Acestea sunt trei traduceri, fiecare având conotaţii diferite ale cuvântului grecesc hilasterion. Pavel foloseşte acest cuvânt în Romani 3:25 referindu-se la Hristos, cel crucificat “pe care Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte [să fie] hilasterion.” Care dintre cele trei traduceri credeţi că reflectă cel mai bine interpretarea morţii lui Hristos aici? “Ispăşirea“ presupune îndepărtarea păcatului prin moartea de ispăşire a lui Hristos. “Împăcarea” presupune că moartea lui Hristos a domolit mânia divină datorată păcatului. “Scaunul îndurării” presupune locul din Sfânta Sfintelor unde mila salvatoare a Lui s-a manifestat prin ispăşirea păcatelor realizată prin cultul Vechiului Testament. Hristos ar fi astfel opusul escatologic al acestui scaun al îndurării. Întrebarea care se pune este dacă moartea lui Hristos a înlăturat mânia lui Dumnezeu iar aceasta este problema teologică care se pune şi care a fost subiectul unei lungi dezbateri. Cărturarii nu sunt de acord cu faptul că întrebarile, dacă hilasterion presupune caracterul de sacrificiu al morţii lui Hristos şi dacă acest cuvânt îl interpretează în lumina ritualului de răscumpărare din Vechiul Testament, ar avea aceeaşi importanţă.

1. Manifestare şi formă
2. Hilasterion şi cuvintele înrudite din literatura greacă clasică şi elenistică
3. Hilasterion la Pavel

1. Manifestare şi formă

Dintre epistolele lui Pavel, doar în Romani 3:25 întâlnim cuvântul hilasterion (şi

grupul de cuvinte hilask-), (în Noul Testament vezi în Evrei 9:5; hilasmos, 1 Ioan 2:2;

4:10, şi hilaskesthai, Evrei 2:17, lucrarea lui Hristos). Din punct de vedere gramatical hilasterion poate fi înţeles fie ca un substantiv neutru (“cu semnificaţia de împăcare şi ispăşire,” sau “scaunul de îndurare”), fie ca un adjectiv substantival masculin (“ispăşitor,” “reconciliator,” “milos”), sau un adjectiv masculin sau neutru (“cel care ispăşeşte/împacă ,” “care are puterea să ispăşească/să împace”). Dacă este un adjectiv masculin, hon este modificat şi înţelesul este că Hristos este agentul sau obiectul de ispăşire/de împăcare. Adesea cuvântul răscumpărare poate fi schimbat cu ispăşire sau împăcare.

2. Hilasterion şi cuvintele înrudite din literatura greacă clasică şi elenistică

Cercetând înţelesul cuvântului hilasterion şi cuvintele înrudite din Noul Testament s-a dat naştere la multe discuţii cu privire la folosirea lor în literatura greacă clasică şi elenistică. În LXX hilasterion a dat naştere cuvântului kapporet. Poate fi luat ca un termen pentru “scaunul de îndurare”, care era situat deasupra capacului chivotului în sfânta sfintelor (vezi Exod 25:17-22) şi pe el era vărsat sângele de sacrificiu în Ziua Ispăşirii (vezi Levitic 16). Dar T. W. Manson (1-4) spune că hilasterion poate desemna alte locuri (pe lângă scaunul de îndurare) unde are loc acţiunea desemnată de hilaskethai (fie împăcare sau ispăşire). Alţii, oricum, spun că termenul din LXX nu se referea la un loc, ci mai general, la o organizaţie care îndeplineşte această acţiune (ei argumentează cu textul din Exod 25:16[17]); folosirea tehnică a “scaunului de îndurare” apare mai târziu (Büchsel, 319-20). Philo foloseşte termenul hilasterion ca un termen tehnic (Philo Cher. 25); în schimb Josephus nu o face (adjectivul apare în Ant. 16.7.1 182). Termenul hilasterion din 4 Macabei 17:22 nu este tehnic şi ar putea fi un adjectiv sau un substantiv; el denotă caracterul de împăcare al morţii martirilor evrei. Pe lângă înţelesul biblic şi evreiesc termenul hilasterion (substantivul neutru) înseamnă “jertfă” (Büchsel, 320), de obicei sub forma unei stele (Dio Chrysostom Or. 11.121; inscr. Cos 81.347; MM ilasthriou).

În greaca secolului nostru verbele hilaskesthai şi exhilaskethai împreună cu un scop personal înseamnă “a linişti”, “a face ceva propice pentru tine.” O zeitate păgână putea fi împăcată prin acţiuni ale oamenilor (Büchsel, 311). Se spune că religia israelită nu a avut o formă crudă de împăcare cu Iahve care să-L mituiască pe Dumnezeu sau să liniştească mânia lui Dumnezeu (deşi aceasta nu ar putea fi nici o caracterizare validă a religiei păgâne, cf. Kleinknecht, 385).

Mergând mai departe, C. H. Dodd argumenta într-un articol important că în iudaismul elenistic reprezentat de LXX, grupul de cuvinte hilask- nu denumeşte împăcarea (cu trei excepţii). El spunea că avusese loc o schimbare în înţelesul preponderent al cuvântului şi cei care au tradus LXX au folosit hilaskesthai, etc. cu sensul de “ispăşire” (când subiectul este uman) sau “fi îndurător”, “iartă” (când subiectul este Dumnezeu). El şi-a bazat concluziile pe (1) comparaţiile clasei de cuvinte hilask- cu alte traduceri ale cuvântului evreiesc kipper din Septuaginta (formele căruia sunt restituite de [ex]hilaskesthai), şi (2) comparaţii ale altor cuvinte evreieşti care sunt restituite de clasa de cuvinte hilask-. Pentru a susţine al doilea înţeles de “ispăşire” pentru cuvântul exhilaskesthai ca fiind un obiect impersonal în literatura seculară greacă, Dodd a apelat la Legile lui Plato 862c şi la inscripţiile Men Tyrannus (Dittenberger, Syll., 3d ed., 1042). În legătură cu această schimbare, în Romani 3:25 este descrisă moartea lui Isus nu ca îndepărtând mânia lui Dumnezeu ci salvându-ne de povara păcatelor (Dodd, 94).

Eliminarea cuvântului împăcare din LXX de către Dodd nu s-a dovedit a fi prea convingătoare. Criticii au respins metoda lui de a defini clasa de cuvinte hilask- din LXX precum şi evaluarea evidenţei (cf. Discuţiile lui Nicole Morris, 136-56, şi ale lui Hill, 23-36). Referindu-se la termenul “împăcare” ei se referă la Zaharia 7:2; 8:22; Maleahi 1:9 (cele trei excepţii pe care Dodd le consideră inutile şi le numeşte “dispreţuitoare” sau “păgâne” ); Psalmul 105 (106):30; Sirach 45:23; Genesa 32:20, şi fosrte posibil Numeri 16:46-47; 25:13; Deuteronom 21:8; 1Samuel 6:3; 2 Regi 24:4; Psalmul 77 (78):38; Daniel 9:19 (vezi Hill, 29-30; Morris, 138-40; Nicole, 134:35(. Morri (154) scoate în evidenţă folosirea termenului exhilaskesthai “într-un mod personal” ca şi în construcţiile cu peri la modul genitiv, “a săvârşi o împăcare privitore la o persoană” (Exod 30:15-16; Levitic 1:4) şi cu hyper la modul genitiv (o singură dată, Ezechel 45:17). Îndreptându-şi atenţia mai mult spre relaţiile dintre persoane, Morris tinde să folosească înţelesul de “împăcare”. Criticii lui Dodd sunt de părere că mânia lui Dumnezeu este tema centrală a Vechiului Testament şi care apare în contextul terminologiei hilaskesthai, astfel încât se pare că este de la sine înţeleasă ideea de împăcare a mâniei divine (Morris, 129-36).

Morris (155), oricum, se pare că forţează puţin nota în favoarea opiniei lui că “împăcarea mâniei divine este tema centrală atunci când este folosit acest grup de cuvinte” în LXX. Adesea este dificil să spui exact care este intenţia acţiunii indicate de acel termen: să îndepărteze mânia sau să înlăture cauza duşmăniei? Verbul exhilaskesthai poate avea un obiectiv impersonal (“păcat”, “altar”), şi sugerează înţelesul de “a ierta”, “a plăti pentru”, “a ispăşi”, “a curăţi”. Rareori Dumnezeu este obiectivul, şi câteodată Dumnezeu este subiectul verbului (la diateza activă, Sir 5:6; 2 Cronici 6:30), amândouă putând să stea împotriva înţelesului de “împăcare”. În LXX, grupul de cuvinte hilask- se arată ca fiind apt de a prelua noi înţelesuri (Hill, 36). Întrebarea principală este dacă conotaţiile originale ale îndepărtării mâniei sunt alăturate noilor cuvinte. Păstrarea termenilor pentru împăcare din LXX sugerează faptul că da. Dar schimbarea din timpul folosirii lor (Dumnezeu ca subiect; folosirea unui obiect impersonal) dând astfel naştere unor noi traduceri ar putea sugera faptul că ele nu sunt alăturate noilor cuvinte. Contextul ar fi astfel foarte important în fiecare caz în parte pentru a hotărî dacă hilask- are sensul de împăcare sau ispăşire.

3. Termenul hilasterion la Pavel

În lumina discuţiei anterioare asupra folosirii terminologiei hilask-, trebuie să ne întrebăm dacă termenul hilasterion din Romani 3:25 are sensul tehnic de “scaun al îndurării” sau dacă înseamnă împăcare sau ispăşire.

1. Împăcarea şi ispăşirea. Mulţi au respins faptul că în Romani 3:25 este prezentată moartea lui Hristos ca fiind un mijloc de împăcare. O. Hofius (34-39) are nişte argumente puternice, contradictorii faptului că Pavel credea că moartea pe cruce a lui Isus a fost un mijloc de împăcare. Dumnezeu este doar subiectul în acel eveniment (nu şi obiectul împăcării). Fiinţele umane sunt doar obiectul (nu şi subiectul împăcării). Hofius arată acest lucru în diferite texte ale lui Pavel în sprijinul a ceea ce doreşte să spună. “Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte pe [Hristos] ca hilasterion” (Rom. 3:25). “Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Corinteni 5:18-21). Dumnezeu “nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” (Rom. 8:32). “Dumnezeu Şi-a arătat Dragostea faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Rom. 5:8). În Romani 5:6, 8, 10 fiinţele umane sunt obiecte ale salvării de la cruce, oamenii fiind “păcătoşi,” “păgâni” şi “duşmani ai lui Dumnezeu” (aceia care sunt în război cu Dumnezeu, dar cu care Dumnezeu nu este în război). Moartea lui Hristos nu este o jertfă umană oferită lui Dumnezeu care Îl face pe Dumnezeu să-i accepte pe păcătoşi – moartea pe cruce nu este o faptă omenească; ci este acţiunea lui Dumnezeu în dragostea Lui Cea mare pentru cei păcătoşi. “Dumnezeu… ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor. 5:18), şi “noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5:10). Dumnezeu nu trebuie să se împace cu noi.

Cei care spun că împăcarea face parte din Biblie nu neagă faptul că Dumnezeu este prezentat în Biblie ca fiind subiect, în special al acţiunii de împăcare (Morris, 155, 159-60; Nicole, 150-51), atât din VT (Ps. 77 [78]:38; Lev. 17:11) cât şi în NT (Rom. 3:25 potrivit cu interpretarea pe care o dau ei acestui text). De aceea caricatura împăcării lui Dumnezeu ca fiind o mită nu se aplică aici. Schema biblică nu are caracteristica cronologică a înţelegerii păgânilor: mai întâi domolirea mâniei divine de către oameni, apoi răsplata divină pentru oameni. Mai degrabă Dumnezeul din Biblie acţionează din dragoste pentru a-Şi domoli mânia; împăcarea nu schimbă mânia divină în dragoste (Nicole, 151). Înţeles astfel, limbajul împăcării arată spre ispăşirea lui Dumnezeu: curăţirea de păcate afirmă sfinţenia lui Dumnezeu.

Avocaţii împăcării afirmă că Romani 3:25-26, folosind termenul hilasterion, arată aspectul ispăşirii lui Dumnezeu pentru a justifica dreptatea lui Dumnezeu în tratamentul pe care Dumnezeu îl aplică păcătosului. Motivul pentru care Hristos este pus în faţă ca hilasterion a fost “pentru a demonstra dreptatea Lui, prin care păcatele făcute anterior sunt iertate prin îngăduinţa lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să fie drept pentru cei care cred în Isus.” Dreptatea, dikaiosyne, în acest text este un atribut divin, ca şi în Romani 3:5.

Criticii la adresa împăcării ca fiind un termen care te poate induce în eroare, oricum, au citit textul diferit. Ei explică dreptatea lui Dumnezeu care nu este dreptatea de judecător a lui Dumnezeu, ci este dreptatea ca dar din partea lui Dumnezeu pentru păcătoşi, aceasta fiind salvarea din Romani 3:21-22. Dreptatea divină de acest fel este în concordanţă cu textele din VT precum Psalmul 97(98):2. Potrivit acestei poziţii, când în Romani 3:26 este descris Dumnezeu ca şi Acela care este “drept şi justificatorul celor care au credinţă în Isus” şi se referă la dreptate ca fiind o dreptate salvatoare, nu la dreptate ca fiind un atribut al lui Dumnezeu. Mai departe, interpretarea acestui verset spune că nu este vorba de faptul că Dumnezeu trece cu vederea (paresis) păcatele anterioare, fapt care ar pune la îndoială dreptatea de judecător a lui Dumnezeu, ci este vorba de iertarea lui Dumnezeu (paresis în sensul de aphesis, iertare), care arată dreptatea salvatoare a lui Dumnezeu. Potrivit cu acest fel de a vedea lucrurile, moartea lui Isus nu are nimic a face cu dreptatea de judecător a lui Dumnezeu. Hristos nu a murit pentru a domoli mânia lui Dumnezeu ca o condiţie a reconcilierii (vezi Hofius, 34-39). Mai degrabă, moartea lui Hristos a realizat reconcilierea: “Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2Cor. 5:19; vezi Hofius 1989, 5, 39; de asemenea Hofius 1993).

Susţinătorii împăcării, oricum, găsesc ca fiind dificil să despartă Romani 3:25-26 de noţiunea de dreptate ca atribut divin. De ce apare mai mult termenul paresis mai mult decât aphesis, cuvântul obişnuit pentru iertare (chiar dacă aphesis se găseşte în textele pauline doar în Efes. 1:7; Col. 1:14)? Oare îngăduinţa lui Dumnezeu nu este în contrast cu demonstrarea dreptăţii lui Dumnezeu, ocupându-se de păcat? Contextul pare să se îndrepte în direcţia justificării dreptăţii lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos ca o judecată împotriva păcatului (Barrett, 79-80). Dar alţii înţeleg dreptatea lui Dumnezeu, care nu este justificată ca dreptatea de judecător a lui Dumnezeu – ca şi cum un ideal abstract de dreptate este susţinută prin satisfacerea mâniei divine – ci ca dreptatea legământului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu Îşi îndeplineşte obligaţiile legământului ocupându-se de păcatul poporului legământului (Dunn, 175). Justificarea dreptăţii lui Dumnezeu ar cuprinde astfel justificarea credincioşiei lui Dumnezeu, un Dumnezeu care Îşi ţine legământul în ciuda necredincioşiei oamenilor. Această demonstrare a dreptăţii lui Dumnezeu nu implică faptul că moartea lui Hristos este de împăcare ci că este de ispăşire.

Alte afirmaţii la Pavel care vorbesc despre moartea lui Hristos au legătură cu Romani 3:25. Dumnezeu a condamnat păcatul în trup al lui Hristos pe cruce astfel încât păcătoşii să fie eliberaţi de condamnarea prin lege (Rom. 8:3). Prin moartea lui, Hristos a devenit blestem (Gal. 3:13) şi a suferit condamnarea legii lui Dumnezeu asupra păcătoşilor, pentru că Hristos care era fără păcat a fost făcut păcat (2Cor. 5:21) de către Dumnezeu, astfel Hristos a stat în locul păcătoşilor. Pentru J. Denney (103), aceste afirmaţii susţin împăcarea deoarece ei consideră moartea lui Hristos ca judecată divină pentru păcat, judecată necesară pentru ca Dumnezeu să fie şi drept şi un “Dumnezeu care îi acceptă ca oameni drepţi pe cei care cred în Isus.”

Totuşi Denney defineşte greşit judecata divină împotriva păcatului în termenii împăcării. În timp ce este adevărat că Pavel vede în moartea lui Hristos o execuţie a condamnării legii care a căzut peste păcătoşi prin Hristos şi o condamnare a păcatului prin trimiterea Celui care a fost făcut păcat pentru a muri, pe de altă parte Pavel nu interpretează niciodată acea judecată s păcatului pe cruce ca ceva care să domolească o mânie, insultându-L pe Dumnezeu sau care Îl face pe Dumnezeu să se coboare la păcătoşi. Pentru Pavel Dumnezeu a fost întotdeauna preocupat de cei păcătoşi. Acest lucru poate fi văzut la cruce, unde “Dumnezeu este în Hristos” suportând păcatele lumii (2Cor. 5:19) şi unde dragostea lui Dumnezeu este demonstrată “pe când eram noi încă păcătoşi” (Rom. 5:8). Pavel interpretează crucea ca fiind suferinţa lui Dumnezeu datorată judecăţii divine împotriva păcatului, care este distrugerea existenţei păcătoase a oamenilor prin moartea de la cruce.

Acum trebuie să luăm în consideraţie argumentul mai general care spune că contextul mai larg din Romani 3:25 sugerează că dacă Îl punem pe Hristos în faţă ca hilasterion aceasta duce la domolirea mâniei lui Dumnezeu.

Mai precis, în Romani 1:18 citim: “mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor.” Aceasta îi ameninţă atât pe neamuri cât şi pe evrei (Rom. 1:18; 2:5). Dar nu numai mânia lui Dumnezeu este revelată. De asemenea este revelată dreptatea lui Dumnezeu, în special în evanghelie (Rom. 1:17; 3:21). Modul prin care Pavel face o paralelă între mânie şi dreptate folosind acelaşi verb (apokalyptetai, “este revelat”) pentru a numi revelaţia sugerează o relaţie între cele două: Dacă cei care primesc dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos sunt salvaţi de mânia lui Dumnezeu, aceasta se întâmplă din cauză că Hristos a domolit mânia prin moartea lui pentru ei (Morris, 167-70).

În timp ce mânia lui Dumnezeu este un nor care ameninţă existenţa tuturor păcătoşilor şi de care se poate scăpa doar primind darul dreptăţii lui Dumnezeu prin Hristos, Pavel nu specifică aici cum ne poate elibera moartea lui Hristos de un asemenea destin. El nu defineşte crucea în termenii mâniei lui Dumnezeu. Pavel consideră, probabil, moartea lui Hristos ca fiind o anticipare a judecăţii finale şi revărsării mâniei divine. De aceea, probabil că el s-a gândit că cei care sunt în Hristos vor fi salvaţi de acea mânie deoarece Hristos a suferit pe cruce pentru ei. Romani 5:9 exprimă aceeaşi idee: “acum când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” Dar aceasta nu însemnă că moartea lui Hristos L-a împăcat pe Dumnezeu. Pentru Pavel, mânia lui Dumnezeu este judecata lui Dumnezeu (vezi Rom. 2:5; 3:5-6) care distruge orice nesfinţenie şi păcat. În lumina mâniei ameninţătoare a lui Dumnezeu, nevoia păcătoşilor nu este schimbarea atitudinii lui Dumnezeu ci prin schimbarea existenţei lor păcătoase înaintea lui Dumnezeu prin distrugere şi apoi prin noua creaţie. Această schimbare a păcătoşilor este semnificaţia pe care o dă Pavel morţii şi învierii lui Hristos. Şi noţiunea de mânie divină văzută ca o judecată constând în distrugere se potriveşte perfect cu o astfel de opinie despre cruce. Pavel, oricum, nu ne dă o prezentare sistematică a relaţiei dintre păcate, moartea lui Hristos şi judecata lui Dumnezeu, şi întrebările teologice pe care le-am putea pune nu îşi găsesc răspuns în scrisorile lui.

La polul opus se găsesc comentatorii a căror dezgust pentru noţiunea de mânie divină îi face să nu considere moartea lui Hristos ca fiind o împăcare. Confruntaţi cu limbajul biblic despre mânia divină, ei explică aceasta ca fiind atribuită lui Dumnezeu ca răzbunare a Lui. Ei consideră că trebuie folosit termenul absolut “mânie” (Rom. 2:5; vezi Dodd. 1932, 20-21). Dar textele din NT nu susţin o separare a mâniei de Dumnezeu, care duce la un fel de fatalism sau dualism (Kleinecht, 423-24) şi intră în conflict cu noţiunea biblică a suveranităţii divine (Morris, 133).

Pe scurt, nu împăcarea ci ispăşirea este cea mai corectă descriere a morţii lui Hristos ca un hilasterion deoarece (1) ispăşirea se potriveşte perfect cu înţelegerea lui Pavel asupra morţii lui Hristos ca fiind dragostea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi dar şi ca judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, (2) ideea domolirii mâniei lui Dumnezeu este în contradicţie cu înţelegerea lui Pavel asupra morţii lui Hristos, (3) contextul din Romani 3:25 nu are nevoie de împăcare, şi (4) folosirea grupului de cuvinte care încep cu hilask- în LXX sugerează o dezvoltare a înţelesului în ce priveşte conotaţiile cuvântului ispăşire. Termenul hilasterion implicând ispăşirea, ne dă totuşi de înţeles că moartea lui Hristos este o exprimare necesară a sfinţeniei lui Dumnezeu în ceea ce priveşte păcatul oamenilor, dar nu neagă faptul că judecata este o expresie a dragostei lui Dumnezeu, deoarece Fiul lui Dumnezeu este Cel care a suferit blestemul pentru păcatele tuturor oamenilor ca agent al reconcilierii păcătoşilor cu Dumnezeu.

2. Scaunul îndurării. După ce am discutat despre hilasterion ca având conotaţiile de împăcare şi ispăşire, acum ne vom pune întrebarea dacă Romani 3:25 se referă la “scaunul îndurării” (kapporet) unde a avut loc actul suprem de ispăşire în cultul sacrificiilor din VT sau dacă moartea lui Hristos este interpretată în termenii unei forme nereligioase de ispăşire. Avem şi unele întrebări legate de acest subiect: Este moartea lui Hristos un hilasterion înţeles ca un sacrificiu? şi ce implică din punct de vedere teologic o înţelegere a termenului hilasterion asupra morţii lui Hristos?