potrivit, autocontrolul în fiecare zi (stăpânirea mâniei, modestia contra mândriei, cumpătarea în băutură, cumpătarea sexuală), prudenţa în comportamentul zilnic (hărnicia contra leneviei, evitarea răului) şi solidaritatea familială. Astfel înţelepciunea a fost definită ca fiind

Un element remarcabil al tradiţiei sapienţiale este personificarea înţelepciunii (Prov 8; Iov 28; Sir 24; Înţ 8-9), în special a funcţiei sale ca mediator al creaţiei. Înţelepciunea este prima născută (Prov 8:22-31); înţelepciunea a fost creată "din eternitate până la începuturi" (Sir 24:9); înţelepciunea a fost prezentă când Dumnezeu a creat lumea (Prov 8:27-30; Înţ 9:9); Dumnezeu a întemeiat pământul prin înţelepciune (Prov 3:19; 8:30); înţelepciunea este "implicată în cunoştinţa lui Dumnezeu şi în lucrările Sale" (Înţ 8:4). Savanţii obişnuiesc să considere această imagine a înţelepciunii ca un exemplu al substanţei, ca atribuire a existenţei materiale sau spirituale unui concept. Mai recent s-a dovedit că această înţelepciune divină câteodată numită Înţelepciunea Dame, nu trebuie înţeleasă ca o existenţă intermediară între Dumnezeu şi creaţie, când înţelepciunii nu-i este dat statutul unei entităţi independente. Înţelepciunea "de deasupra" este mai degrabă o clară personificare poetică exprimând apropierea, acţiunile lui Dumnezeu şi chemarea personală a Sa.

Dacă luăm în considerare întrebarea cu privire la influenţa înţelepciunii la Pavel sunt patru linii de investigare: (1) citatele directe din literatura de înţelepciune a Vechiului Testament şi a Iudaismului timpuriu, recunoscând că aluziile la textele tradiţionale de înţelepciune nu constituie automat o influenţa sapienţială, şi că legăturile cu gândirea înţeleaptă au nevoie să fie determinate pe baza contextelor relevante;

2.1. Înţelepciunea Vechiului Testament. Textele canonice de înţelepciune sunt: Proverbe, Iov, Qohelet, anumiţi Psalmi (ex. Ps 37; 39; 49; 73) şi anumite accente de înţelepciune care au fost găsite în Isaia (cf. Is 9:6; 11:2, 9; 28:23-29; 31:2), Amos, Mica, 2 Samuel şi 1 Regi (ordinea naraţiunii), Genesa (povestirea lui Iosif) şi în alte cărţi. Genurile şi formele înţelepciunii includ: imnuri, dialoguri, proverbe, ghicitori, îndemnuri, alegorii, enumerarea substantivelor, povestiri didactice şi povestiri autobiografice.

Pavel citează din Iov (Rom 11:35; 1 Cor 3:19), din psalmi de înţelepciune (2 Cor 9:9), din Proverbe (Rom 2:6; 12:20; 2 Cor 9:7) şi din Qohelet (Rom 3:10; vezi Vechiul Testament la Pavel). În ceea ce priveşte genurile de înţelepciune Pavel foloseşte proverbele şi aforismele (ex. Gal 4:16, 18; 5:9; 6:7) precum şi îndemnurile (ex. Rom 12-13), apoi de asemenea foloseşte pilda (Rom 5:12-21; Gal 4:22-31), discursul instrucţional (ex. Rom 7:7-25; 13:1-7; 1 Cor 10:1-13), imnuri instrucţionale (imnuri cristologice din Filip 2:6-11 şi Col 1:15-18), dialogul (Rom) enumerarea (vicii, virtuţi, reguli de familie, daruri ale Duhului, roade ale Duhului şi binecuvântări (Rom 4:6-8; 14:22; 1 Cor 7:40).

Familia lexicală a cuvîntului "înţelepciune" poate fi observată în contexte diferite în cele mai multe din epistolele lui Pavel: în percepţia sapienţială (Rom 1:14; 11:33; 1 Cor 1:19, 21; 2:6, 8; 2 Cor 11-12; Col 1:9; 2:3), în înţelepciunea comunicată (1 Cor 1:17; 2:1, 4, 6, 13; 6:5; 12:8; Col 1:28; 3:16; 4:5-6; 2 Tim 3:15) şi în înţelepciunea legată de practică (Rom 16:19; 1 Cor 1:30; 3:10; Efes 5:15-20; Col 1:9-11; 3:16; 4:5).

În privinţa citatelor despre înţelepciune din epistolele lui Pavel, 2 Timotei 2:19 a fost luat în considerare(Sir 17:26). Aluziile sunt mai numeroase: Nestle-Aland observă douăzeci şi şase de aluzii la Sirah, trei la Baruh, treisprezece la Testamentele celor doisprezece patriarhi, patruzeci la Înţelepciunea lui Solomon (pe lângă asta şapte în discursul din Areopag, din Fapte 17:22-31; vezi Atena) şi aluzii la alte scrieri iudaice care arată influenţa sapienţială.

Exemple din Romani sunt: Romani 1:19-21 (revelaţia creaţiei); Romani 1:21-25 (perceperea greşită a lui Dumnezeu din creaţie , cu idolatria şi imoralitatea drept consecinţe); Romani 2:6 (răsplata dupa fapte); Romani 2:14-15 (perceperea voii lui Dumnezeu cu conştiinţa); Romani 5:3-5 (lanţul argumentelor); Romani 10:6-7 (cuvîntul/înţelepciunea este aproape); Romani 11:33-36 (slăvirea înţelepciunii lui Dumnezeu); Romani 12:3,16 (judecata trează contra îngâmfării); Romani 12:8 (dărnicia); Romani 12:10 (îndemnul la cinste); Romani 12:11 (avertizare împotriva lenei); Romani 12:12 (virtutea perseverenţei); Romani 12:13 (ospitalitatea); Romani 12:15 (împărtăşirea bucuriei şi a necazului cu alţii); Romani 12:17-20 şi 14:19 (efortul de a trăi paşnic); Romani 13:1-7 (respect pentru puterea politică şi structurile sociale; vezi Autoritatea civilă).

2.4.Înţelepciune duală? Contrastul dintre carne şi duh (vezi Duhul Sfânt) care determină existenţa fiinţei umane înaintea lui Dumnezeu (Rom 7:7-25; 1 Cor 15:35-38; Gal 5:16-26), a fost explicată în contextul înţelepciunii "dualiste" ebraico-elene reprezentată de Philo (Brandburger). Concepţia fundamentală a lui Philo , dualismul lui Dumnezeu şi dualismul lumii este considerată a fi baza antropologiei şi a eticii sale : spiritul uman este o emanaţie divină întrucât Dumnezeu a suflat Duhul Său asupra omenirii (Philo Det. Pot. Ins. 22); trupul uman este închisoarea în care spiritul divin este limitat, el este sursa întregului rău(Philo Leg. All. 3.14); păcatul este înnăscut în om deoarece toată senzualitatea este rea (Philo Vit. Mos. 2.29). Cel mai înalt principiu etic este renunţarea radicală a plăcerilor, determinarea distrugerii poftei şi pasiunii. Acestea arată înrudirea evidentă cu eticile stoicismului.

Oricum există întrebarea dacă este de folos să se explice elementele de bază ale antropologiei lui Pavel, în contextul întoarcerii la înţelepciunea dualistă ebraico-elenă a lui Philo (von Lips): (1) tradiţia sapienţială iudaică include elemente duale şi de asemenea caractere diferite (învăţătura despre cele două spirite în T. 12 Patr.); (2) contrastul dintre carne şi duh implică concepţii ale unor obârşii diferite, incluzând, de exemplu, o interpretare a Genezei 1-2; (3) asumarea reconstruirii originilor în cadrul dualismului în înţelepciunea iudaică este dificilă; (4) Pavel poate cuprinde o varietate a elementelor sapienţiale (cf. 1 Cor

2.5.Tradiţia lui Isus. Legătura dintre tradiţia de înţelepciune şi Pavel nu este doar una directă. A fost mediată şi prin afirmaţiile lui Isus (vezi Isus, afirmaţiile Lui, Isus şi Pavel). Aceasta este evident în citatul din Fapte 20:35 (cf. Lc 6:30), care adapteză un proverb grec (Thucydides 2.97.4; Plutarchus 2.173d). Unele îndemnuri pauline care sunt de asemenea cunoscute în tradiţia sapienţială (T. Jos. 18:2; T.Ben. 3:6; Prov 3:4; T.Ben. 5:1) pot fi considerate ca fiind influenţate de afirmaţiile lui Isus: îndemnul de a binecuvânta mai degrabă decât de a blestema duşmanii (Rom 12:14; cf. Luc 6:28), sfatul de a răsplăti răul cu bine (Rom 12:17-21; cf. Mat 5:38-42) şi îndemnul de a trăi în pace cu toţi, dacă e posibil (Rom 12:18; cf Mat 5:9; Marc 9:50).

Isus însuşi şi-a descris misiunea Lui, chiar dacă nu persoana Lui, în termenii tradiţionali ai înţelepciunii divine: încredinţat cu secretele lui Dumnezeu, revelându-le oamenilor şi fiind respins de mulţi, dar fiind acceptat de săraci şi de cei neînvăţaţi (Mat 11:19 par.; 11:25-30 par.). Astfel nu este surprinzător (Hengel, Gese) să vedem faptul că Pavel pune accent pe importanţa persoanei şi misiunii lui Isus Hristos în termenii înţelepciunii (recunoscută de munca lui Windisch).

Nu este imposibil să presupunem că Pavel a ajuns la această identificare a înţelepciunii divine şi la Isus Hristos, ca un rezultat al revelaţiei de pe drumul Damascului, când s-a produs convertirea lui (vezi Convertire şi Chemare): întrucât el l-a văzut pe Isus ca Domn înălţat de Dumnezeu şi stând la dreapta Lui (vezi Înălţare), el a ajuns să realizeze faptul că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (vezi Fiul lui Dumnezeu), nu doar în sens mesianic dar şi în sensul existenţei unei relaţii profunde cu Dumnezeu de la început, fiind imaginea lui Dumnezeu şi agentul Lui în creaţie, iar acum în salvare (Kim).

3.1.Hristos şi Înţelepciunea în 1 Corinteni 1-4. Aceste capitole acordă cea mai mare atenţie grupului de cuvinte sophia/sophos din scrierile pauline (douăzeci şi şase de referiri). Doar în acest pasaj Hristos este numit în mod explicit sophia (1 Cor 1:24,30). Formularea lui Pavel nu este o reacţie polemică împotriva unei cristologii gnostice, (Wilckens; vezi Gnosis, Gnosticism), nici o reacţie împotriva înţelepciunii centrate pe Tora, predicate în Corint (Davis; vezi Corinteni), dar ar trebui probabil înţeleasă în contextul discuţiei sale cu susţinătorii înţelepciunii speculative a Iudaismului-Elenistic (Wilckens 1980). Este neclar dacă limbajul lui Pavel referitor la înţelepciune reflectă vocabularul şi concepţia oponenţilor săi sau dacă e ales în mod independent.

Pentru a păstra unitatea bisericii, primejduită acum (1 Cor 1:10-13), Pavel a stabilit faptul că formarea grupurilor în interiorul bisericii nu are nici o bază în lucrarea lui ca fondator al bisericii şi nici în Evanghelie. El i-a botezat doar pe câţiva din corinteni (1 Cor 1:14-17; vezi Botez) şi predicarea lui nu a fost învăţătura înţelepciunii lumeşti unde un învăţător poate fi superior altuia. Dimpotrivă, el a vestit Evanghelia (1 Cor 1:18-2:16)-proclamată de el însuşi şi de apostoli, care nu au fost decât slujitorii lui Hristos, răspunzători înaintea lui Dumnezeu (1 Cor 3-4). Pavel a pus în evidenţă deosebirea dintre semnificaţia crucii şi "înţelepciunea vorbirii" (1 Cor 1:17; vezi Crucea, Teologia ei), care este "înţelepciunea lumii" (1 Cor 1:20), "înţelepciunea umană" (1 Cor 2:5), "înţelepciunea veacului", care este înţelepciunea pământească a "conducătorilor veacului" (1 Cor 2:6)-apropiată de "înţelepciunea umană" (1 Cor 2:13).

Dacă Evanghelia este combinată cu o astfel de înţelepciune, ea este golită de putere. Înţelepciunea umană fie ea îndemânare retorică (vezi Retorica), fie ea înţelegerea umană ca stăpânire speculativă a realităţii, anulează crucea lui Hristos în ceea ce priveşte înţelegerea morţii Sale, ajungând un simbol al unui adevăr universal sau o scenă trecătoare în drama salvării. Astfel moartea lui Hristos este dezbrăcată de unicitatea ei şi în cele din urmă de eficienţa ei (Weder). O cristologie în ceea ce priveşte crucea în cazul unei matrice înţelepte, nu este o lipsă centrală cu privire la referinţa fundamentală la istorie. Se pierde punctul culminant al istoriei salvării, revelaţia misterului lui Dumnezeu (1 Cor 2:1,7-10). În logica înţelepciunii umane crucea lui Hristos este nebunie (1 Cor 1:18), dar în realitate aparenta slăbiciune a lui Dumnezeu este o demonstrare a puterii Lui (1 Cor 1:24-25).

Într-o notă pozitivă Pavel a folosit expresia "înţelepciunea lui Dumnezeu" pentru a descrie planul lui Dumnezeu şi a lui Hristos de salvare. Dumnezeu în înţelepciunea Sa a aranjat în aşa fel lucrurile încât să nu poată fi înţelese de înţelepciunea omenească (1 Cor 1:21). Un Dumnezeu provenit din înţelepciunea umană este o sursă a mândriei şi devine Dumnezeu numai pentru oamenii învăţaţi. Înţelepciunea dumnezeiască a fost personificată în Hristos, care este pentru umanitate "înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1:24) şi "înţelepciunea de la Dumnezeu" (1 Cor 1:30). Hristosul crucificat este întruchiparea lui Dumnezeu în planul de salvare a Lui şi este adevărata măsură şi expresia înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu (Dunn). De aceea mesajul Evangheliei este "înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor 2:7), înţelepciunea divină provenită de la Creator, al cărui plan de salvare anticipat şi ascuns, a devenit realitate prin crucificare.Astfel proclamarea Evangheliei lui Hristos, care este înţelepciunea lui Dumnezeu, are puterea să conducă la credinţă şi la acordarea darului Sfântului Duh.

Desemnarea lui Hristos ca fiind "în forma lui Dumnezeu" şi fiind "egal cu Dumnezeu"(Filip 2:6)duce la gândul că înţelepciunea fiind aproape de Dumnezeu coexistă în natura lui Dumnezeu înaintea creaţiei. Modelul umilire-exaltare şi conceptul preexistenţei sunt evocatoare pentru înţelepciunea lui Solomon.(Ecl 2:12-20; 5:1-6; 6:18-19; 9:4-10)

Descrierea lui Hristos ca fiind ''chipul Dumnezeului nevăzut'' , '' cel întâi născut din toată zidirea'' , ''începutul'' , şi locuinţa '' întregii plinătăţi''(Col 1:15,18,18), de asemenea are în vedere atributele înţelepciunii personificate: Fiul este manifestarea lui Dumnezeu în creaţie, El se bucură de întâietate atât în grad cât şi existenţa deasupra creaţiei, El este prezenţa efectivă a puterii divine a creaţiei, şi este manifestarea perfectă a atributelor şi acţiunilor lui Dumnezeu.

3.3. Hristos şi rolurile înţelepciunii. Alături de atributele înţelepciunii, Pavel transferă de asemenea rolurile acesteia înspre Hristos când descrie lucrarea Lui. Odată cu mărturisirea că Isus Hristos este Domnul ''de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi ''(1 Cor 8:6), Pavel a accentuat convingerea lui că Hristos este mijlocitor atât al creaţiei cât şi al salvării(ca şi o nouă creaţie). În teologia iudaică referitoare la înţelepciune, înţelepciunea divină a fost descrisă ca fiind intermediară a creaţiei şi ca având un rol soteriologic(Sir 24:8-12; Ecl 10:15-21).

Midraşul lui Pavel despre tradiţia exodică din 1Cor 10:1-4 se îndreaptă decisiv spre literatura înţeleaptă şi spre Philo (vezi V.T. la Pavel). În Înţ 10:17-18, 11:4 norul care îi conduce pe israeliţi în pustie a fost identificat cu sophia (şi cu Logos; Philo Det. Pot. Ins 115-118), şi interpretarea spiritală a pâinii şi a apei ca daruri ale înţelepciunii este de asemenea sapienţală (Prov 9:1-6; Sir 15:3).

Funcţia înţelepciunii ca mediator al creaţiei şi ca lucrător pentru Dumnezeu (Prov 8:27-30; Sir 1:4; 24:9; 43:26; Philo Rer. Div. Her. 189,199; Fug 112; Quaest. in Gen. 2.118) a fost transferată lui Hristos în Coloseni 1:16: ''prin El au fost făcute toate lucrurile'', aceasta înseamnă că Hristos este sfera înlăuntrul căreia creaţia are loc; toate lucrurile au fost făcute prin El'', aceasta presupunând faptul că Hristos este cel prin care se realizează creaţia; ''toate lucrurile au fost create pentru El'' , aceasta presupunând faptul că Hristos este ţinta creaţiei şi prin urmare a istoriei(cf. Ef 1:10, vezi Creaţia şi Noua Creaţie).

3.4. Pre-existenţa şi Înţelepciunea. Pavel vorbeşte deIsus Hristos ca fiind pre-existent(vezi Pre-existenţa) şi ca fiind salvator. Legătura dintre pre-existenţă(Habermann) şi lucrarea salvării devine înţeleasă pe baza tradiţiei referitoare la înţelepciune.

3.4.1. Mijlocitorul creaţiei şi mântuirii. Hristosul pre-existent este mijlocitorul creaţiei iar Hristoul încarnat este mijocitorul mântuirii (1 Cor 8:6; Col 1:15-20). Această corelaţie a creaţiei şi a mântuirii rezumă întemeierea cosmologică a salvării în ceea ce priveşte tradiţia înţelepciunii. Imnul cristic din Coloseni 1 este cu deosebire relevant: asa cum înţelepciunea este descrisă ca fiind "imaginea lui Dumnezeu" (Înţel 7:26; Philo Leg. All. 1:43), Pavel îl numeşte pe Hristos "chipul Dumnezeului celui nevăzut" (Col 1:15 vezi Image), după cum înţelepciunea a fost prima creaţie sau "cea dintâi născută" (Prov 8:22-29; Sir 1:4, 24:9; Înţ 9:9; Philo Quaest în Gen 97; Virt 62), Pavel îl numeşte pe Hristos "cel întâi născut din toată zidirea " (Col 1:15), după cum înţelepciunea a constituit puterea creativă a lui Dumnezeu în facerea lumii (Prov 8:27-30; Sir 1:4; 24:9; 43:26;Philo Rer. Div. Her.189,199; Fug 112), Pavel evidenţiază faptul că "prin El au fost făcute toate lucrurile" (Col 1:16) şi "toate se ţin prin El" (Col 1:17). Astfel şi Hristos este pleroma, prezenţa cosmică a lui Dumnezeu (Col 1:19; cf. Prov 8:12-14; Bar 3:38; Sir 24:4-11; vezi Fulness).

Obiecţiile lui J. D. G. Dunn pentru punctul de vedere conform căruia afirmaţiile cristologice ale lui Pavel din Coloseni 1 presupun pre-existenţa sunt contrare dovezilor. Chiar dacă luăm expresia prepoziţională "în El " (en auto) într-un sens instrumental (construcţiile similare cu dia în Col 1:16, şi comparaţia cu 1Cor 8:6 şi In 1:3; vezi Lhose) sau într-un sens general, ca indicând "sfera" în interiorul căreia a avut loc creaţia (Bruce), Pavel afirmă în Coloseni 1:16 faptul că actul creaţiei (aorist ektishe) depinde cauzal de Hristos, o afirmaţie care nu are sens dacă Hristos nu a fost prezent la creaţie.

3.4.2. Încarnarea. Pre-existentul Hristos s-a umilit pe Sine Însuşi devenind fiinţă umană (Fil 2:6-11). Noţiunea de încarnare poate găsi un punct de contact cu tradiţia de înţelepciune în Asemănările lui Enoh (1 Enoh 48:1-7) unde mesanicul Fiu al Omului căruia îi este oferită trăsătura înţelepciunii pre-existente, este pus să instaureze domnia regească a lui Dumnezeu pe pământ (Schimanowski).

3.4.3. Trimiterea. Noţiunea trimiterii Fiului în lume (Gal 4:4-5, Rom 8:3-4) este comparată cu motivul sapienţial a lui Dumnezeu de trimitere a Înţelepciunii pre-existente de la tronul gloriei Lui (Schweizer). În Înţelepciunea lui Solomon 9:10 scriitorul cere ca înţelepciunea să fie trimsă înainte (exaposteilon) "din sfintele ceruri" şi corelează dăruirea înţelepciunii cu trimiterea Sfîntului Duh "de sus" (Înţ 9:17). Pavel utilizează exapostelo doar în Galateni 4:4,6 unde, de asemenea, avem de-a face cu trimiterea Fiului legată de trimiterea Duhului. Aşa cum Înţelepciunea lui Solomon 9:10 descrie înţelepciunea locuind cu Dumnezeu înainte de creaţie, tot astfel Pavel presupune în mod evident existenţa Fiului în prezenţa lui Dumnezeu înainte de venirea lui în lume.

Atât obiectivul Legii cât şi cel al înţelepciunii sunt în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, amîndouă rezumându-se în conceptul de "frica de Domnul". Acestea păstrează poruncile practice de înţelepciune şi ascultarea înţeleaptă de Lege. Atât Legea cât şi înţelepciunea se concentrează pe călăuzirea individului şi a naţiunii spre o viaţă evlavioasă şi plină de succes în prezenţa lui Dumnezeu, în contextul unei lumii create de El. Atât Legea cât şi Înţelepciunea descoperă voia lui Dumnezeu pentru umanitate şi amândouă sunt comparate cu lumina care oferă călăuzire (Sir 24:32; 45:17). Copistul ca soper ("învăţat") şi hakam ("înţelept") studiază şi învaţă ambele tradiţii ale Legii şi ale înţelepciunii (Sir 38:24-39:3).

Pare neplăcut oricum, faptul că identificarea lui Isus Hristos cu Îâînţelepciunea, făcută de Pavel, astfel stabilindu-se pre-existenţa lui Hristos, a fost derivată din corelarea Legii cu înţelepciunea din Iudaismul tradiţional. Pavel niciodată nu-l descrie pe Hristos în termenii Legii (observăm cum el elimină toate referirile la Tora în momentul în care utilizează Deuteronom 30:12-14 pentru a descrie prezenţa lui Hristos în Romani 10:6-8). Mai degrabă Pavel descrie şi defineşte Legea în termenii lui Hristos: Legea vine sub domnia lui Hristos (Gal 6:2; 1 Cor 9:21; cf Rom 3:27; 8:2). Pavel în mod aparent, încearcă să evite înţelegerea greşită conform căreia Hristos, ca şi întruchipare a voii lui Dumnezeu, a adus o nouă Tora, pe care oamenii trebuie să o împlinească înlocuind astfel Tora veche. Deoarece Hristos a îndeplinit Tora în moartea şi învierea lui "pentru noi", rolul soteriologic al Torei (cf. sacrificiile) ca o cale spre neprihănire a ajuns la sfârşit. De când Pavel a afirmat faptul că odată cu moartea şi învierea lui Hristos, Tora şi-a pierdut întreaga importanţă pentru mântuire, este îndoielnic că el ar fi transferat funcţiile soteriologice ale Torei spre Hristos şi astfel L-ar fi corelat pe Hristos cu Legea (Schnabel). A fost posibil pentru Pavel să transmită funcţiile înţelepciunii divine spre Hristos fără să introducă legătura înţelepciunii cu Tora.

4.1. Evanghelia şi Înţelepciunea în Romani 10:6-8. Citând versetele din Deuteronom 30:12-14, unde Israelului îi este spus, că nu trebuie să urce în cer pentru a descoperi voia lui Dumnezeu şi nici nu trebuie să meargă dincolo de mare sau să coboare în abis pentru ca Dumezeu să se aplece pentru a-şi releva voia Sa în cadrul Legii, Pavel a interpretat pasajul cu ajutorul metodei pesher. Unde citatul vorbeşte despre Lege, Pavel vorbeşte despre Hristos. Savanţii au observat legăturile dintre exegeza lui Pavel şi motivul esenţial al înţelepciunii adînci şi al imposibilităţii urcări şi coborâri de la cer (Iov 28; Prov 30:4; Bar 3:29-30; Sir 1:3, 6; 24:3-7; 51:19). Ceea ce Moise spusese despre Legea divină şi ceea ce tradiţia Iudaică a interpretat în termenii înţelepciunii, Pavel spune despre Hristos. Înţelepciunea lui Dumnezeu nu este mai accesibilă Torei decât în Evanghelie, scopul Torei, ea este acum disponibilă la nivel universal prin credinţa în Hristos. Deşi Hristos nu locuieşte pe pământ el nu este ascuns sau inaccesibil; El este prezent în proclamarea Evangheliei, neprihănirii prin credinţă.

4.2.Planul revelaţiei. Subiectul lui Pavel cu privire la misterul lui Dumnezeu, care în trecut a fost ascuns dar acum a fost descoperit în Evanghelia lui Isus Hristos (1 Cor 2:6-14; Ef 3:4-11; Cor 1:26-27; Rom 16:25-26; 2 Tim 1:9-11; Tit 1:2-3), are înrudire cu concepţia sapienţială a înţelepciunii pline de adâncime care a fost revelată în Lege (Wolter).

Deoarece înţelepciunea are de a face cu înţelegerea vieţii şi a realităţii, cu îndemnarea şi cu comportamentul obişnuit în viaţa de fiecare zi, nu este surprinzător să observăm prezenţa tradiţiei de înţelepciune în etica lui Pavel.

5.1.Liste şi tabele. Ambele liste sau "cataloage" ale viciilor şi virtuţilor (Rom 1:29-32; 1 Cor 5:9-11; 6:9-10; 2 Cor 12:20; Gal 5:19-21, 22-23; Efes 5:5; Filip 4:8; Col 3:5; 8,12; 1Tim 3:1-13; Tit 1:5-9; vezi Virtuţi şi Vicii) şi regulile gospodăriei sau Haustafeln (Ef 5:21-6:9; Col 3:18-4:1; 1Tim 2:8-15, 6:1-2; Tit 2:1-10; vezi Gospodării şi Codurile Gospodăriei) au fost comparate cu forme şi concepte similare din Vechiul Testament şi din tradiţia cu privire la înţelepciune a Iudaismului timpuriu (elenistic) (cf. Prov 6:17-18; Înţ 14:23-26; Sir 7:18-28). Legăturile cu înţelepciunea sunt evidente în aceste domenii, unde Pavel caracterizează comportamentul specific care nu se regăseşte în poruncile din Decalog.

Listele suferinţelor sau cataloagele peristaseis (1 Cor 4:9-13; 2 Cor 4:8-9; 6:4-10; 11:23-28; 12:10; cf. Rom 8:35-39; Filip 4:11-12; 2 Tim 3:11; vezi Chinuri, Încercări, Suferinţe) au în comun trăsăturile găsite în listele similare ale vicisitudinilor din tradiţia greacă, în mod special din stoicism, unde înţeleptul adevărat este înţeleptul suferind, dovedit şi prin rezistenţa lui. Aceste liste ţintesc spre măreaţa rezistenţă (askesis) şi răbdare (ataraxia) a înţeleptului, dovedind faptul că el este un sophos care nu poate fi împiedicat de la a acţiona cinstit chiar şi în cele mai înfiorătoare calamităţi. Cataloagele peristaseis ale lui Pavel, cel puţin în 2 Corinteni, par să aibă o similară funcţie revelatoare: greutăţile ce sunt atribuite lui Dumnezeu arată faptul că el este un apostol adevărat şi o persoană a integrităţii dovedite (2 Cor 6:4). Oricum, lauda sa însuşi prin înşirarea necazurilor sale, este de departe îndepărtată de la mîndria egocentrică care consideră că răbdarea este o demonstraţie a forţei proprii. Când Pavel se laudă cu necazurile sale el "se laudă în Domnul " (1 Cor 1:31; vezi Laudă) şi astfel ele susţin ocazia în vederea demonstrării puterii lui Dumnezeu (Fitzgerald).

5.2.Călăuzirea individuală. Călăuzirea etică a lui Pavel împărtăşeşte numeroase elemente cu tradiţia de înţelepciune, atât în ceea ce priveşte forma (îndemnurile argumentate, ex. 1Tes 4:11-12; 2 Cor 13:11; Col 4:3, 4; Filip 4:5; seriile scurte, îndemnurile neargumentate: Rom 12:9-21; Gal 5:25-6:10; Filip 4:4-9; 1Tes 4:1-12; Col 4:2-6; Efes 5:15-20) cât şi în ceea ce priveşte conţinutul.

5.3.Orintare pentru trăire. Etica lui Pavel poate fi descrisă în termenii Iudaismului timpuriu tradiţional, corelarea Legii cu înţelepciunea fiind unită cu acţiunea de salvare a lui Dumnezeu în şi prin Isus Hristos. Creştinul este chemat şi i se dă posibilitatea să se supună voii lui Dumnezeu descoperită prin Lege, în cuvintele lui Isus Hristos şi în hotărârile apostolilor. În acelaşi timp el are responsabilitatea de a face voia lui Dumnezeu în situaţiile diferite ale vieţii de fiecare zi (Schnabel). Această responsabilitate, aşa cum este observată în scrierile lui Pavel, împărtăşeşte multe puncte comune cu teologia despre înţelepciune (cf. Rom 16:19; Fil 1:9-10) precum şi cu stoicismul.

Înrudirile cu etica stoică (ex. Apelul la raţiune în Rom 12:2; 14:5; autarkeia/autarkes în 1 Tim 6:6; Fil 4:11) se datorează atât cunoştinţelor pe care le avea Pavel cu privire la eticile elenistice contemporane, cât şi influenţelor elenistice din iudaismul contemporan (cf. Înţelepciunea lui Solomon, Aristobulos, 4 Macabei, Philo). Asemenea paralele nu trebuie să ascundă faptul că structurile de bază ale eticii stoice sunt total diferte de etica lui Pavel: etica stoică a fost în principal raţională, socotirea omului ca fiind ultima măsură a moralităţii şi urmărind idealul personalităţii autonome şi autocratice, omul putând ajunge la perfecţiunea morală prin propriile sale puterii şi pe baza standardelor înnăscute.

1. Referirea la obiceiurile sociale, la ceea ce este general acceptat, necesar şi potrivit (Rom 12:2, 9; 13:3; 14:16; 15:2; 1 Cor 11:13; Efes 6:1; Filip 1:10; 4:8; Col 3:18, 20; 1 Tes 5:15; 1 Tim 2:10; Tit 3:8, 14), incluzând preocuparea pentru reacţia celor de afară (Rom 14:18; 1 Cor 10:32; 1 Tes 4:12). (2)Duhul ca şi ghid pentru deciziile corecte în discernerea a ceea ce este comportament înţelept în împrejurări specifice (Col 1:9-10) (3)Dragostea creştină care conduce spre cunoaştere şi intuiţie în vederea fixării întrebărilor în ceea ce priveşte comportamentul (1 Cor 3:18; Fil 1:9-10).

(4)Apelul la facultăţile raţionale ale credinciosului: argumentul care observă ce este bine şi ce este rău în situaţii specifce (Rom 12:2; 14:5; 2 Cor 10:5; cf. verbul noutheteo "a pune pe cale dreaptă, încurajare" în Rom 15:14; 1 Cor 4:14; 1 Tes 5:12, 14; e.t.c.); discernământul ca alegere critică şi încercare practică pentru ceea ce este satisfăcător (1Tes 5:21; Rom 12:2; 14:22-23; Gal 6:2-5; Filip 1:9-11); şi imaginea pentru ceea ce este o atitudine şi o acţiune potrivite (Filip 4:8).

Când Pavel discută rolul lui Israel în planul de salvare a lui Dumnezeu(Rom 9:11) argumentând că în momentul în care " numărul mare al neamurilor" s-a transformat în "tot Israelul va fi mântuit"( Rom 11:25-26 vezi Israel), argumentul lui arată afinitatea atât cu gândirea apocaliptică, cât şi cu cea înţeleaptă. Această confluenţă a apocalipticului cu înţelepciunea, a fost analizată ca dând posibilitatea lui

Pavel de amenţine o tensiune echilibrată între tratarea imparţială a lui Dumnezeu pentru toţi şi credincioşia lui Dumnezeu pentru Israel. Tema înţelepciunii unui olar şi a două tipuri de vase arată cum Dumnezeu alege cu scopul de a-şi demonstra mânia,puterea şi gloria. Corelarea sapienţială a înţelepciunii divine şi a Torei ne ajută să arătăm că Evanghelia ca şi un loc nou al voii lui Dumnezeu este universal disponibilă (Rom 10; cf. Rom 3:2 ). Misterul salvării lui Israel care este de fapt misterul înţelepciunii lui Dumnezeu, îl conduce pe Pavel la un imn în rugăciune pentru înţelepciunea şi gloria lui Dumnezeu (Rom 11:33-36).