Traducere: MIHAIU Claudiu

Învierea este piatra de temelie a credinţei creştine. Se face referinţă la înviere explicit în 17 cărţii ale NT şi implicit în majoritatea celorlate 10. Aproape toate epistolele Pauline fac referinţă la înviere( excepţie sunt IITes, Tit, Filimon). Într-adevăr, Rom. 10:9 mărturiseşte despre înviere, echivalentul acceptării domniei Lui Isus Hristos şi condiţia necesară mântuirii, iar I Cor.15:14 demonstreză strânsa legătură dintre gândirea lui Pavel şi cherigmatica lui lucrare. În Rom. 4:25, Pavel fundamenteză decisiv docrina justificării pe învierea Lui Hristos atunci când spune că Isus “a fost înviat pentru justificarea noastră”, în timp ce în Filipeni 3:11 pune pe acelaşi plan “cunoaşterea Lui Hristos” şi cunoaşterea “puterii învierii Lui.” Nu este de surprins că cel mai lung capitol din epistolele Pauline ( ICor.15 ) este dedicat complet unei discuţii aupra învierii.

Învierea Lui Isus Hristos este motivul principal în escatologia lui Pavel pentru că inaugurează era ce urma să vină şi asigură bazele speranţei viitoare. Evenimentul Hristos este, în cuvintele evocative ale lui McDonald: “Punctul Arhimedean care a îndreptat lumea religiosă iudaică spre o nouă ordine” (McDonald,28). Învierea Lui Hristos şi a celui credincios în ziua de pe urmă sunt relatate, speranţa celui din urmă fiind bazată pe siguranţa Celui dintâi.

Două remarci privitoare la învierea Lui Isus Hristos, aşa cum este portretizată în epistolele Pauline, trebuiesc aşezate ca şi premise. Mai întâi este important de observat că Pavel nu încearcă niciodată să dovedească congregaţilor, cărora se adresează în epistolele lui, istoricitatea învierii ( împotriva opiniei lui Bultmann despre I Cor.15:3-8). El consideră învierea ca şi un fapt ( crezut de credincioşi ) şi caută să scoată la iveală implicaţile învierii în ceea ce priveşte viaţa şi credinţa. Pavel nu este preocupat de întrebări filozofice, cum credinţa subiectivă inter-relaţionează cu istoria obiectivă, aceasta este mai degrabă o idee post-iluministă care este propulsată de îngrijorările pozitiviste nedespărţite de imaginea lui Pavel. Încercările moderne de a argumenta verificarea istorică a învierii Lui Isus Hristos bazate pe materialele Pauline sunt aşadar greşit direcţionate, deşi sunt motivate de cele mai multe ori de cele mai bune preocupări apologetice ( Ladd oferă o discuţie asupra acestei teme care merită citită ).

În al doilea rând, Pavel nu descrie nici unde învierea propriuzisă a Lui Isus Hristos, şi nici nu face referinţă la ea ca un simplu eveniment istoric alături de alte evenimente ale istoriei. Învierea este istorică, într-adevăr, dar este în acelaşi timp mai mult decât istorică ( sau “metaistorică” ca să folosim termenului lui McDonald, McDonald,138). Descripţiile pe care le oferă Pavel despre Hristosul Înviat sunt apariţile de după înviere ale Domnului care sunt luate ca şi ilustrative evenimentului şi ca şi garanţii circumstanţiale a istoricităţii învierii. El începe cea mai lungă discuţie asupra temei învierii folosind o formulă tradiţională, care însumează kerygma ( Icor.15:3-4 ) apoi începe să înşire mărturiile despre apariţiile de după învierie ale Domnului Isus ( I Cor.15:6-8). Apelarea la tradiţia pre-Paulină evidenţiază centralitatea proclamării învierii Lui Hristos din cea mai timpurie perioadă a mişcării creştine ( vezi Kloppenborg Murphy-O’Connor pentru a discuta acest pasaj).

1.Originile unei Doctrine a Învierii

3.Terminologia Învierii

4.Imagini ale Învierii

5.Co-Răstignire şi Co-Înviere în Hristos

6.Învierea: Teme de interpretare

Majoritatea învăţaţilor au fost de acord că doctrina învierii în trup a dezvoltare aproape târzie a în scrierile iudaice. Primele declaraţii mai sigure din VT cu privire la învierea din morţi le găsim în Daniel 12 şi ( posibil ) Isaia 26:19, deşi există antecedente ale acesteia în miracolele săvârşite prin Ilie şi Elisei ( I şi II Regi ) şi în imagini a unei treziri naţionale în literatura profetică a VT ( de notat Os.6:1-2 şi viziunea văii de oase uscate din Ez.37:1-14). O înviere a trupului din morţi este de asemenea proclamată într-o serie de scrieri apocrife şi pseudo-epigrafice Iudaice, incuzând IIMacabei, IVEzra şi IIBaruh. Deasemenea există materiale importante mai vechi, care au de aface cel puţin cu viaţa de după moarte, în tradiţia clasică a Platonismului, de obicei ca şi imagine a trezirii spirituale în transhumanţa sufletului ( Vezi Perkins, 37-69). Problema a fost bine cercetată de învăţaţi şi nu mai necesită acum o detailare ( vezi Nicklelsburg şi Greenspoon pentru studii amănunţite aupra contextului scrierilor iudaice ).

În timp ce epistolele lui Pavel sunt cele mai timpurii scrieri creştine care au menţionat Învierea Lui Hristos, există indicaţii că ideea făcea parte din propria credinţă şi propriile aşteptări ale Lui Hristos. Toate cele patru Evanghelii înregistrează referinţe al acesteia în viitorul posibil ( mulţi pot nega că se face referinţă şi la ‘Q’). Se pare că Pavel a preluat centralitatea învierii ca şi idee teologică chiar de la Isus ( vezi Witherington ), deşi cu siguranţă a fost prezentă în partida Fariseilor a Iudaismului unde fusese membru.

Membralitatea lui Pavel la partida Fariseilor a Iudaismului este dezvăluită atât în epistole ( Filipeni3:5 ) cât şi de Luca ( Fapte. 23:6, 26:5 ). În Fapte nenţelegerea dintre Farisei şi Saduchei asupra doctrinei despre învierea în trup este o temă proeminentă ( Fapte 4:2, 23:6-8, 24:21 ). Este rezonabil să asumăm că Pavel a acceptat punctul de vedere tradiţional al Fariseilor asupra învierii trupului şi a înţeles în cele din urmă în lumina întâlnirii cu Isus cel Înviat. După cum afirmă Sider, “ca un bun Fariseu al primului secol, Pavel nu putea concepe învierea din morţi în termeni pur imateriali” ( Sider,438, pentru discuţii mai amănunţite vezi Davies, 285-320 ).

Pentru a descrie idea de înviere sau pentru a face o ascociere la aceasta, Pavel, în epistolele sale, foloseşte anumite cuvinte şi expresii. Verbul anistemi ( ridicat, înviat) este folosit de cinci ori cu referinţă la înviere, atât a Lui Hristos ( ITes. 4:14, Rom. 15:12 ) cât şi a credinciosului ( I Tes. 4:16, Ef. 5:14). Verbul egeiro ( ridicat, înviat) apre de 38 de ori cu referinţă la înviere ( Rom. 4:24,25; 6:4,9; 7:4; 8:11 ( de două ori ), 34; 10:9; 13:11; ICor.6:14; 15:4,12,13,14,15 ( de două ori ),16 ( de două ori), 17, 20,29,32,35,42,43 ( de două ori ),52; IICor. 1:9; 4:14 ( de două ori ); 5:15; Gal. 1:1; Ef.1:20; 5:14; Col. 2:12, I Tes. 1:10, IITim. 2:8); iar verbul compus exegeiro ( ridicat, înviat ) o singură dată cu referinţă la credincioşi ( ICor. 6:14 ). În plus substantivul anastasis ( înviere ) este folosit de opt ori ( Rom. 1:4; 6:5; ICor. 15:12,13,21,42; Filipeni 3:10, IITim. 2:18 ), iar substantivul exanastasis ( înviere ) apare o singură dată ( Filipeni. 3:11 ). Aceşti termeni sunt folosiţi atât cu referinţă la învierea Lui Hristos Însuşi cât şi la învierea credincioşilor care este garantată de învierea Domnului ( Dahl ne prezintă o listăcu detalii asupra sensurilor termenilor în NT ).

Câţiva au susţinut că există o diferenţă de sens între aceste două grupuri de cuvinte ( egeiro şi anistemi ) şi de la acest fundament au urmărit o dezvoltare a sensului termenilor folosiţi în materialele Pauline. Coenen, de exemplu, susţine că o examinare mai apropriată “arată că egeiro, mai ales la Trecere, este folosit cu preponderenţă pentru ceea ce s-a întâmplat de Paşti, ridicarea Răstignitului la viaţă, în timp ce anistemi şi anastasis se referă în mod special la rechemarea la viaţă a oamenilor în timpul lucrării pământeşti a Lui Hristos şi la învierea universală escatologică” ( Coenen, 276 ). Oricum o distincţie absolută pare mai degrabă arbitrară şi dificil de susţinut ( Atăt ICor. 15:12-13 cât şi 15:42 par să folosească cele două verbe interschimbabil iar Ef. 5:14 incude ambele verbe în citatul din Is. 60:1). Se pare că Pavel nu intenţionează să menţină nici o diferenţă substanţială între cei doi termeni, deşi sensul lui egeiro poate fi luat mult mai tradiţional şi legat de o sursă adiacentă Palestiniană ( apare frecvent în pasaje considerate declaraţii ale Crezului cum ar fi ICor. 15:4; vezi Crez ).

În Rom. 6:10 şi 14:9 verbul zao ( a trăi ) este folosit ca şi referinţă la învierea Lui Hristos. Este folosit similar în IICor. 13:14 şi este clar contrastat cu verbul stauroo ( răstignit ); versetul aplică deasemenea verbul zao la Creştini care vor avea parte de învierea Lui Hristos. Verbul compus syzesomen ( vom trăi cu “El” ) În Rom. 6:8 şi IITim. 2:11 ca şi syndoxasthomen (să putem fi glorificaţi cu “El” ) în Rom. 8:17 sunt folosite în acelaşi sfârşit. Sensul verbului zoopoieo ( a da viaţă “cuiva” ) clădeşte deasemenea pe idea învierii şi îl întâlnim de şase ori ( Rom. 4:17; 8:11; ICor. 15:22,36,45; IICor.3:6 ), de obicei în contextul Învierii finale a sfinţilor şi a arătării slavei Lui Dumnezeu. La fel verbul synegeiro ( a se ridica împreună, a învia împreună ) în Col. 2:13; 3:1; Ef. 2:6 ca şi synezoopoiesen ( el i-a făcut vii împreună cu “El” ) în Col. 2:13 şi Ef. 2:5 continuă această temă, simbolizând unitatea Bisericii în moartea Lui Hristos. Verbul anago ( a ridica, a aduce sus ) îl întâlnim o singură dată în Rom. 10:7 cu referinţă la Învierea Lui Isus din morţi ( Christon ek nekron anagagein, “a-L ridica pe Hristos din moarte” ).

Sensul lui anabaino ( a merge în sus, a ascede ) în Ef. 4:8,10 şi anelemphthe ( a fost luat sus) în Tim. 3:16 poate reflecta deasemenea o temă adiacentă Învierii, demonstrând cât de apropiat este limbajul de ascensiune cu cel al Învierii. Aceasta este în mod special evident în materialele pre-Pauline, ca acelea din Rom. 1:4; 8:34; Filipeni 2:9; ITes. 1:10 ( Baird discută despre aceasta într-o anumită măsură ).

Este important de observat că expresia “ învierea din moarte” evocă mai degrabă un tablou mental diferit decât cel produs de limba greacă, anastaseos nekron (Rom. 1:4, Filipeni 3:11, care are ek nekron, lit. “( scos ) afară dintre cei morţi” ). În Română ceva din dinamismul expresiei se pierde datorită faptului că luăm moartea ca o stare de a fi sau ca locuinţă a celor ce ne-au părăsit, aproape ca un substantiv, abstract, singular. Oricum, în greacă substantivul de după nekron este la plural, ceea ce înseamnă că expresia anastasis nekron poate fi tradusă literal “Învierea afară dintre cei morţi” ( Filipeni 3:11 ). Expresia grecească conţine o imagine mult mai dinamică alcătuind o imagine de genul “ridicându-se din mijlocul unor trupuri” şi întrupându-se în natura somatică a trupului învierii. Însă este esenţial să observăm că Pavel nu proclamă o “Înviere a Cărnii”, cum scriitorii Creştini Subsecvenţi aveau să facă ( incuzând pe autorul cărţii II Clement şi Iustin Martirul ). Pavel menţine o distincţie între sarx ( carne) şi soma ( trup ) atunci când se referă la învăţătura despre înviere.

Este important de arătat că Pavel scoate la iveală câteva idei diferite prin efortul său de a comunica înţelesul Învierii, pe care o descrie ca şi un mister, mysterion, în ICor. 15:51. Varietatea largă de imagini angajate se revelează în dreptul său; demonstrând limitele limbajului atunci când este pus în slujba încercării de a descrie nedescrisul. Este un drum fără capăt o flexibilitate a expresiei, în descrierea lui Pavel asupra învierii, care este în acelaşi timp exaltatoare dar şi frustrantă pentru interpreţi. Imaginile pot fi discutate subt opt titluri.

4.1. Înviere şi Transformare. În câteva locuri Pavel foloseşte limbajul transformării în descrierea sa a Învierii viitoare aşteptate de Creştini. În Filipeni 3:10 forma de paricipiu a verbului symmorphizo “a îmbrăca aceeaşi formă” apare exact în acest context: “şi să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui, şi să pot purta suferinţele Lui, deveniind mai mult ca El (symmorphizomenos ) în moartea Lui.” În concluzia aceluiaşi capitol imaginea este expandată şi legată direct cu revelaţia Domnului Isus Hristos ca şi Mântuitor din cer ( Filipeni 3:20 ). În Filipeni 3:21 limbajul transformării apare de două ori: “ ( Isus Hristos ) va schimba ( metaschematisei ) trupurile noastre de carne să fie ca ( symmorphon ) trupul Lui de slavă.” Una dintre cele mai clare expresii ale Învierii ca transformare o întâlnim în ICor. 15:51-52, unde apostolul foloseşte de două ori verbul allagesometha ( vom fi schimbaţi ) să descrie ce o aşteptă pe comunitatea de credincioşi la parousia Lui Hristos. Această transformare viitoare este descrisă în versetul 52 ca şi instantanee ( en atomo, en rhipe ophtalmou, ) “într-o cipă, într-o clipire de ochi.” Acest limbaj transformator este este mărturisit puţin diferit de conţinutul pasajelor din epistolele mai timpurii, cum ar fi ITes. 4:13-18, unde o metaforă spaţială, “prinşi împreună” domină întrega acţiune alături de parousia. Gillman descrie schimbarea ca şi o reprezentare diferită, ca şi o mişcare de la implicit la explicit şi sugerează imaginea “răpirii” din ITes. 4, care este compatibil pe deplin cu motivul transformării din I Cor. 15.

Este important de notat că în I Cor. 15:51-54a Pavel tratează problema transformării acelora care vor fi în viaţă la parousia Lui Hristos. Aici, apostolul, învaţă despre transformarea universală al tuturor, care sunt în Hristos, fie morţi fie vii, dar susţinând în continuare că nu toţi vor fi înviaţi. Numai aceea care au murit au nevoie să fie înviaţi; pentru aceea care vor fi în viaţă la parousia transformarea este suficientă să moştenească nemurirea în veacul ce va urma. Câţiva comentatori ai NT, de notat J.Jeremias ( urmându-l pe A. Schlatter), au luat expresile contradictorii din I Cor. 15:50b-c pentru a sugera o distincţie similară între acei credincioşi în viaţă la parousia şi acei care au murit deja ( vezi 4.3. pentru mai multe detalii ). În orice caz transformarea viitoare este clară în imaginea din I Cor.15.

În contrast întâlnim transformarea escatologică fiind descrisă în prezent în II Cor. 3:18. Aici verbul prezent pasiv metamorphoumetha ( suntem transformaţi ) este folosit în mijlocul unui amplu pasaj în care Pavel contrasta gloria lui Moise cu cea a Lui Hristos ( II Cor. 3:12-4:6 ). Un sens similar al verbului îl întâlnim în Romani 12:2, încodată mărturisiind procesul prezent al transformării.

Sugestia că transformarea poate fi concepută dualist ( atât prezent cât şi viitor ) demonstrează tensiunea moştenită în escatologia lui Pavel ca şi tot unitar. E.E.Ellis insistă că Pavel nu ne prezintă un dualism real, în timp ce transformarea muritorilor aşteaptă moştenirea trupului înviat la parousia Lui Hristos; ce uneşte cele două aspecte ale transformării este o existenţă corporală, faptul că credinciosul este în Hristos. Idea de Înviere ca şi expresie a transformării spirituale prezente a credinciosului în Hristos poate fi întâlnită deasemenea în Rom. 6:1-11; II Cor. 4:10-12; 5:15; 13:4; Gal. 5:24-25, 6:14-45, Col. 2:12; Ef. 2:5-6; ( ca şi Haris, 1015, argumentări ). Încă o dată legătura strânsă dintre unitatea credincioşilor cu Hristos în Învierea Lui şi comportamentul lor etic sunt scoase în evidenţă.

4.2.Înviere ca şi Integritate. În toiul tratatului său extins asupra subiectului din I Cor. 15 Pavel foloseşte un număr de termeni contrastanţi şi imagini antitetice pentru a descrie în ce fel viaţa după înviere este diferită de forma de existenţă de acum. Sunt incluse câteva perechi contrastante de termeni: trecător, netrecător I Cor. 15:42; dezonoare, glorie I Cor15:43; slăbiciune, putere I Cor. 15:43; trup de carne, trup spiritual I Cor. 15:44 ( vezi Trup); omul ţărânei, omul cerului I Cor. 15:47-49. În I Cor. 15:50 Pavel aşează din nou prima pereche de antonime: trecător şi netrecător atunci când spune “sângele şi carnea nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu, nici trecătorul pe netrecător.” Termenii relevanţi în greacă ( aphtora şi aphtarsia ) produc o imagine destul de puternică şi sunt mai nimerit traduse prin coruptibilitate şi respectiv integritate. Termenul aphtarsia se găseşte de şapte ori în NT, toate în scrieriile Pauline: ( Rom. 2:7; I Cor. 15: 42,50,53,54, Ef. 6:24, I Tim. 1:10, în timp ce patru din cele şapte cazuri ale termenului înrudit aphthartos “neperisabil” din NT sunt găsite deasemenea în scrisorile lui Pavel ( Rom. 1:23; I Cor. 9:25; 15:52; I Tim. 1:17). De a lungul unei vivide demonstraţii importanţei escatologice a termenului există o strânsă legătură între aphtarsia, aphthartos şi Învierea Lui Isus Hristos.

În plus faţă de cazurile din extinsa discuţie asupra învierii din I Cor. 15, revelaţia lui aphtarsia, de a lungul învingerii morţii la învierea Lui Isus, este în centrul atenţiei în II Tim 1:10; aphtarsia este asociată cu viaţa veşnică în Romani 2:7; iar aphtartos este folosit figurat la învierea trupului se limitază la imaginea a unei imagini atletice în I Corinteni 9:25. Printre excepţii se numără Ef. 6:24, unde termenul aphtarsia este folost pentru a descrie dragostea Creştină pentru Domnul “ dragost necondiţionată”, şi Romani 1:23 şi Timotei 1:17 unde aphthartos este folosit ca şi atribut a Lui Dumnuzeu.

Jeremias oferă o interesantă şi disputată interpretare a I Corinteni 15:50, sugerând că trebuie făcută o diferenţă între metamorfoza credinciosului cel viu, I Corinteni 15:50b, şi a celui încetat din viaţă, I Corinteni 15:50c, şi că trebuie evidenţiat un contrast între limbajul lui Pavel despre întinare, neîntinare şi moralitate, imoralitate. Ca şi efect, Jeremias spune că expresia “carnea şi sângele nu pot moştenii împărăţia Lui Dumnzeu” se referă la cei care sunt în viaţă al venirea parousiei. Şi argumentează că “nici trecătorul nu va moşteni netrecătorul” se referă la cei care au murit înainte de parousia şi a căror corpuri sunt în decompunere în prezentul acela. El merge mai departe şi sugerează că o distincţie similară între vii şi morţi este găsită în I Coorinteni 15:50-53. Oricum distincţia propusă este aproape cu siguranţă una forţată ( sau cel puţin una limitată ) iar cei mai mulţi învăţaţi nu l-au urmat şi susţinut pe Jeremias ( H. Conzelman este un reprezentant al celor ce nu au fost de acord cu Jeremias ).

O parte esenţială al argumentului lui Jeremias este folosirea altui termen în I Corinteni 15:53-54, nemurirea ( athanasia ), un termen folosi de obicei pentru a descrie, ca şi în I Timotei 6:16, un atribut a Lui Însuşi Dumnezeu (Harris,273-5, aduce o discuţie terminologică completă a lui aphtharsia şi athanasia, pe care le traduce pe amânduă prin termenul nemurire. Câţiva au luat limbajul de investitură din II Corinteni 5:2-4 deasemenea pentru a sugera distincţia între credinciosul trecut din viaţă şi cel care este viu la parousia Lui Hristos.

4.3.Învierea ca Nemurire. Pavel foloseşte alt termen interesant pentru a descrie Învierea în I Corinteni 15:53b-54. Aici el o descrie ca pe natura muritoare ( to thneton ) care trece în nemurire ( ahtanasia ). Învierea este modalitatea prin care Creştinii îşi câştigă nemurirea, iar moartea este, în imaginea poetică desenată din Isaia 25:8, “înăbuşită de biruinţă.” Distincţia dintre athanasia şi aphtharsia nu este întodeauna uşor de definit, dar asocierea amândoura cu învierea trupului este sigură. Harris argumentează persuasiv că în timp ce nemurirea ( fie athanasia fie aphtharsia ) şi învierea sunt strâns legate, prima este consistent prezentă ca şi o posesie vitoare dată la parousia Lui Isus celor care I-au aparţinut. În orice caz, nemurirea şi învierea sunt prezente în gândirea lui Pavel şi sunt văzute ca şi idei înrudite dar distincte ( cum notează Harris ). Amândouă sunt fundamentate în crezul lui Pavel ca şi speranţă escatologică a credinciosului şi viitoare în temporalitate.

4.4. Învierea şi Preamărirea. În anumite locuri în epistolele lui Pavel este o legătură strânsă între Învierea Lui Isus din morţi şi preamărirea acestuia la dreapta Tatălui. Câteva pasaje care justapun aceste două imagini sunt considerate a reflecta tradiţiile pre-Pauline, şi anume Romani 1:3-4; Filipeni 2:9-11. În cazul imnului din Filipeni faptul că există o mişcare de la moartea Lui Hristos (Filipeni 2:8 ) la premărirea Lui ( Filipeni 2:9-11 ) este destul de neobişnuit. Aceasta I-a cauzat pe mulţi să considere că proclamaţia Creştină originală asupra Învierii a fost într-adevăr un mesaj teologic al justificării Lui înaintea Lui Dumnezeu şi nu un mesaj istoric despre învierea trupului Său din morţi. Oricum o asemenea distincţie este concepută în mod fals ( după cum subliniază şi Harris ) . Preamărirea este aşezată în mod clar ca şi următoare Învierii în multe alt locuri din epistolele Pauline ( Romani 8:34; Efeseni 1:20; 2:6; Coloseni 3:1). Într-adevăr, pe de o parte înviererea şi preamărirea nu trebuiesc privite ca şi sinonime, însă există o legătură teologică esenţială între ele. Preamărirea nu este aşa de mult o interpretare teologică a Învierii, ca şi o consecinţă inevitabilă a ei ci mai degrabă rezultatul logic înspre care conduce. După cum a afirmat Harris “Învierea a fost prerecuzita şi motivul Înălţării Lui iar Înălţarea a fost rezultatul Învierii Lui” ( Harris, 85-86 ).

Vorbind în mod strict, Pavel nu relatează descrieri amănunţite despre înălţarea fizică a Lui Isus cum mai găsim în NT numai în Luca, Fapte şi în termeni tainici, folosind material tradiţional ( cum ar fi I Timotei 3:16 ). Mai degrabă, scrierile lui Pavel au tendinţa de a-L descrie pe Hristos în statutul Său de după înviere cu termeni de preamărire şi de glorificare. Totuşi, Pavel sugerează că credincioşi vor avea parte de o ascensiune fizică la parousia ( I Tesaloniceni 4:16-17 ).

4.5.Învierea şi Glorificarea. Arătarea finală a slavei Lui Dumnezeu este o piesă bine stabilită a escatologiei Iudaice. Pavel deasemenea foloseşte limbajul de glorificare în anumite locuri pentru a descrie implicaţile învierii pentru credinciosul Creştin ( vezi Glorie, Glorificare ). I Tesaloniceni 2:12 asociază împărăţia Lui Dumnezeu cu slavă, în timp ce II Tesaloniceni 2:14 uneşte chemarea creştină de viitoarea intrare în slava Lui Hristos. În Romani 5:2 speranţa de alua parte la viitoarea slavă a Lui Dumnezeu este un motiv de bucurie pentru Pavel, iar în II Corinteni 4:17 el foloseşte expresia poetică “greutatea veşnică de slavă” ( aionion baron doxes ) pentru a descrie ce este pregătit pentru credincios. În Romani 8:11-17 şi II Corinteni 4:10-18 atât “trupurile muritoare” ( ta thneta tasomata ) şi “carnea muritoare” ( thnete sarx ) se spune despre ele că vor fi glorificate ca şi rezultat al unirii dintre Hristos şi Biserica Lui. În Romani 8:30 Pavel foloseşte câteva verbe chiar la aorist, incluzând edoxasen ( el a glorificat ), pentru a procalma siguranţa mântuirii pe baza unirii dintre Hristos şi credincioşi. Această descriere a glorificării asociată cu învierea ca ceva în trecut anticipează limbajul scrisorilor de mai târziu ( Coloseni 1:27; 3:1,4 ).

4.6.Învierea şi viaţa veşnică. În Galateni 6:8 avem o ilustraţie despre semănat şi secerat, folosită de Pavel, în care Duhului I se spune să dea viaţă veşnică credinciosului. Această imagine are cu siguranţă înţeles escatologic şi este probabil cel mai reuşit sinonim cu viitoarea viaţă de la înviere. Expresia “viaţă veşnică” ( zoe oionios ) apare deasemenea în alte pasaje ca rezultat al credinţei în Isus Hristos ( Romani 5:21; 6:22,23;I Timotei 1:16; 6:12; Tit 1:2, 3:7 ) şi legat de judecata finală ( Romani 2:7 ). Oriunde apar la Pavel imagini ale învierii Lui Hristos, Pavel în mod clar concentrează atenţia aupra dimensiunii prezente a vieţii în Hristos, moştenirea vieţii veşnice în toată plinătatea ei ( ca nemurirea ) este ceva care zace în viitor.

4.7. Învierea şi Conformarea Chipului Lui Hristos. Pentru Pavel “chipul” Lui Hristos este unul dintre termenii cheie, expresie al unui adevăr Hristologic, în mod special în legăturile analogiei Isus, Adam ( vezi Adam şi Hristos ). Aserţia că credinciosul este deasemenea în procesul de conformare cu chipul Lui Dumnezeu ( în Hristos ) este menţionată în câteva locuri: Romani 8:29; II Corinteni 2:18, Coloseni 3:10. În fiecare situaţie este o suprapunere de imagini la mijloc; “conformarea după chipul Lui Hristos este scopul escatologic Creştin, iar aici se poate lua ca şi o suprapunere cu planul învierii. Aceast lucru este susţinut mai departe de faptul că în I Corinteni 15:49 speranţa învierii creştine este descrisă de “purtarea chipului Omului din cer.” Dimensiunea cerească al gândului escatologic a lui Pavel este un ingredient important în înţelegerea salvării cosmice ( După cum argumentează Lincoln ).

4.8.Învierea şi răscumpărarea trupului. Învăţătura lui Pavel despre învierea din trup provine dintr-o antropologie iudaică în care “sufletul” ( Heb.nepes, Grk.psyche ) este principiu animator al vieţii umane ( Vezi Psihologie ). În principal Iudeii credeau că fiinţele umane nu au suflete, ele sunt suflete. Această temelie antropologică are implicaţii majore asupra doctrinei Învierii pentru că refuză să predea componenta somatică a fiinţei umane. Învierea implică răscumpărarea trupului fizic, deşi ( cum am observat mai sus ) natura somatică a existenţei învierii dă orizont pentru cele mai creative gânduri ale lui Pavel în I Corinteni 15:35-49. Având în vedere acest context este perfect de înţeles de ce în Romani 8:23 descrie efectele învierii ca şi răscumpărarea finală a trupurilor noastre ( ten apolytrosin tou somtos hemon ). O idee similară este formulată în Filipeni 3:20-21, de această dată trupul învierii al comunităţii credincioşilor este strâns legat de acel al Domnul Isus cel Înviat. Alte ocazii în care este formulată ideea de răscumpărare ( apolytrosis ) în scrierile Pauline, Romani 3:24; I Corinteni 1:30; Efeseni 1:7,14; 4:30; Coloseni 1:14, trebuiesc privite în contextul învierii şi implicaţile acesteia atât pentru omenire cât şi pentru Cosmos ( vezi Lumea, Cosmologie ).

Aşa de sigur este Pavel de unitatea care există între Hristos şi Biserica Lui că credincioşii pot fi descrişi ( având în vedere imaginea botezului ) ca şi paricipând la moartea şi învierea Lui Hristos ( Romani 6:3-4,8; Galateni 3:27; Coloseni 2:12; vezi Murind şi Înviind cu Hristos ). O declaraţie similară se găseşte la Coloseni 3:1 unde verbul sznegeiro “a se ridica cu..” este folosit într-o propoziţie principală condiţională din prima clasă ( presupunând adevărul afirmaţiei ). Această unire cu Hristos în moartea şi învierea Lui înseamnă că existenţa Creştină ( viaţa din Înviere ) poate fi descrisă ca şi umblarea în “noutatea vieţii” ( Romani 6:4; Romani 8:13; II Corinteni 5:15; Galateni 5:24). La fel şi în Filipeni 3:10 asociază “cunoaşterea Lui Hristos, şi puterea Învierii Lui” cu participarea la suferinţele Lui, arătând spre importanţa învierii Lui Hristos pentru un stil de viaţă moral care îndură încercări. Răsplata unei astfel de purtări, continuă Pavel, este răsplata Învierii ( Filipeni 3:11 ). În II Corinteni 4:10 o altă imagine provativă este folosită de Pavel pentru a-l descrie pe credincios purtând moartea Lui Hristos peste trupuri astfel pentru a se manifesta Învierea.

Din punct de vedere istoric au fost ridicate câteva întrebări teologice importante în ceea ce priveşte învierea. Aceste implică în mod special exegeza pasajelor Pauline cheie sau interpretarea unor anumit teme. Ca şi dovadă timpurie a importanţei deţinută de Pavel în aceste probleme interpretative pot fi văzute în faptul că scrierile gnostice foarte des îşi bazau învăţăturile pe materialul conţinut de epistolele sale. Ar fi adevărat să spunem că învăţătura complicată a lui Pavel asupra trupului învierii a devenit una din piesele de bază pentru Crezurile Creştinilor Gnostici din al doilea şi al treilea secol. Un text care se luptă cu aceste idei în limbaj tipic Paulin este Epistola către Rheginos, o lucrare anonimă altă dată cunoscută sub numele Tratatul asupra Învierii ( vezi Pagels)

6.1. Învierea şi Mesianitea Lui Isus. Câteva pasaje din scrierile Pauline asociază mesianitatea Lui Isus cu Învierea Lui din morţi ( Romani 1:3-4; I Corinteni 15:4; II Timotei 2:8 vezi Hristos. Deşi am merge puţin prea departe să afirmăm că învierea lui Hristos a fost pentru Pavel actul de inaugurare al mesianismului Lui Isus, cu siguranţă ar fi adevărat să afirmăm că mesianitatea este indicată şi proclamată de multe indicii. Într-adevăr este posibil să vedem învierea lui Hristos demonstrând nu numai mesianitatea Lui Hristos dar şi Domnia Cosmică ( cum argumnetează Beasly-Murray; vezi Domn).

Cu atât mai puţin este posibil să crezi în învierea Lui Isus din morţi fără a afirma în mod necesar că acest act divin I-a confirmat mesianitatea Lui. Aceasta poate să fie o surpriză pentru mulţi creştini deoarece de multe ori cele două sunt luate ca şi echivalente. Un exemplu bun pentru acest punct de vedere este un învăţat evreu P.Lapide, care acceptă istoricitatea învierii în trup a Lui Isus, dar nu se consideră pe el a fi un creştin ( prin definiţie cei care cred că Hristos este Mesia ). Pentru Lapide învierea Lui Hristos face parte din planul de pregătire a Lui Dumnezeu, care pregăteşte lumea pentru apariţia viitoare a Lui Mesia. Exemplul lui Lapide este un caz în care se susţine numai una din cele două afirmaţii, aceea că învierea Lui Hristos este în acelaşi timp propria-I proclamare ca Mesia. În acelaşi timp argumentul lui Lapide oferă un subânţeles ineresant într-o anumită interpretare modernă a NT. Într-o eră în care mulţi învăţaţi creştini competenţi găsesc motive să nege istoricitatea învierii în trup a Lui Isus şi tot reuşesc să afirme că sunt creştini, într-o astfel de eră avem un Învăţat Iudeu care susţine cu putere învierea în trup dar nu procalmă nici o credinţă pe baza acesteia. Este o lecţie proeminentă despre conţinutul mesianic al credinţei în Înviere, aşa cum o proclamă Pavel.

6.2. Învierea şi Motivul Mormântului Gol. Toate patru evanghelii menţionează mormântul gol în naraţiunile lor despre înviere ( Matei 28:6; Marcu 16:6; Luca 24:2; Ioan 20:4-7 ). Pe de altă parte, în timp se Pavel menţionează explicit înmormântarea Lui Isus ( I Corinteni 15:4; Romani 6:4 ), în nici o altă oarte nu mai face refeinţă la mormântul gol în ceea ce priveşte învierea. Oricum, Cranfield simte că “aproape se înţelege de la sine” ( Cranfield, 168 ), prin menţionarea înmormântării Lui Hristos între “a murit” şi “a înviat” în I Corinteni 15:4. Poate să fie un simple accident de circumstanţă că Pavel nu face referinţă niciodată la mormântul gol, cu toate că R.H.Stein a înaintat sugestia că omisia se datorează preocupărilor apologetice din partea lui Pavel:” Când a venit vorba despre aparenţele învierii apostolii au putut să argumenteze la fel cu ajutorul celorlalţi. El, deasemenea, l-a văzut pe Domnul! Nu ar fi putut spune acelaşi lucru despre mormântul gol” ( Stein, 12 ).

În orice caz, în NT mormântul gol nu este adus niciodată ca şi dovadă al Învierii Lui Isus din Morţi. Aceasta i-a făcut pe unii să tragă nişte limite între Învierea Lui Isus şi dovada mormântului gol, cu gândul de a nega istoricitatea Învierii Însine. Deci Învierea poate fi “spiritualizată” iar basele sale în istorie sunt serios nedeterminate dacă lăsate deoparte chiar toate. În ultimii ani în Marea Britanie această linie de gândire a fost asociată cu Episcopul de Durham, David Jenkins ( pentru detalii vezi Harris, 1985 ). Garanţia Învierii ( aşa începe argumentul ) nu este mormântul gol ci prezenţa Domnului cel Înviat în viaţa credincioşilor din comunitate ( vezi Harris 37-44 şi Walker). Materialele pauline, în special în I Corinteni 15, sunt în toiul multor din aceste discuţii. Este puţin probabil ca Pavel să fi acceptat adevărul Învierii Lui Isus fără să accepte şi mormântul gol ca şi corolar al Învierii. Comentariul lui Barrett punctează succint cum în istoricitatea mormîntului gol credinţa joacă un rol delicat: “ Credinţa…ar fi fost distrusă de descoperirea trupului mort al Domnului Isus, dar nici nu poate fi creată aşa de simplu prin descoperirea unui mormânt gol” (Barrett, 1968,349).

Un număr din ce în ce mai mare de învăţaţi afirmă istoricitatea moemântului gol şi faptul că Pavel era conştient de el ( vezi Craig, 1985). Motivul pentru care mormântul gol nu este explicitat la Pavel nu trebuie privită ca o lipsă de dovezi istorice, ci ar trebui privită lipsa de importanţă pe care o are în ceea ce priveşte proclamrea Creştină.

6.3. Învierea Generală. Pavel nu explicitează nicăieri o înviere generală pentru toţi oamenii, deşi sunt indicaţii împrăştiate prin scrisorile lui cum că toţi ( credincioşi şi necredincioşi, vii şi morţi ) vor avea parte de judecată ( Romani 2:6-11; II Corinteni 4:5; 5:10; II Tesaloniceni 1:6-10; II Timotei 4:1 ). Cel mai apropiat loc în care Pavel sugerează o înviere generală ( sau universală ) este în I Corinteni15:22b: “În Hristos toţi vor fi înviaţi” ( en to christo pantes zoopoiethesontai ). Iar această declaraţie vine în mijlocul anlogiei lui Pavel ADAM,HRISTOS, şi aşa trebuie interpretată ( este “toţi în Hristos” care vor fi înviaţi ). Mulţi au bazat crezurile Pauline cu privire la Învierea genrală pe cuvintele atribuite apostolului în Fapte 24:15, dar acest lucru este văzut suspect metodologic de către foarte mulţi. Idea de Înviere generală nu poate fi neglijată. Allison argumentează că întregul Creştinismul timpuriu, incluzându-l şi pe Pavel, a asociat Învierea Lui Hristos din morţi cu o înviere generală şi au înţeles că învierea Domnului a inaugurat drumul pentru aceasta (Allison încearcă să însumeze interpretările care au supra estimat importanţa unui punct de vedere escatologic realizat în crezul timpului creştin ).