“Ne-evreii” este traducerea comună engleză a termenului grec ethne, care la Pavel şi oriunde în NT este folosit când se referă la naţionalităţi altele decât naţiunea lui Israel. Acel Dumnezeu acceptă acum bărbaţi şi femei din toate naţiunile într-o relaţie pe de a întregul fără să fie nevoie de convertirea la iudaism este o descoperire dată în mod suprem lui Pavel, şi una care ameniţa rupturi adânci în Biserica Primară.

Atitudinea lui Pavel faţă de neamuri este conectată intim pe deoparte cu înţelegerea lui cu privire la statului Israel, şi pe de altă parte cu experienţa lui în ceea ce priveşte chemarea lui ca şi apostolul neamurilor. Controversa pricinuită de influxul neamurilor în Biserică la forţat să explice o înţelegere a relaţiei dintre cele două grupuri în scopurile lui Dumnezeu.

1. Terminologie
2. Relaţiile între evrei şi neamuri
3. Misiunea neamurilor
4. Statutului creştinilor ne-evrei în teologia lui Pavel

1. Terminologia

Nici biblia ebraică, nici traducerea greacă (LXX), n-au dezvoltat un vocabular specific pentru a distinge naţiunea lui Israel de ceea ce noi numim acum “ne-evreii”. Cuvântul ethnos (ethne), “naţiune”, poate fi foarte general şi universal, deşi deja în perioada pre-creştină cuvântul a dezvoltat semnificaţia unei “alte naţiuni decât ea însăşi” (dezvoltarea termenilor precum ethnarches, ethnarch sau conducătorul unei minorităţi etnice, şi adjectivul ethnikos, “naţional”, în Polybius şi oriunde altundeva). Astfel în LXX este tradus de obicei goy, ”naţiune”, în mod normal referindu-se la alte naţiune în afară de Israel; şi, de asemenea, cuvântul am, precum şi “naţiune”, când acel cuvânt nu se referă la naţiunea Israel. Dar folosirea nu este consistentă; şi faptul că termenul nu are neapărat o conotaţie peiorativă poate fi văzut de folosirea duală în I Pet. 2:9-12 “voi sunteţi… un ethnos… sfânt, să aveţi o purtare bună între ethne.”

Oricum, în corpusul paulinic referentul ethnos este întotdeauna (în afară de citatul din Gen 17:5 în Rom 4:17-18) naţiunile ne-evree, uneori într-un contrast explicit cu Israel (Rom 3:29; 9:24) şi ocazional în contrast cu Biserica (I Cor 12:2; Ef 2:11).

Alte cuvinte pot fi sinonime apropiate: laos, “naţiune”, se întâlneşte numai în citatele din VT, în general la naţiunii evreiască, dar în Rom 15:11, la plural, este în paralelism cu ethne. În Rom 9 referentul este transferat din naţiunea israelită în noul popor al lui Dumnezeu (vezi 4 dedesubt). Hellen, “grec” este în contrast cu Ioudaios, evreu (ori iudeu), în Rom 1:16; 2:9,10; 3:9; 10:12; I Cor 1:22; 12:13; Gal 3:28; Col 3:11. Dar în Rom 1:14 este în contrast cu barbaros, “barbar”, pentru a descrie totalitatea cuvântului ne-evreu. Cuvântul akrobistia, “prepuţ”, este folosit de metonimie în Rom 2:26-27; 3:30; 4:9(?); Gal 2:7; Ef 2:11; Col 3:11. În I Cor 9:21 anomoi, “acei fără de lege” sunt în contrast cu tous hypo nomou, “cei sub lege”. În I Cor 6 adikoi, “nedrept” sau poate “nedreptate” şi apistoi, “necredincios”, “fără credinţă” sau “cel care nu merită credinţă” sunt folosite pentru a descrie pe toţi cei ce sunt în afara creştinismului; probabil cu conştiinţă deplină a ambiguităţii. Nu este clar dacă aceasta intenţionează să includă sau să excludă evreii. Ce este clar este că Pavel foloseşte orice termen îi vine la mână, ne-dorind să creeze un vocabular tehnic. Mai semnificant este distincţia conceptuală între rudele lui Pavel, moştenitorii promisiunilor lui Dumnezeu, şi toţi ceilalţi.

2. Relaţiile dintre evrei şi neamuri

Deşi relaţiile dintre indivizi care nu se îndoiesc au acoperit întreaga gamă de posibilităţi, sunt posibile câteva perspective generale.

1. Atitudinea neamurilor faţă de evrei

Multe s-au scris pe tema anti-senitismului în lumea greco-romană (vezi pe Kraft şi Nickelsburg cap IV, sumarul şi bibliografia; şi Stern pentru textele Istoria recentă a Europei face sarcina unei evaluării imparţiale a unei situaţii din primului secol dificilă la extreme.). O investigaţie eshaustivă ar avea nevoie să distingă între evrei din Israel văzuţi ca o naţiunea care trăiesc în propria lor ţară ca străini (străină) şi evreii din diasporă văzuţi ca o ameninţare potenţială şi apropiată a vecinilor. S-ar distinge şi între genurile variate de texte: reportajul sobru al unui Strabo, avocaţia litigioasă a unui Seneca sau înţelegerile satirice ale unui umorist profesionist ca Juvena. O reamintire constantă este necesară pentru că numai o mica fracţiune din vechea literatură a supravieţuit şi pentru că învăţaţii nu pot fi reprezentativ a unor atitudini comune.

Tabloul convenţional (bazat pe comentarii făcute de scriitori ca Juvenal şi Seneca) arată că evreii erau prezentaţi ca aroganţi sau nebuni: refuzau să lucreze în ziua de sabat (lucru care a fost un semn de lene), îşi circumcideau copiii (ceea ce era revoltător), ei au avut legi stricte în privinţa mâncării şi şi-au păstrat propria lor lege respingând zeii (ceea ce era o mizantropie). Este foarte improbabil că aceasta a fost vederea oficială ori chiar una comună (totuşi vedeţi pe Iosifus Flavius Ant. 14.10.1 $$186-88; $$174-76, care sugerează că atitudinile devin mai negative după războiul evreiesc din 66-70 AD). Iudaismul oficial nu numai că a fost tolerat, dar a şi câştigat anumite privilegii. Evreii au putut şi au obţinut poziţii înalte în stat. Multe referinţe timpurii descriu evreii ca o naţiune de filosofi şi stau mărturie interesului larg în conceptul evreilor despre Dumnezeu. Pentru unii monoteismul evreilor a fost echivalent cu ateismul pentru că au refuzat să se închine zeilor imperiulului, iar Dumnezeul lor nu avea nici formă nici imagine (vezi Dumnezeu). O credinţă alternativă a fost că ei se închinau la un om cu cap de măgar. În timp ce exista cu siguranţă o mare distribuire în literatură, ceea ce este o ofensivă deliberată sau îşi bat joc de evrei, este de asemenea clar că mulţi oameni au fost atraşi de idealurile elevate pe care le-au văzut în iudaism.

Toate statuturile aparent anti-semitice în literatura veche (antică) trebuie să fie puse împotriva unui trup considerabil al declaraţilor comparabile despre alte rase. În timp ce este posibil ca (în principal) romanilor să nu le placă evreii este la fel de adevărat ca (în principal) romanilor să nu le placă grecii. Diminutivul Graeculus a fost contentuos şi derugatoriu. Problema nu este atât de mult rasială pe cât culturală şi socială. Prejudicile sunt arătate în cele mai comune şi mai vehemente moduri când obiectul acelui prejudiciu este văzut ca o aminţare. Multe declaraţii anti-evreieşti pot fi locate în contextele istorice specifice, lucru care nu este înţelept să fie generalizate.

2. Atitudinea evreilor faţă de neamuri

Trebuie să fim din nou atenţi la steriotipul tabloului atitudinilor evreieşti către păcătoşii neamurilor, iar studii recente (ex. acelea ale lui Hengel şi Novac) furnizează o importantă corectare. Datorită naturii a purităţi legilor din Thora, evreii erau aproape forţaţi să privească neamurile ca necuraţi, dar un asemenea ritual necurat nu era neapărat o interzicere a prieteniei şi a cooperării. Oricum era de o semnificaţie majoră numai pentru cei ce doreau să intre în Templul de la Ierusalim (deşi e clar că ritualurile curăţirii se făceau departe de Ierusalim), şi toţi farisei din afara Israelului au trebuit să se obişnuiască cu ideea că ei înşişi erau contaminaţi cu ne-curăţirea corpului. Literatura rabinică (dintr-o perioadă mai târzie, dar un timp discutabil când atitudinile se confirmaseră mai mult decât în primul secol) vorbeşte despre evrei şi neamuri făcând negoţ şi mâncând împreună (ex. b. Ber. 45a, re-interpretat de un gemara târziu ca referindu-se la circumcizia prozeliţilor; m. Abot. Zar. 5:5). Anumite grupuri în iudaism au menţinut o separare rigidă, poate că în special aceia care priveau Israelul ca fiind corupt şi pe ei înşişi ca fiind curaţi, dar nici chiar asta s-ar putea să nu fi fost la fel de rigidă după cum ne aşteptam noi să fie. Pentru toată izolarea sa, comunitatea de la Qumran e evident că avea legături cu alte grupuri de evrei la care ne-am aşteptat să fie ostile precum unor corespondenţi de-ai lor (ex. QMMT) şi centrul lor din Ierusalim depune mărturie, şi este de neînţeles că contactele cu lumea din afară totuşi s-au lărgit.

Ce evidenţe ne-literare şi nearhelogice noi le-am fi putut interpreta în două feluri: deoarece lucru epic al lui E. R. Goodenough, învăţaţii au fost mutaţi în mod precaut dintr-o perspectivă timpurie (o antipatie implacabilă către toate lucrurile elenistice) recunoscând de departe o mare toleranţă a influenţei greceşti (vezi Hengel, Goldstein, şi apărarea unei poziţii tradiţionale, Feldman; vezi Elenismul). Folosirea pozitivă a lui Pavel a unei metafore atletice sprijină acest punct de vedere, ca şi cum ar cunoaşte autorii păgâni, dacă putem fi siguri că aceasta era mai mult decât un citat care devenise proverbial.

De la Thora la tradiţiile evreieşti, distincţiile s-au făcut între grupuri variate de neamuri, “străinii rezidenţi” câştigând un tratament special (Lev 17-26). Bazat pe Gen 9 s-au dezvoltat un număr de tradiţii despre legile divine legate de toate felurile omeneşti (Jub. 7:20-25; Gen Rab 34; b. Sanh 56a; b. Abod Zar 8:4; etc.). În ciuda a ceea ce pretindea Novac că “nu există nici o evidenţă convingătoare că această doctrină a fost concepută mai devreme de perioada tannaitic... în special după distrugerea templului şi a schismei creştine (29), aşezarea tradiţiilor sugerează că subliniere ideilor a fost mult mai devreme. Formele variate ale acelor “porunci noachide” au inclus prohibiţii precum idolatria, crima, hoţia, incestul, blasfemia şi consumarea de carne crudă, precum şi obligarea institutului curţii de justiţie (vezi discuţia extinsă în b. Sanh 56a-60a). După tradiţiile rabinice (deşi nu după autorul jubileurilor) neamurile care au aderat la poruncile noachide ar fi putut avea un loc în anii care urmau. Precum “neamurile neprihănite” nu au făcut parte în nici un sens din poporului legământului.

Poziţia celor care au văzut legături mai apropiat cu iudaismul (aşa numiţii fricoşii de Dumnezeu) este mult mai greu de evaluat. Kraabel a negat existenţa fricoşilor de Dumnezeu ca un grup distinct din perioada noastră, deşi rămăşiţele afrodisiace par acum să-şi stabilească existenţa dincolo de întrebări (vezi Reynolds şi Tannenbaum). Adiţional cu legile noachide asemenea oamenii ar fi obligaţi să păstreze legile pertinente ale “străinilor rezidenţi” precum abstinenţa de la muncă în zilele de sabat (Ex. 20:10-11); de la sânge (Lev 17:10-16); şi de la aluat în timpul Paştelor (Ex. 12:18-19). Alte legi despre mâncare, totuşi, şi circumcizia, nu sunt incluse în aceste obligaţii. Convertirea deplină a fost probabil mult mai rară şi pentru scopurile noastre nu este relevant, deoarece neamurile de care Pavel este interesat nu sunt prozeliţi. Totuşi nu merită nimic că datorită lui Mishnah chiar şi prozelitul deplin nu putea să-l numească “tată” pe Avraam.

În final noi trebuie să ştim că iudaismul nu este un lucru, ci o multitudine de lucruri. Întrebarea “cine este evreu?” continuă să irite autorităţile israelite, şi răspunsul pentru primul secol nu este simplu. Samaritenii sunt evident incluşi în limitele moştenirilor lui Avraam şi Moise, deşi relaţiile dintre samariteni şi iudei se poate în momentul acela să fi fost mai rele decât relaţiile dintre evrei şi greci (vezi Kraft şi Nickelsbur cap 2 şi 3). Noi pur şi simplu nu ştim cum fariseii medii îi priveau pe esenieni sau pe oricare din alt grup care constituia de pre-şaptezeci iudaism, dar nu este imposibil ca un neam devotat să fie mai acceptabil ca, să zicem, participant la masa, decât ‘am ha-aretz (poporul ţării), sau cel care era socotit eretic. Nici nu este doar o chestiune de grad de stricteţe: unde criteriile diferă, fiecare grup îl va acuza pe celălalt de slăbiciune (vezi Zilele sfinte)

3. Misiunea neamurilor

1. NT departe de Pavel

Evangheliile au înregistrat în mod surprinzător între Isus şi neamuri. Câteva versete par (în mod umoristic?) dispreţuitoare (ex. Mt 5:47) şi nu există nici măcar în Luca în mod pozitiv ne-ambiguitatea pentru neamurile ca şi grup. Nu este ne-rezonabil să presupui că până şi raporturile activităţii lui Isus în regiunile neamurilor (Decapolis, Cesarea lui Filip) intenţionează ca cititorul să se gândească mai întâi la activitatea Lui printre orice fel de grupuri evreieşti care puteau fi găsite acolo. Răspunsul lui Petru la Corneliu (Fapte 10-11) clarifică ceea ce se presupune că Isus i-a învăţat despre neamuri, nu a inclus nimic în Lege - Evanghelia liberă a lui Pavel. La sfârşitul Evangheliei lui Matei indică cel puţin o tradiţie a autorităţii dominicale pentru a duce mesajul creştin dincolo de legăturile iudaismului (Mc 13:10).

Primele capitole din Fapte nu portretizează nici o mişcare stabilă către acceptările neamurilor sau o re-interpretare radicală a Legii. Discursul lui Ştefan ar putea fi privit ca o observare critică a Legii, dar Luca declară explicit că priveşte povara schimbării obiceiurilor lui Moise ca fiind falsă. Acceptarea lui Corneliu conduce la o mare bucurie, dar nu o mişcare clară către neamuri ca un grup. La persecutarea bisericii din Ierusalim unii au dus evanghelia la Neamuri (Grecia, Fapte 11:2, alternativa citirii elene “vorbirea greacă [evrei]”, deşi este favorizat de NA, este greu să împarţi cu orientarea narativei lui Luca). La prima călătorie misionară Barnabas şi Saul merg la Sinagogi şi s-au întors numai către neamuri când au fost respinşi de către evrei (Fapte 13:46). Totuşi nu-i nimic incert despre mişcarea, pe care “Domnul a poruncit-o” (Fapte 13:47; la sugestia lui Jervell că pentru Luca era o acceptarea evreiască a mesajului care a stimulat misiunea neamurilor, vezi Wilson 222-24).

Luca este conştient de vederile opozante din Biserică. Totuşi este dificil să evalueze cât de mult Neamurile ar înţelege dezbaterile inter-evreieşti sau ar crede că este important imaginea pe care o prezintă este şi clară şi convingătoare. În Fapte 15 dezbaterea este gata dacă a devine un prozelit este necesar mântuirii, indică că cel puţin în Ierusalim, problema nu a fost rezolvată la acest nivel prin nici o metodă. Rezultatele restricţionării decretului apostolic, caută mai îndeaproape anumite versiuni ale legilor lui Noachide decât un sumar al Thorei întregi. În Fapte 21:17-26 problema este diferită; Iacov şi “bătrânii” îşi fac griji pentru zvonurile că Pavel încearcă să-i convingă pe evreii din diasporă să renunţe la Thora. Poziţia asupra neamurilor este repetată (Fapte 21:25) şi Pavel fără ezitări capitulează în faţa halakei evreieşti.

Pentru Luca o Lege a evangheliei libere pentru Neamuri este o poziţie primordială, ţinută fără ezitare de Iacov şi de toate autorităţile Ierusalimului.

2. Pavel şi misiunea neamurilor

Propriile referinţe ale lui Pavel la munca sa (Rom 1:5, 13; cf 15:16-19; 16:9) sugerează că el s-a văzut pe sine ca având un rol major la responsibilitatea în planul lui Dumnezeu pentru lume. Pentru a vedea statutul crucial al creştinismului neamurilor în al lui, totuşi nu este nevoie nici de glosa din Rom 11:13 care să susţină pe singurul apostol al neamurilor, nici să asume că Pavel a crezut că fiecare individ din zona pe care a menţionat-o a auzit de Evanghelie. Secţiunea autobiografică din Gal, II Cor şi Filp dă în continuare detalii despre înţelegerea lui despre misiunea între neamuri. Ei au indicat că sigur nu a fost singur în evanghelizarea zonelor neamurilor şi că cel puţin pe scrierile din Gal (şi astfel după cele din Gal 2) nu a existat nici o înţelegere generală ca şi conţinutul Evangheliei neamurilor (vezi Misiunea).

Prezenţa la adunarea de la Tit, un neam netăiat împrejur a indicat clar credinţa pulinică că circumcizia neamurilor nu făcea parte din Evanghelie şi că a cauzat controverse. Oricare ar fi fost înfrângerea personală a lui Tit (e posibil ca acesta să fi fost circumcizat, vezi Comentariile), înţelegerea finală sigur că a avut aprobarea lui Pavel să continue să-şi predice mesajul propriu printre neamuri, chiar dacă o opziţie ne-autorizată împotriva lui Pavel a continuat (Filp 3:2; probabil II Cor 11:1-6).

În Rom 9-11 există o reflecţie extinsă a semnificării misiunii neamurilor. Ar trebui să fim atenţi în înţelegerea acestei secţiuni dacă e vorba despre misiunea neamurilor sau despre evrei; sunt motive bune pentru a presupune că subiectul primar în Rom 9-11 este acelaşi ca în întreaga epistolă; anume dreptatea lui Dumnezeu care, cel puţin în parte, ridică întrebarea dacă influxul neamurilor înseamnă că El şi-a abandonat promisiunile către Israel (Rom 9:6; vezi Wright, cap 13; vezi Restaurarea Israelului). Răspunsul lui Pavel începe cu teologia convenţională a ”rămăşiţei”; dar cu dubla semnificaţie: prima, împitrirea lui Israel, face de fapt parte din scopul (şi promisiunea) lui Dumnezeu (notează aproape toate pasajele din VT citate în Rom 9-11); şi a doua, că aceasta era în aşa fel încât Dumnezeu să-şi poată demonstra mila şi salvarea pentru întreaga lume (Rom 9:24-26; şi multele exemple pas [“fiecare” sau “toate”]). Deci eclesiologia unor pasaje ca Ef 1:22-23; 2:14-22; 3:9-10, chiar dacă nu au fost scrise de Pavel, arată numai ceea ce vrea să se spună în Rom, şi într-adevăr “un om” din Gal 3:28.

Misiunea neamurilor, departe de a fi un plan întâmplător sau reacţia la faptul că Evanghelia a greşit printre evrei, susţin afirmaţia că dreptatea lui Dumnezeu care “a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi” (Rom 11:32). Rom 7-12 întăreşte acest punct de vedere. Misiunea neamurilor este natural co-existentă unităţii lui Dumnezeu în harul Lui.

4. Statutul creştinilor ne-evrei în teologia paulină

Ceea ce nu pare să se fi clarificat la conciliu de la Ierusalim este natura relaţiilor între comunităţile lui Pavel şi evreii creştini. “Oamenii din Iacov” au simţit clar că acceptând ostilitatea de la asemenea ne-evrei era imposibil pentru Thorah–văzută de creştini; şi dacă această problemă n-ar fi fost discutată explicit în Ierusalim, atunci nu este improbabil că ei au argumente bune pentru a-l convinge pe Petru şi Barnabas. “Neamurile neprihănite” pot într-adevăr să fie acceptabile lui Dumnezeu în harul Lui, dar ei nu puteau fi o parte din Israel şi relaţiile cu ei nu puteau continua murdărind Thorah-văzută de evreii creştini. Cu un succes crescând a misiuni neamurilor, această problemă şi ameninţarea pe care evreii creştini au prezentat-o au făcut ca identitatea lor proprie să crească tot mai mult.

Înţelegerea proprie a lui Pavel a harului lui Dumnezeu, l-a condus la a afirma că nu există nici o distincţie în faţa lui Dumnezeu între creştinul evreu şi neamurile neprihănite (cf Rom 3:29-30). Cartea Galateni este un argument susţinut că convertirile sale deja se bucură de toate binecuvântările legământului – ei sunt deja copiii lui Avraam (Gal 3:7, 28-29). De acum încolo pentru neamuri ca să accepte jugul observării Thorei nu-i este indiferent, dar o negare a acceptării lor de către Dumnezeu în Evanghelie este prin asta şi o negare a lui Cristos (Gal 5:4). Deci în Galateni – aproape cu siguranţă una dintre epistolele cele mai timpuri existente ale lui Pavel – noi deja vedem nu numai o misiune raţională dezvoltată în întregime al neamurilor, dar şi o convingere profundă despre natura Bisericii ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu, cu evrei şi neamuri, egal stând în faţa lor şi în faţa lui Dumnezeu. Această perspectivă este preferabilă în pofida lui Rom 11:26, unde Pavel repetă re-definirea lui a “întregului Israelul” (cf Rom 9:6), ca un nou popor în Cristos, în care nu sunt “nici evrei nici greci” (Gal 3:28; dar vezi Israel).

Incidentul din Antiohia (Gal 2) arată că această perspectivă era o noutate radicală în înţelegerea de sine a Bisericii; şi dispariţia rapidă în mod comparativ a creştinităţii evreieşti ca o forţă majoră în Biserică sugerează că integrarea grijulie pe care o presupune a fost prea de vreme înlocuită de o simplă preluare a neamurilor (Rom 11:1 pare să reflecte frica lui Pavel de precis ca o eventualitate). Remarcabilă a fost intuiţia lui Pavel deoarece mult efort a fost extins în căutarea originii ei. Răspunsul propriu al lui Pavel este clar dar fără ajutor: “L-am primit... printr-o descoperire de la Isus Cristos (Gal 1:12 ). Deoarece, după Luca, o descoperire la Petru nu a produs acelaşi efect în cazul lui (Fapte 10:1-11:18), încă merită să întrebi cât de departe putem proba mecanismul care a condus la concluziile lui Pavel (vezi Conversaţia şi Chemarea). Nu este nici un consens printre învăţători şi tot ceea ce poate fi făcut aici sugerează anumiţi factori care au putut fi influenţi.

(2) Propria mărturie a lui Pavel arată că în ochii lui nu era nimic mai mult decât putea să ofere observarea Thorei pentru dobândirea adevăratei religii. Totuşi valibilitatea ipocriziei fariseice, e clar că fariseii au reprezentat un apogeu în pietatea evreiască. Deci totuşi acum experienţa lui creştină la introdus într-o comunitate cu o cunoaştere a lui Dumnezeu cu mult mai mare decât cea pe care o avusese; dar cunoaşterea lui, totuşi evreiască, a căzut mult mai jos decât standardele lui în observarea Thorei.

(3) Pavel nu explică de ce a persecutat Biserica, dar este greu de imaginat că Deut. 27:26 nu a jucat nici un rol în gândirea lui pre-creştină. Era sigur că acest blasfemiator ar fi trebuit să fie executat într-un fel în care s-a manifestat blestemul lui Dumnezeu asupra lui. Dacă este aşa, atunci o reevaluare a Thorei şi a statutului Israelului care şi-a respins propriul Mesia a fost esenţial pentru creştinul Pavel.