Termenul psihologie provine din grecescul psyche [“soul”] + logos [“word”] dar nu este paulin. Este folosit pentru a denota aspecte ale antropologiei lui Pavel, atâta timp cât recunoaştem că Pavel vede fiinţa umană ca o unitate psihosomatică în care raţiunea, emoţia şi funcţiile fizice sunt integrate total. Ne vom concentra atenţia asupra folosirii lui Pavel a cuvintelor kardia (“inimă”), nous (“minte”), pneuma (“duh”), psyche (“suflet,” “viaţă”), sarx (“carne”) şi eso anthropos (“persoana lăuntrică”).

1. Psihologia Paulină în Studiul Modern
2. Persoana ca şi Creatura a lui Dumnezeu
3. Persoana în Robia Păcatului
4. Persoana Întregită

Istoria cercatării în fiecare dintre termenii amtropologiei lui Pavel a fost cronicată (prin 1970) de către R. Jewett. Punctele următoare examinează sursele principale care i-au preocupat pe cercetători în acest domeniu.

1.1. Dihotomie sau Trihotomie? Din zilele Părinţilor Bisericii până prin 1850 această întrebare a fost în centrul discuţiilor despre antropologia lui Pavel: Este făcut omul din două părţi (trup şi suflet) sau din trei părţi (trup, suflet şi duh)? Părinţii greci au favorizat-o pe cea de-a doua, pe când parinţii Latini pe prima.Prin influenţa lui Augustin şi a reformatorilor Protestanţi, dihotomia a devenit un punct de vedere stabil în teologia din Vest; însă dezbaterea a continuat (Bekouwer, 194-233; Hoekema, 204-10). Într-o versiune a trihotomiei Dumnezeu ocupă duhul (“persoana lăuntrică”) eliberând-o din sclavia sufletului (“persoana exterioară”) şi de trup (“persoana din afară”) şi făcându-le servile duhului. Dihotomia, însă, rămâne punctul de vedere principal. J.G. Machen, de exemplu, a afirmat că Biblia “într-un mod indiscutabil…recunoaşte prezenţa a două principii distincte sau substanţe în om – trupul şi sufletul său” (Machen, 143); suflet şi duh denotă aceeaşi realitate (Machen, 159-73). Mai recent însă, Hoekema, a respins cuvântul dihotomie (“a tăia în două”), argumentând că “Biblia descrie persoana umană ca o totalitate, un întreg, o fiinţă unitară “care” în această viaţă prezentă nu prea poate fi tăiată” (Hoekema, 210).

2. Cadrul Antic. Învăţătura modernă a insistat pe drept cuvânt ca antropologia lui Pavel să fie

influenţe, sunt: (1) Folosirea lui Pavel a cuvântului sarkikos (şi sarkinos, “carnal”), psychikos (“fizic,”

“natura”) şi pneumaticos (“spiritual”), şi mesajul său despre reînoirea lui nous şi mântuirea lui pneuma

prin gnosis (“cunoaştere”) şi sophia (“înţelepciune”) în 1 Corinteni 2:6-16; 3:1-4; 5:5, arată datoria sa

pretinsă faţă de gnosticism. (2) Tema paulină a beligerenţei între sarx ş pneuma (Galateni 5:16-26;

ca şi în Vechiul Testament grija lui Pavel nu este natura umană ci relaţia ei cu Dumnezeu (Jacob in Dihle et al., 630-31; Stacey, 3). (2) Sarx la Pavel nu denotă “partea firească” a omului “împotriva “părţii divine”. În schimb, ca şi corespondentul său din Vechiul Testament basar, sarx semnalează diferenţa radicală dintre Dumnezeu şi om, şi relaţia dintre ei; cuvântul “trup” descrie întreaga persoană ca fiind o creatură slabă, vulnerabilă care depinde în totalitate de Dumnezeu (Schweizer şi Baumgartel, 123). (3) În marea majoritate a cazurilor la Pavel, pneuma desemnează nu duhul uman ci pe Duhul Sfânt – sursa esenţială pentru viaţă şi putere, la fel ca ruah Yahweh în Vechiul Testament. Pneumatikos (ex., 1 Cor 2:15) identifică o persoană “care cunoaşte lucrarea de Mântuire a lui Dumnezeu prin puterea Duhului lui Dumnezeu” (Schweizer in Kleinknecht el al., 436). “Trupul spiritual” (soma pneumatikon) trebuie înţeles nu ca ceva care este alcătuit din pneuma, ci ca ceva care este controlat de pneuma (Schweizer in Kleinknecht el al., 421; cf. ! Cor 15:44-45). (4) La Pavel, ca şi în Vechiul Testament kardia indică nucleul persoanei ca fiind o fiinţă raţională, sentimentală şi volitivă (Baumgartel and Behm 606-7; Jacob in Dihle et al., 626-28). (5) La Pavel psyche nu înseamnă “suflet”, ci viaţa sau existenţa persoanei – ca şi în Geneza 2:7, “şi omul s-a făcut astfel un suflet viu [Ebr nepes, LXX psyche]”. Psychikos (1 Cor 2:14) indică “persoana naturală” lipsită de Duhul lui Dumnezeu. În mod corespunzător, toţi care sunt în Adam şi care experimentează viaţa şi moartea existenţei prezente posedă un “trup natural” (soma psychikon; ! Cor 15:42-46). (6) Termenii antropologici folosiţi de Pavel, sunt adânc înrădăcinaţi în Ve 10 şi Efes 4:22-24 [împreună cu referinţele la Adam şi Cristos în Rom 5: 12-21 şi 1 Cor 15:21-22, 45-47]).

(1) Unii detectează o schimbare în scrierile lui Pavel dintr-o privelişte iudaică spre o perspectivă elenistică. Într-o lucrare despre antropologia lui Pavel publicată în 1872, H. Ludermann argumentează că răscumpărarea menţionată în Galateni (elocventă dintr-o perspectivă ebraică timpurie a lui Pavel) răscumpărarea “era o transformare fizic-morală din “trup” în “duh” prin comuniunea cu Duhul Sfănt” (Ellis, 24). Într-un articol publicat în 1934, C. H. Dodd a argumentat că escatologia lui Pavel a devenit mai puţin ebraică şi mai mult elenistă între scrierile din 1 Corinteni 15 (reînvierea “trupului spiritual” la revenirea lui Isus) şi 2 Corinteni 5 (primirea “unei case eterne în cer” la moarte; cf. Ellis, 32).

(2) Unii observă în scrieri o tensiune continuă între elementele ebraice şi elenistice. Conform lui Bultmann, Pavel se opune unor noţiuni gnostice apreciate (cum ar fi devalorizarea trupului), dar vede “o fisură atât de adâncă în om, o mare încordare între sine şi sine…încât el se apropie foarte mult de un dualism Gnostic” (Bultmann, 1.199). În mod similar, spune Bultmann, în timp ce Pavel la început foloseşte psyche în Vechiul Testament cu sensul de “viaţă” sau “persoană”, folosirea de către el a termenului “într-un înţeles depredicativ” în contrast cu pneuma trădează o influenţă gnostică (Bultmann, 1.204).

(3) Concepţia mai generală a lui W. D. Stacey (Stacey, 39) este că antropologia lui Pavel a fost fundamental creştină; că el în general folosea limba ebraică (cum ar fi kardia şi sarx) “pentrucă Evanghelia lui a izvorât din Vechiul Legământ; cum că elenismul a oferit câteodată un termen mult mai adecvat (cum ar fi nous, “înţelepciune,” sau syneidesis, “conştiinţa morală”); şi că el nu intenţiona să lege două culturi (Iudaismul şi Elenismul) ci căuta să-şi exprime punctul său de vedere creştin despre umanitate în cea mai bună limbă disponibilă.

1.2.4. Monism sau Dualism? Relatat la chestiunea precedentă , se ridică întrebarea dacă antropologia lui Pavel este monistă sau dualistă: sunt oamenii creaţi dintr-o singură substanţă sau două (vezi Machen sub 1.1 sus), sau aşa după cum preferă unii să pună întrebarea, sunt sufletul şi trupul indivizibile (deşi conceptual remarcabile) sau divizibile (deşi ideal inseparabile)? Mulţi, probabil majoritatea savanţilor contemporani au ales prima opţiune, alţii au ales o formă de monism. Un dualism cosmic sau escatologic sau moral este văzut la Pavel (vezi Cosmology; Escatology), dar antropologia lui se spune că ar fi monistică, sau chiar fundamentală (orice evidenţă a dualismului este minimă şi neesenţială, o urmă a influenţei Greceşti, cf. discuţiilor în Whiteley, 32-34; Jewett, 82-95; Ridderbas, 29-32). Acesta este punctul de vedere, de exemplu, al lui Bultmann (“Omul nu este alcătuit din două părţi [soma, psyche şi pneuma], 1.209) iar din observaţia lui Stacey (“separarea lui psyche de sarx înseamnă…extincţia lui Pavel”, Stacey, 126).

Două argumente sunt enumerate comun în susţinerea acestui punct de vedere: (1) în timp ce unele expresii ale iudaismului din zilele lui Pavel erau dualistice datorită influenţei greceşti (Sjöberg in Kleinknecht et al., 377; Lohse in Dihle et al., 635-37), antropologia Vechiului Testament, sursa principală a gândirii lui Pavel asupra subiectului, este monistică. Iacob susţine că “distincţiile mai vechi între dihotomie şi trihotomie trebuiesc abandonate în ceea ce priveşte antropologia Vechiului Testament. Antropologia israelită este monistică…Unitatea naturii umane nu este exprimată de conceptele autentice ale trupului şi sufletului ci de conceptele complementare şi inseparabile ale trupului şi vieţii” (Jacob in Dihle et al., 631). (2) În acord cu nepes din Vechiul Testament (vezi 1.2.2. sus) psyche la Pavel nu denotă niciodată partea superioară a omului (Pavel niciodată nu leagă soma şi psyche ca fiind două părţi ale unui întreg) sau un “suflet” nemuritor, imaterial (Jewett, 334-46; Schweizer in Dihle et al., 650, 655-56; Guthrie, 165). Pavel “nu poate concepe nici o existenţă viitoare umană după moarte…ca şi mod de existenţă fără soma”, şi “nu cunoaşte concepţia greco-elenistică a imortalităţii sufletului (eliberat din trup)” (Bultmann, 1.192, 203; cf. Ellis, 24).

Această citire asupra lui Pavel a fost provocată de Gundry şi Cooper. Conform lui Gundry “dualitatea antropologică” şi nu “unitatea monadică”, descrie cel mai bine punctul de vedere al lui Pavel (Gundry, 79, 83): persoana întreagă (“umană anthropos) este alcătuită dintr-o latură corporală şi una imaterială (ale căror funcţii diverse sunt descrise de: pneuma, psyche, kardia, nous, eso anthropos, etc.); există o dualitate ontologică, un pluralism funcţional, şi o unitate boltită” (Gundry, 84; cf.156). Termenii lui Cooper pentru antropologia paulină şi biblică generală (Cooper, 50, 179) sunt “un holism funcţional” (contrar “holismului ontologic”) şi “un dualism holistic” (contrar “monismului holistic”).

(1) La fel ca în Vechiul Testament, Pavel înfăţişează umanitatea ca fiind un “întreg total integrat”, în care funcţiile psihologice şi fizice sunt unite inexplicabil împreună dar rămân distincte ontologic. Termenii pentru o funcţie materială sau nematerială (cum ar fi soma sau pneuma) pot fi aplicaţi de sinedocă întregii fiinţe; dar ce reprezintă întregul nu este egal cu întregul.

(2) În Vechiul Testament şi la Pavel (la fel ca în majoritatea iudaismului intertestamental) “persoanele nu sunt doar distinse de trupurile lor pământeşti, sunt separabile de ele şi pot continua să existe fără ele” (Cooper, 77); aşa învaţă Pavel în 2 Corinteni 5:1-10; Filipeni 1:21-24. (Pentru aceste două argumente, vezi Gundry, 177-56; Cooper, 36-103, 147-72).

(3) “Dualismul holistic” al lui Pavel este total opus altor tipuri de dualisme în lumea antică (pentru că Gundry preferă “dualitate”), în care sarx sau soma sunt în esenţial rele, iar psyche sau pneuma sunt în esenţial bune, şi salvarea constă în eliberarea sufletului de trup. Pavel este înspăimântat de o moarte fără trup (2Cor 5:15) pentru că este nenatural şi anormal, necesitând “o tăiere în două” (o “dihotomie”) a ceea ce Dumnezeu a creat ca întreg (ceea ce ar putea explica de ce Pavel nu aplică psyche niciodată unei asemenea existenţe). Acea perioadă este într-adevăr o “stare intermediară”; mântuirea finală aşteaptă reintegrarea persoanei la învierea trupului (1Cor 15:42-58; Fil 3:2021; vezi Gundry, 149-54, 159-83; Cooper, 89-103, 152-63, 173-95).

1.3.1. Idealismul. Teologul F. C. Bauer care a trăit în secolul IX, influenţat de idealismul lui G. W. F. Hegel, a susţinut că războiul dintre sarx şi pneuma a reprezentat conflictul dintre “finit şi relativ” şi “infinit şi absolut” (ridderbos, 16). Unii susţinători ai “panpsihismului” ( o diversitate a monismului idealist conform căruia persoana este alcătuită dintr-un singur element metafizic-suflet, minte sau duh) cred în moartea trupului, dar şi în imortalitatea sufletului (Cooper, 21 n.36; 51 n.26; 236-37).

1.3.2. Liberalismul. H. Lüdermann şi H. J. Holtzmann caracterizează liberalismul clasic explicând conflictul dintre carne şi duh în termeni etici duali: pentru ei sarx este “omul exterior luptându-se împotriva omului interior spiritual” (Jewett, 52-55). “Aşadar ‘duhul’ nu mai este privit…ca fiind antiteza finitului şi a umanului (ca la Baur), ci ca antipod a senzualului. …Duhul [=nous] ca principiu raţional prim în om trebuie să dobândească victoria asupra naturii senzuale degradate (sarx) şi să o menţină supusă (Ridderbos, 18).

1.3.3. Existenţialismul. Bultmann argumentează că concepţia Paulină despre conflictul între sarx şi pneuma este mult mai profund decât a realizat liberalismul. În Galateni 5 şi Romani 8 pneuma face referinţă la Duhul Domnului, nu la duhul uman (unde Pavel vorbeşte despre cel din urmă, “nu este un principiu superior în sine sau un intelect special sau aptitudine spirituală a sa, ci pur şi simplu sinele său 1.206); iar sarx nu este partea senzuală, degradată a sinelui ci sinele întreg orientat înspre el însuşi şi independent de Dumnezeu – o auto-centralizare care se exprimă prin rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi prin zel pentru religie (Bultmann, 1.232-46; cf. Fil 3:3-6; Schweizer şi Baumgartel, 131-34). Fiecare persoană trebuie să decidă dacă vrea să trăiască “după felul cărnii” (independent încrezător în propriile sale puteri, căutând sfârşitul cuiva pentru a se slăvi pe sine) sau să trăiască după felul Domnului” (în care Dumnezeu este centrul atenţiei şi este recunoscut ca fiind sursa vieţii şi a puterii, iar Cristos în locul sinelui (eu-lui) devine obiectul credinţei şi al laudei).

1.3.4. Materialismul. În această formă a monismului (opus idealismului, vezi 1.3.1. sus) se crede că oamenii sunt alcătuiţi numai din materie şi funcţiile ei. De exemplu, în comportament şi epifenomenalism, “mintea şi sufletul nu sunt mai mult decât o combinaţie a…unor stări cauzate de creier” (Cooper, 18-19).

1.3.5. Psihologia. Prin “exegeza psihologică” G. Theissen caută să descopere relevanţa lui Pavel la dezbaterile curente în domeniul psihologiei. De exemplu, deoarece religia necesită o confruntare cu subconştientul, este avantajos să explore asemenea subiecte cum ar fi dezvăluirea inimii la judecata din urmă (1Cor 4:1-5; Rom 2:16); elucidarea limbii subconştientului (limbii) prin interpretare şi profeţie

1.3.6. Monism contra Dualism. Nici monismul idealismului care reduce persoana la un suflet, nici monismul materialismului care reduce persoana la un trup nu este compatibil cu Pavel. Nici nu sunt aceste forme contemporane ale dualismului care încurajează (1) mântuirea sufletului şi deprecierea trupului,

1.4. Poziţia Prezentă. Această secţiune poate fi încheiată indicând poziţia din care acest capitol este scris.

(2) Pavel foloseşte termeni antropologici în conştienţa cadrelor elenistice şi ebraice (îndatorirea sa la cea din urmă fiind mult mai mare), pentru singurul motiv de a propaga Evanghelia creştină şi explicând mântuirea în Cristos (tot aşa şi Stacey, 235-41; cf. 1.2.3. sus). Pentru a reflecta această perspectivă termenii v-or fi anexaţi împreună într-un interes abordabil. O tratare mai detailată ar trebui să întrebe: (i) ce descoperă distribuirea termenilor despre interesele teologice şi pastorale ale lui Pavel şi (controversal) ce lumină aruncă aceste interese asupra semnificaţiei termenilor (cf. Jweett) ; şi (ii) ce dezvăluie ordinea cronologică a scrierilor despre dezvoltările în antropologia lui Pavel ?

(3) Psihologia paulină, la fel ca cea a Bibliei este “mai mult practică decât ştiinţifică” (Wright in Brown et al., 567); aceste scrieri nu învaţă “o antropologie sau o psihologie teoretică” şi poate fi numită “pre-filozofică” (Cooper, 112, 180). Dar “deşi Scriptura nu dă o învăţătură filozofică, totuşi asigură un cadru normativ pentru o antropologie creştină” (Cooper, 197). Privirea cu care psihologia paulină este cel mai mult compatibilă este “dualitatea antropologică” sau “holismul funcţional” şi “dualismul holistic” (vezi 1.2.4. şi 1.3.6. sus). Va fi deci necesar să se dea o oarecare atenţie termenilor antropologici (remarcabil soma) trataţi altundeva în acest volum.

O consideraţie a sinelui înainte de cădere ne va ajuta să înţelegem mai bine ce spune Pavel despre impactul păcatului şi respectiv despre Cristos.

2.1. Diversitatea Persoanei în Unitate. În acord cu antecedenţii Evrei şi Greci, Pavel vede persoana ca fiind corporală dar, şi imaterială. Cuvântul an" SIZE=2>] noastră muritoare

(2 Cor 4:10-11). A fi “absent în trup” (1 Cor 5:3) este unul şi acelaşi lucru cu a fi “absent în carne”

Pavel descrie activitatea imaterială prin diverşi termeni a căror semnificaţii coincid considerabil (Gundry, 156; Kummel, 43). Nu este nici o diferenţă semnificativă între prezenţa apostolului “în duh [pneuma] “ (1 Cor 5:3) şi prezenţa lui “cu inima [kardia]” (1 Tes 2:17). Una judecă şi înţelege cu mintea [nous]” (1 Cor 14:14-16), dar inima (kardia) poate fi la fel de “luminată” (2 Cor 4:6; Efes 1:18) şi “duhul [pneuma] persoanei” înţelege “lucrurile persoanei” (2 Cor 2:11; cf. Efes4:23, “duhul [pneuma] minţii [nous]”). În 2 Corinteni 6:11-12 splanchna (versiunea NIV “afecţiune”) şi kardia sunt expresii sinonime de dragoste. Ascultarea “din inimă [kardia]” (Rom 6:17; 1 Tim 1:5) este la fel cu ascultarea “din suflet [psyche]” (Efes 6:6; Col 3:23; versiunea NIV “inimă”) şi slujind “în duhul meu (Rom 1:9; versiunea NIV “din toată inima”). A rămânea “în duhul [pneuma]” înseamnă a se lupta “cu sufletul [psyche]” (Fil 1:27) deşi aici grija lui Pavel nu este o psihologie personală ci scopul armoniei credinciosului.

Pavel distinge imaterialul şi corporalul (pag 769). El vorbeşte despre a fi devotat lui Dumnezeu “în trup [soma] şi duh [pneuma]” (1 Cor 7:34); despre “a fi absent în trup dar prezent în duh” (1 Cor 5:3), şi despre a fi separat “în persoană, dar nu în inimă [kardia]” (1 Tes 2:17 NRSV). El le cere cititorilor să se purifice “de orice întinăciune a cărnii [sarx] şi a duhului [pneuma]” (2 Cor 7:1).

Anumite persoane “se laudă cu aparenţa exterioară dar nu cu cea din inimă” (2 Cor 5:12 NRSV). Dimensiunea corporală îmbrăţişează într-un mod evident interiorul dar totodată şi exteriorul, organele ascunse ca şi pe cele vizibile. Mai mult, Pavel descrie anumite funcţii nemateriale cu termeni care de asemenea ar mai putea denota organe ale trupului – de exemplu, literalul kardia (inima) sau splanchna (diferite intestine, ficatul, rinichii, plămânii sau inima; cf. Baumgärtel şi Behm, 606-11; Köster, 548-53).

În lumina aceasta este nevoie ca două puncte să fie accentuate egal. (1) Pavel niciodată nu limitează o funcţie imaterială la un anumit organ al trupului. În versetele citate mai sus, kardia nu simbolizează literalul inimă ci pentru “întreaga fiinţă interioară a omului în contrast cu partea sa exterioară” (Baumgärtel şi Behm, 612). În 2 Corinteni 3:3 “inima de carne” nu este mai literal decât scrierea de mână a Duhului. Interesul lui Pavel în splanchna nu este unul psihologic. Acesta este “cel mai expresiv termen disponibil pentru a indica sursa sentimentală umană” (Silva, 55); prin metonimie, Pavel se concentrează asupra sentimentului însuşi (splanchna în Filimon 12 poate fi tradus cu “inimă” sau “dragoste”, BAGD). (2) Pavel niciodată nu disociază imaterialul-interior de corporalul-interior. “O parte esenţială a sensului [i. e. literal] original a fost păstrat până la punctul în care splanchna afectează şi exprimă personalitatea totală până la cel mai adânc nivel” (Köster, 555). Tot aşa şi kardia ia aceeaşi poziţie pentru “întreaga persoană dinăuntru” în ambele dimensiuni: corporală şi imaterială. Astfel frica, supărarea sau bucuria face ca inima să bată mai rapid.

2.2 Unitatea Persoanei în Diversitate. Diversitatea sinelui în unitate trebuie ţinută în vedere în continuare. Dar accentuarea este mult mai mare în scrierile lui Pavel asupra sinelui ca un întreg integrat.

La Pavel kardia este “integrarea centrului uman ca o fiinţă raţională, emotivă şi voitoare (Dunn 1988, 100; cf. 2.1. sus; Baumgartel and Behm, 612; Ladd, 475). Astfel inima poate fi luminată (Efes 1:18); poate experimenta suferinţă (2 Cor 2:4); şi din inimă vine ascultarea (Rom 6:17).

Deseori Pavel denotă întregul sine prin intermediul unor termeni care în alte contexte desemnează un aspect sau o dimensiune a sinelui. Făcând aşa, el nu contrazice alte întrebuinţări sau să confunde parţialul cu întregul. Mai degrabă, prin sinecdocă el priveşte întreaga persoană dintr-un punct de vedere anumit, sau accentuează contribuţia unui aspect anumit la funcţionarea întregului.

A prezenta “trupurile [somata] ca jertfe vii” (Rom 12:1) sau a-ţi oferi “membrele” (Rom 6:13, 19; versiunea NIV “părţi ale trupului”) înseamnă a vă oferi pe “voi înşivă” (Rom 6:13, 16). În Romani 12:1 soma denotă “persoana în corporalitatea ei, în relaţia ei concretă în mijlocul acestei lumi; pentru că este trup, poate omul experimenta lumea şi se poate relata la alţii” (Dunn 1988, 709; cf. Gundry, 50). Totuşi soma nu este echivalent cu întreaga persoană; mintea şi voinţa sunt active în oferirea trupului (Rom 12:1-2)

Într-un mod asemănător sarx poate indica întreaga fiinţă umană sau toată umanitatea (vezi Flesh) în anumite privinţe – ca fiinţe care (1) prin natură sunt dependente, limitate şi slabe (Rom 6:19; “carnea şi sângele”, Gal 1:16; 1 Cor 15:50; Efes 6:12; (2) devizarea şi aderarea la anumite standarde (“nu mulţi înţelepţi conform cărnii, 1 Cor 1:26); (3) aparţine unei linii de descendenţi (ex. Rom 1:3; 4:1; 9:3); şi (4) atitudinea în relaţia cu alte fiinţe umane şi cu Dumnezeu (Fil 16, “şi în chip firesc şi în Domnul”; Rom 3:20). În nici unul dintre aceste pasaje sarx nu este înfăţişat ca aparţinând păcatului (dar vezi 3 jos; cf. 1.2.2. sus; Thiselton, 674-75).

Psyche (“suflet” în exemplele precedente) poate de asemenea indica întreaga viaţa a cuiva sau, prin metonimie, întreaga persoană. “Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră [psychai]” (1 Tes 2:8). Epafrodit “a fost aproape de moarte pentru lucrul lui Cristos, şi şi-a pus viaţa în joc [psyche]” (Fil p 2:30): întreaga sa viaţă pământească sau naturală a fost în pericol, nu numai “sufletul”său (vezi Rom 2:9; 11:3; 13:1; 16:4;

2 Cor 1:23). Asemenea întrebuinţare este pur ebraică (Jacob in Dihle et al., 620). Ca şi soma, psyche desemnează persoana dintr-un punct de vedere anumit: “omul fiind o persoană care gândeşte, lucrează şi simte” (Ladd, 460); eu-l, persoană sau personalitate…omul întreg, cu tot ceea ce crede, speră şi se străduie” (Harder, 683). Într-un mod asemănător nous poate însemna “omul întreg gânditor, omul ca şi creatură capabilă de înţelegere” (Guthrie, 169).

În timp ce corporalul şi imaterialul sunt distinse, activitatea dinamică între ele mărturiseşte unitatea persoanei. Distincţia între soma şi psyche este strict antropologică şi nu etică: trupul nu este inerent rău (este o parte bună a creaţiei bune a lui Dumnezeu); iar sufletul nu este un “sine mai înalt” care este protejat prin natură de ispită şi păcat. Mai mult, în creaţie sufletul, departe de a fi destinat să stăpânească sau să se elibereze din trup, îşi împlineşte scopul cu exactitate în relaţie cu trupul. “Viaţa indicată de psyche este o existenţă a trupului - care ajută să explice de ce psyche poate fi angajat de către sinecdocă pentru întreaga persoană. Psyche este vitalitatea persoanei “din punctul de vedere al trupului şi cărnii sale” (Ladd, 460), ca şi cu nepes în Vechiul Testament (vezi Jacob in Dihle et al., 620). Din cauza interpretării lor sufletul este o animare a trupului iar trupul este încarnarea sufetului. Sufletul are un trup iar trupul are un suflet şi omul pentru a fi întreg este construit din ambele, o unitate psiho-fizică” (Gundry, 121).

Tot la fel se poate spune despre trup şi duh. Pavel nu priveşte pneuma ca “o scânteie divină încarcerată în fizic, ‘sufletul maşinăriei’ ” (Dunn in Kamlah et al., 694). Eu-l care ca şi duh, experimentează o comuniune cu Dumnezeu este o fiinţă cu trup. În momentul în care Pavel distinge soma de pneuma el le uneşte în devotament cu Cristos (1 Cor 7:34). Mântuirea îmbrăţişează deodată şi trupul (1 Cor 6:12-20; 15) şi duhul (1 Cor 5:5). Într-un mod asemănător oferind soma solicită reînoirea lui nous (Rom 12:1-2).

Pavel de asemenea leagă carnea (sarx ca şi sinonim al lui soma) de duh. Ambele trebuiesc purificate dacă persoana este să devină sfântă (2 Cor 7:1). Este instructiv să se alăture două texte: “N-am avut linişte [anesim] în duhul meu [pneuma], fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit” (2 Cor 2:13); “Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru [sarx] n-a avut nici o odihnă [anesin]. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru temeri” (2 Cor 7:5). “Duhul” şi “carnea” nu sunt interschimbabile: turbulenţa “lăuntrică (pneuma) afectează exteriorul” (sarx); “Pavel îşi alege cu grijă termenii după un model de dualitate antropologică” (Gundry, 144). Totuşi el descrie o experienţă; îngrijorarea sa pentru Tit şi Corinteni îl afectează în întregime.

1 Tesaloniceni 5:23, cu treismul său “duh [pneuma], suflet [psyche] şi carne [soma]”, pare să împartă persoana în trei părţi. Dar intenţia lui Pavel era de fapt exact invers: “Dumnezeul păcii…să vă sfinţească El însuşi pe deplin [holoteleis]; şi duhul [holokleron] vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi fără prihană” la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Departe de a diseca persoana, Pavel îşi exprimă nădejdea că credincioşii, prin lucrarea de sfinţire a lui Dumnezeu, sunt salvaţi de la dezintegrare şi că au perseverat ca nişte fiinţe întregi (holos). El îmbină cei trei termeni împreună (aici doar în scrisorile sale) “mai mult pentru accentuare decât pentru definire” (Guthrie, 165; cf. Deut 6:5; Mat 22:37).

2.3. Experienţa Persoanei despre Cunoaştere. Ca şi creaturi făcute în imaginea divină, oamenii au o capacitate unică pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoaşterea determină folosirea lui nous. “Mintea mea” ştie că Legea este bună şi doreşte s-o împlinească (Rom 7:14-23). Decizii despre zile speciale convocate pentru deliberări raţionale: “Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Rom 14:5). Inima (kardia) de asemenea are capacităţi intelectuale. “Minţile [noemata] le sunt întunecate” Israeliţilor pentru că “o năframă le acopere inima [kardia] (2 Cor 3:14-15) – unde Pavel descrie nu efectul unui organ sau al al altuia, ci tocirea puterii cognitive a inimii cuiva (kardiai şi noemata sunt din nou apropiate paralel în Filip 4:7). Dacă adevărul despre Dumnezeu se doreşte să fie apucat, kardia trebuie să fie luminată (2 Cor 4:1-6; Efes 1:17-19). Mai mult, conştiinţa (syneidesis) ia hotărâri raţionale când evaluează acţiunile cuiva (Rom 2:15).

Dar a cunoaşte nu este pur cognitiv. La Pavel nous-ul este un loc al hotărârilor morale ale căror deliberări întotdeauna afectează voinţa (Behm, in Behm and Würthwein, 958-59; Ladd, 476; Bultmann, 1.211). Reînoirea nous-ului este necesară pentru a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu (Rom 12:1-2). A fi “cineva convins în mintea lui” afectează comportamentul (Rom 14:1-8) şi se transformă într-o viaţă de sfinţenie (Ef 4:20-32). Într-un mod similar phroneo denotă o atitudine a minţii care găseşte exprimare în voinţă (Bultmann, 1.214). Odată ce “atitudinea” credinciosului este ca şi a lui Cristos (Filip 2:2, 5, unde phroneo se întâmplă de trei ori), ei vor deveni ascultători ca şi El (Filip 2:6-11). Când creştinii “se gândesc la lucrurile de sus (Col 3:2, phroneo), purtarea lor va deveni sfântă (Col 3:5-17). “Umblarea” (phronema) după lucrurile firii sau ale Duhului (Rom 8:6-7) determină un nou mod de viaţă (Rom 8:1-17). Perspicacitatea lui kardia este de asemenea legată de conduită. Neamurile demonstrează “lucrarea Legii în inimile lor” făcând ceea ce cere legea (Rom 2:14-15). “Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui”

Pneuma desemnează capacitatea sinelui cu trei feluri de cunoaşteri:

1. Cunoaşterea sinelui. “În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul

[pneuma] omului, care este în el?” (1 Cor 2:11). În această întrebare pneuma reprezintă două modeluri ale sinelui. Sinele întreg (ce cunoaşte duhul omului, aceea omul cunoaşte) şi dimensiunea interioară sau nematerială ale sinelui (“duhul omului care este în el”).

2. Cunoaştere despre alţii. “măcar că n-am fost la voi cu trupul [soma], dar fiind de faţă cu duhul

[pneuma]…voi şi duhul [pneuma] meu, fiind adunaţi laolaltă” (1 Cor 5:3-4). În timp ce distinge corporalul de nematerial, Pavel spune că el însuşi va participa în viaţa bisericii, pneuma sa este prezentă şi activă prin acţiunea divinului pneuma, care lucrează prin scrisoarea pe care Pavel o scrie.

3. Cunoaşterea despre Dumnezeu. Galateni 6:18, “Fraţilor harul Domnului nostru Isus Cristos să fie

cu duhul vostru!” este tot aşa de cuprinzător ca 1 Tesaloniceni 5:28, “Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi cu toţi!” sau, după cum am mai putea spune, pneuma este acea dimensiune a sinelui prin care întreaga persoană se angrenează în comuniune cu Dumnezeu: “Însuşi Duhul [pneuma] adevereşte împreună cu duhul [pneuma] nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”; prin acţiunea Duhului “strigăm, ‘Ava adică: Tată!’” (Rom 8:16, 15). Tot aşa în 1 Corinteni 5:5 (“ca duhul [pneuma] să fie mântuit”) nu vorbeşte despre nematerial până la excluderea corporalului (cf. 1 Cor 15) ci despre “întreaga persoană ca fiind orientată înspre Dumnezeu” (Fee, 212). (Despre oscilarea în folosirea lui pneuma de către Pavel între “persoane” şi un “aspect” sau o “dimensiune” a persoanei în comuniune cu Dumnezeu, vezi Dunn in Kamlah et al., 693-94).

Există un fel de cunoaştere care se distinge de cognitiv. “Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul [pneuma] meu se roagă, dar mintea [nous] mea este fără rod” (1 Cor 14:14). O asemenea rugăciune nu este inteligibilă pentru judecată (a cărei activitate este suspendată temporar), dar persoana este într-o comuniune sinceră cu Dumnezeu (“Dacă aduceţi laudă lui Dumnezeu în duhul”, 1 Cor 14:16) şi este deci edificat (1 Cor 14:2, 4). Vorbind din nou despre rugăciune, Pavel afirmă că “pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere [nous], vă va păzi inimile [kardiai] şi gândurile [noemata] în Cristos Isus” (Filip 4:7). Aceasta nu este o cunoaştere descriptivă despre “pacea lui Dumnezeu” (facultăţile lui noussunt suspendate), ci cunoaşterea intimă a acelei realităţi (pacea lui Dumnezeu este experimentată în inimă). Pavel se roagă pentru ca creştinii “să cunoască [ginosko] dragostea lui Cristos, care întrece orice pricepere [gnosis]” (Ef 3:19).

Pavel vorbeşte despre păcat (hamartia) ca fiind mai mult o putere decât o acţiune. Păcatul este un tiran neruşinat care a pătruns în lumea noastră şi şi-a stabilit domnia prin păcatul lui Adam (Rom 5:12-21) şi de atunci menţine întreaga umanitate într-o robie teribilă (Rom 3:9; 6:20; Gal 3:22). (Când hamartia va fi zugrăvită de Pavel ca pe o putere, “Păcatul” cu litere majuscule va fi folosit în următoarele).

La Pavel, la fel cu termenul echivalent şi folosirea lui în Vechiul Testamnet, sarx semnalează neputinţa creaturii (vezi 2.2 sus). Dar Pavel de asemenea întrebuinţează sarx pentru a denota “existenţa omului şi atitudinea ca opunere faţă de, şi în contradicţie cu Dumnezeu şî cu Duhul lui Dumnezeu.” (Bornkamm, 133; cf. Schweizer and Baumgärtel, 132; Thiselton, 675-76). Sarx a jurat loialitate unei alte puteri: “cu firea pământească slujesc legii Păcatului” (Rom 7:25). Sarx al fiecărui om de la Adam încoace, cu excepţia Domnului Isus (Rom 8:3), a fost stăpânit şi înrobit de Păcat.

Prin firea pământească, Păcatul subjugă întreaga persoană. În grădina Eden cererea majoră a Păcatului prin şarpe, nu este dorinţa fizică ci raţiunea umană şi mândria (Gen 3:1-6); Eva este amăgită prin şiretenia şarpelui (2 Cor 11:3; 1 Tim 2:14). Deci, în timp ce “lucrarea cărnii [sarx] (Gal 5:19-21) include ceea ce noi am numi păcate ale cărnii cum ar fi imoralitatea sexuală şi beţia, catalogul este dominat de păcate ale minţii şi duhului: “ură, ceartă, gelozie, supărare, gâlcevi, neînţelegeri, dezbinări şi invidie” (vezi Virtutes and Vices). Din nou, prin sinecdocă Pavel foloseşte un termen pentru o parte a sinelui (sarx) pentru a desemna întreaga persoană văzută într-un anume fel, cu alte cuvinte în rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi în robia puterilor ale “acestui veac rău” (Gal 1:4), al cărei stăpân este Păcatul.

Prin urmare, nici pneuma nici nous nici kardia nu scapă din strânsoarea Păcatului. Credincioşii trebuie să se purifice “de orice întinăciune a cărnii [sarx] şi a duhului [pneuma]” (2 Cor 7:1) – asta înseamnă corporală şi nematerială. Unde sarx se luptă împotriva lui pneuma, sarx-ul uman este invariabil, incluzând dimensiunea sa spirituală împotriva divinului pneuma: “cine seamănă în firea pământească [sarx], va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera în Duhul viaţa veşnică” (Gal 6:8; cf. 5:16-26). Pneuma umană, departe de a oferi mântuirea, are nevoie ea însăşi să fie mântuită (1 Cor 5:5; cf. Kümmel, 44). (În Romani 8:10 pneuma denotă Duhul Sfânt).

Pavel vorbeşte despre “mintea [nous] cărnii [sarx]” (Col 2:18), aceasta înseamnă, posedată de carne ca şi unealtă a Păcatului. Poziţia morală a lui nous “este determinată de ceea ce îl domină, sau de Duhul lui Dumnezeu sau de carne” (Guthrie, 169). Când eram sub stăpânirea Diavolului (vezi Satan, Devil) “când trăiam în poftele firii pământeşti [sarx], când făceam voile firii pământeşti [sarx] şi ale gândurilor noastre [dianoiai]” (Ef 2:2-3). În acest text se pare că primul sarx este mai extins decât al doilea, şi că al doilea sarx şi dianoiai reprezintă două căi “plăcerile cărnii” găsesc expresia – senzual şi intelectual (cf. Ef 5:3-5, asemănător cu Gal 5: 22-23; Behm in Behm and Würthwein, 966-67).

Dumnezeu a judecat pe cei care “au înăbuşit adevărul prin accelerarea decăderii lor în eroare: “ei s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima [kardia] lor fără pricepere s-a întunecat”; “fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumezeu, Dumezeu i-a lăsat în voia minţii [nous] lor blestemate” (Rom 1:18-21,28). Prin îtunecarea inimii lor fără pricepere [asynetos]” (1:21), Pavel vrea să spună că “nu este doar lipsă de cunoaştere…[ci] un semn că omul în adâncul fiinţei sale îl respinge pe Dumnezeu…Lipsa de discernământ trebuie privită ca un comportament culpabil” (Goetzmann in Harder and Goetzmann, 132). Efectul împietririi inimii este culpabil “ignoranţa” (agnoia), o “înţelegere întunecată [dianoia]’ şi “inutilitatea minţii [nous]” (Ef 4:17-18). În timp ce în Romani 1:14 anoetoi (“necugetaţi”) sunt “cei simpli şi needucaţi a căror putere de gândire este nedezvoltată”, altundeva la Pavel (Gal 3:1,3; Tit 2:3; 1 Tim 6:9) termenul denotă “hotărâri religioase şi morale adverse” (Behm in Behm and Würthwein, 962). Simţul cinstit şi necinstit este deci tocit: “până şi mintea [nous] şi cugetul [syneidesis] le sunt spurcate” (Tit 1:15; cf. 1 Tim 4:2).

Ţinând pasul cu unitatea minţii şi a voinţei notate mai devreme (vezi 2.3 sus), un nous depravat (şi o kardia necugetată produc “fiecare fel de răutate” (Rom 1:18-32). “Ostilitatea minţii” către Dumnezeu este legată de “lucrări rele” (Col 1:21); cei a căror inimi sunt împietrite şi a căror înţelegere este întunecată probabil “săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Ef 4:18-19). Vorbirea între persoane “despre [minţi] stricate, lipsite de adevăr”, inevitabil duce la invidie şi lucruri de acest fel (1 Tim 6:3-5; cf. 2 Tim 3:8).

La Pavel folosirea lui soma (“trup”) nu-i aparţine lui însuşi ci unui stăpân (Bornkamm, 131). Prin virtutea creaţiei, trupul aparţine lui Dumnezeu dar în consecinţa Căderii el devine subiect al Păcatului. Trupul nu este inerent păcătos; “trupul păcatului” este trupul stăpânit de Păcat (Rom 6:6; 5:12). O asemenea persoană de obicei oferă “părţi ale trupului [lui/ei] Păcatului, ca instrumente ale ticăloşiei” (Rom 6:13). “Faptele cărnii [soma]” care trebuiesc distruse sunt dedate să trăiască “după felul cărnii [sarx]” (Rom 8:13). “Trupul nu este destinat pentru imoralitate sexuală” (vezi Sexuality) dar exact aşa se comportă ca şi rob al Păcatului (1 Cor 6:12-20).

Psyche tot mai înseamnă “viaţa naturală” dar o viaţă într-o stare căzută. “Persoana naturală” (psychikos anthropos) este incapabilă să înţeleagă realităţile spirituale (1 Cor 2:6-16); “trupul natural” (soma psychikon) este destinat pieirii (1 Cor 15:42-55).

Robia Păcatului nu oferă nici o scăpare de responsabilitatea personală. Sinele nu rezistă ci se supune repede asaltului Păcatului. Prin înăbuşirea adevărului de către minte şi neascultătoare a inimii Păcatul îşi stabileşte şi-şi menţine autoritatea. Trupul se dă pe sine însuşi – “îşi oferă mădularele”- în slujba Păcatului (Rom 1:32; 3:9, 19). Ca şi aliat al Păcatului, (Rom 5:12-21), Moartea (vezi Life and Death) provoacă dezintegrarea sinelui într-o violare flagrantă unirii în diversitatea magnifică pe care Dumnezeu a

Cristos şi Duhul lucrează să desfacă şi să inverseze ruina şi distrugerea pe care Pacatul şi Moartea le-a adus asupra victimelor lor.

4.1. Noua Creaţie. “Primul om Adam a devenit o fiinţă vie [psychen zosan], ultimul Adam, un duh dătător de viaţă [pneuma zoopoioun]” (1 Cor 15:45) – şi nu pneuma zon, “duh viu” (vezi Adam and Christ). Dunn comentează, “Contrastul este între om, recipientul suflării de viaţă care îl constituie ca o fiinţă vie, şi Cristos dătătorul de viaţă al veacului care vine, viaţa Duhului” (Dunn 1980, 108). În plus, ca şi primul Adam ultimul Adam este o fiinţă atotcuprinzătoare, un loc pentru o nouă viaţă (1 Cor 15:12-22, 48-49). “Sinele vechi” (palaios anthropos) (Rom 6:6) umanitatea în Adam (Rom 15:12-21 este crucificată pentru ca oamenii să fie uniţi cu Cristosul cel înviat (Rom 6:4-11). A-şi “pune” noua umanitate trebuie să se îmbrace în Cristos însuşi (Rom 13:14; Gal 3:27). “Noua umanitate [kainon anthropos]” din Efeseni 2:15 este Cristosul corporal – Cristos însuşi împreună cu toţi cei uniţi cu El în moarte şi înviere. Pe această realitate este fondat imperativul etic: “să vă dezbrăcaţi… de omul cel vechi [palaion anthropon], care se strică după poftele înşelătoare,… şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou [kainon anthropon], făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef 4:22-24; cf. Col 3:9-10).

Pentru a fi înţeles în acelaşi fel, după părerea mea “omul din lăuntru” (ho eso anthropos) (Ef 3:16): această frază identifică persoana în Cristos, în contrast cu “natura exterioară”, persoana în Adam şi destinată pieirii. “Chiar dacă omul nostru din afară [exo anthropos] se deteriorează, totuşi cel dinăuntru [eso] se înoieşte din zi în zi (2 Cor 4:16), anticipând întreaga realizare a noii umanităţi în gloria cerească

( 2 Cor 4:17-18: vezi Creation and New Creation). Prin acelaşi simbol “omul dinăuntru” din Romani 7:22 este echivalent cu “noul sine” implicat în Romani 6:6 (pentru această înţelegere a “omului dinlăuntru”, vezi Barrett, 145-47; Dunn 1988, 394; Kim, 321-26). Alţii (ex. Gundry, 135-40) folosesc “sinele interior şi exterior” (ca fiind distinct de “sinele vechi şi nou”) pentru a denota aspectele nemateriale respectiv pe cele corporale.

4.2. Reînoirea Persoanei. Persoana unită cu Cristos este transformată într-o fiinţă întreagă.

Moartea Păcatului (Rom 6:1-14) cauzează moartea cărnii (Rom 8:1-17); vezi Dying and Rising). Pavel nu vorbeşte niciodată despre scrierea lui sarx ci numai despre distrugerea lui. 1 Cor 5:5 nu vorbeşte neaparat despre o moarte fizică a omului incestuos ci despre sfărşitul rebeliunii lui împotriva lui Dumnezeu – după cum în Galateni 5:24 Pavel cere “răstignirea firii păcătoase cu patimile şi poftele ei” (cf. Fee, 212; vezi Disciplina). “Legile şi învăţăturile umane” nu împiedică ci încurajează sarx-ul (Col 2:23). Puterea Duhului Sfânt este esenţială pentru învingerea firii (Gal 5:22-26; Rom 8:1-17). Pavel doreşte ca oamenii “carnali, fireşti” (sarkinoi, sarkikoi) care sunt vulnerabili faţă de sarx ca şi agent al Păcatului, să devină oameni “spirituali” (pneumatikoi) dominaţi de Duhul, agentul lui Cristos ( 1 Cor 2:14-3:3). Unde Noul Testament diferă de psihologia comportamentală este peste realitatea actuală a lucrării Duhului” (Right in Brown et al., 568).

Deoarece kardia este centrul de integrare al persoanei, reînoirea se face din inimă înspre exterior. Dumnezeu face ca lumina Evangheliei gloriei lui Cristos să “strălucească în inimile noastre” ( 2 Cor 4:4-6). Aici este locul unde Cristos locuieşte (Ef 3:17), aici pacea Lui împărăţeşte (Col 3:15) şi tot aici creştinii sunt luminaţi despre scopul măntuitor al lui Dumnezeu (Ef 1:18). Inima este cea care primeşte Duhul Sfănt ( 2 Cor 1:22), în inimă Dumnezeu îşi toarnă dragostea prin Duhul (Rom 5:5) şi “dintr-o inimă curată” vin faptele dragostei ( 1 Tim 1:5). Într-un mod asemănător Cristos este cel care explică “afecţiunea” (splanchna) lui Pavel pentru oamenii săi (Fil 1:8; Köster,556). Corespunzând adâncimii angajamentului din trecut faţă de Păcat, creştinii cred Evanghelia “în inimă” (Rom 10:9-10) şi împlinesc învăţătura apostolică “din toată inima” (Rom 6:17).

Ca şi parte a aceluiaşi proces credincioşii sunt “transformaţi prin reînoirea minţii [nous] pentru descoperirea “voii bune, plăcută şi desăvârşită” a lui Dumnezeu, şi pentru întrebuinţarea darurilor sale în biserică (Rom 12:2-8; cf. Col 1:9-10). Oamenii odată înşelaţi “de înţelepciunea veacului acestuia” le este dată “înţelepciunea lui Dumnezeu” pentru înţelegerea (chiar dacă numai parţial) a persoanei şi lucrării lui Cristos, şi scopul mântuitor al lui Dumnezeu pentru umanitate şi creaţie (1 Cor 1:18-2:16; Col 1:15-2:5; Ef 1:8-19). În locul mentalităţii inutile şi a înţelegerii întunecate care au marcat existenţa lui Adam, persoanele încorporate în Cristos sunt “reînoiţi în duhul minţii [lor]” pentru a creşte în “ adevărata dreptate şi sfinţenie” (Ef 4:17-24). “Legea minţii mele” (Rom 7:23) este Legea lui Dumnezeu, la care mintea, de acum eliberată îşi dă în întregime aprobarea (vezi 4.3 jos); atitudinea minţii împărţită de Duhul este capabilă şi voitoare să asculte de Legea lui Dumnezeu, şi să reziste asalturilor cărnii (Rom 8:1-17).

Soma (“trupul”) prezent al credinciosului este muritor. ”Dumnezeu va distruge” mâncarea pe care o primeşte stomacul, şi stomacul însuşi ( 1 Cor 6:13), pentru că trupul acesta aparţine unei ordini pieritoare (1Cor 7:29-31; 15:42-44). Dar soma însăşi este destinată pentru înviere (1 Cor 6:13-14; 15:20-23). La sfârşit cele perisabile (stricăcioase) vor fi îmbrăcate cu cele neperisabile (nestricăcioase), iar trupul decăzut al credinciosului va fi transformat într-un trup de slavă ca al lui Isus ( 1 Cor 15:42-52; Filip 3:20-21). Dar acest trup perisabil a fost răscumpărat de Isus şi acum este chemat la slujire ( 1 Cor 6:12-20; Rom 6:11-23; 12:1). Mortalitatea trupului nu oferă nici cea mai mică scuză pentru răsfăţarea poftelor sau oferirea acestora directivelor Păcatului.

Dată fiind unitatea sinelui în diversitate, experienţele lui psyche şi ale pneuma sunt ataşate de cele ale lui soma. Psyche tot mai denotă “viaţa naturală” în ordinea prezentă a existenţei. Credinciosul nu mai este o “persoană naturală” (psychikos anthropos) ci “spirituală” (pneumatikos) ( 1 Cor 2:14-15); dar credinciosul păstrează un “trup natura” (soma psychikon), un alt nume pentru “trupul muritor, coruptibil” (1 Cor 15: 42-44). Psyche va avea parte de transformare la sfârşit (1 Tes 5:23). Până atunci psyche nu este mai vulnerabil decât soma la pericolele deteriorării ordinii şi la ispitele “veacului acestuia”. Dar la fel ca şi cu trupul, această “viaţă” este chemată de Cristos în slujba Sa: “Orice faceţi, să faceţi din toată inima [psyche], ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni (Col 3:23); “ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă [psyche] voia lui Dumnezeu” (Ef 6:6); “eram gata să vă dăm… viaţa noastră [psychai]… atât de scumpi ne ajunseserăţi” (1 Tes 2:8). Prin acelaşi simbol dublu uman (pneuma) este destinat pentru mântuirea finală (1 Cor 5:5;

Deja am observat că robia Păcatului, departe de a permite scăparea de responsabilităţile personale, vine prin cedarea voinţei sinelui la cererea Păcatulu. Acelaşi lucru se adevereşte (mutatis mutandis) pentru robii lui Cristos. Problema deciziilor etice; credincioşii vor răspunde pentru ei înşişi în ziua judecăţii

4.3. Sinele Divizat. În cele din urmă ne întoarcem la Romani 7:14-25, un pasaj crucial pentru psihologia paulină, şi fireşte pentru întreaga teologie a lui Pavel. Vom argumenta că aceste versete descriu lupta creştină, una care este exclusiv creştină, şi una în care Pavel îi reprezintă pe creştini în general. (Pentru o defensă recentă a acestui punct de vedere vezi Dunn 1988, 387-99, 403-12; pentru alte puncte de vedere, vezi Moo, 448-98).

4.3.1. Două Perspective ale Sinelui. Dintr-un anumit punct de vedere sinele este o fiinţă carnală. Cuvintele “adică în firea mea pământească” (Rom 7:18) servesc mai degrabă pentru a defini decât a limita “Eu” aşa cum este conceput aici. Tot aşa ar mai trebui să înţelegem Romani 7:14. Din punct de vedere al participării cuiva în Adam (Rom 5:12-21) şi vulnerabilitatea continuă a cuiva faţă de agenţii Păcatului “eu” ca şi creştin este încă tot “carnal” (sarkinos) încă sub puterea păcatului (cf. 1 Cor 3:1). În spatele cuvintelor vândut păcatului (Rom 7:14) stă participiul perfect pepromenos [“vândut”], denotând o condiţie care a început înainte de convertire şi trece în experienţa creştină. Dintr-un alt punct de vedere sinele este reînoit. În aşezarea “legii minţii [nous] mele” împotriva “legea păcatului care este în mădularele mele” (Rom 7:23), Pavel nu descrie conflictul între două segmente ale sinelui. Mai degrabă “mintea mea” desemnează întreaga persoană ca fiind reînoită de Cristos şi de Duhul, şi “mădularele mele” întreaga persoană ca fiind ameninţată de robia păcatului (Rom 7:25). “Omul din lăuntru” (Rom 7:22) este sinele în Cristos ceva ce Pavel numeşte altundeva “noul sine” (omul nou) (vezi 4.1 sus); “legea minţii mele” (Rom 7:23) este Legea lui Dumnezeu, la care persoana, de acuma reînoită de Cristos, se supune (Rom 8:1-8). Necredinciosul făcând tot aşa este afectat într-un mod contrar de folosirea legii de către păcat, sau de motivele perverse ale cuiva (Rom 10:3). Dar pe când nous capitula înaintea folosirii legii întrun mod seducător de către păcat (Rom 7:7-11; Gal 3:22-23), de acuma se împotriveşte (Rom 7:23). Pavel, creştinul ştie ce face, şi înţelege ce face (Rom 7:15) şi de ce (Rom 7:17-18). Însă el nu acceptă legitimitatea a ceea ce face. Chiar şi când cedează dictaturii păcatului, el respinge şi detestă ceea ce face, el recunoaşte că cererile Păcatului sunt nelegitime (Rom 6).

4.3.2. Două Tipuri de Robie. Un slujitor (diakonos) poate sluji la mai mulţi stăpâni, dar un rob (doulos) nu poate (Mt 6:24). Dar luând în considerare Romani 7:25: “astfel, deci, cu mintea, euą [autos ego] slujesc˛ [douleo] legii lui Dumnezeu, dar cu firea păcătoasă slujesc legii păcatului”. “Eu însumi” le face pe amândouă, douleo stăpâneşte ambele părţi ale propoziţiei. Explicaţia este că “Eu însumi” participă în două umanităţi (reprezentate de Adam şi respectiv de Cristos) şi în două realităţi ( veacul acesta rău şi veacul viitor care are să vină). Eu sunt capabil de a mă dedica în totalitate fiecăreia, nu într-un mod alternativ ci simultan. Această interpretare este susţinută de ordinul clauzei în Romani 7:24-25. Prima dată vine plânsul “o, nenorocitul de mine!” (Rom 7:24a) şi în sfârşt necunoaşterea divizării în adăncime a sinelui (Rom 7:25b) între ele stă întrebarea “cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Rom 7:24b) şi exclamarea “mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!” (Rom 7:25a). Această referire semnificativă şi negreşită la experienţa creştină este integrată discuţiei prezente, şi nu anexată ei. Plângerea din Romani 7:24 este relatată într-un mod mai cumpătat în Romani 7:25b. Verbul din Romani 7:24 (rhysetai) este un viitor adevărat: “Isus Cristos mă va răscumpăra din acest trup de moarte” la învierea morţilor (Rom 6:5-8; 8:10-11). Nu este doar o luptă împotriva păcatului (Rom 7:25b) care explică suferinţa (Rom 7:24a). A fi gustat “deja” mântuirea crează o dorinţă care nu este satisfăcută pe deplin până când “nu încă” devine o realitate (Rom 8:18-25; 13:11-14). Siguranţa unei scăpări eventuale previne ca suferinţa să degenereze în disperare, şi divizia în sine arată că păcatul este respins cu eficacitate în anticiparea victoriei finale (vezi Eschatology).

tradus din Dictionary of Paul and his Letters , (pag. 765-775)

Editors: Gerald F. Hawthorne, Ralph P. Martin, Daniel G. Reid

A compendium of contemporary biblical scolarship