Această scrisoare către Galateni ne parvine din cele mai timpurii zile ale creştinismului. Este o parte stabilă a corpului, a scrierilor pauline, apărută în toate marile manuscrise greceşti conţinând tot sau doar părţi ale Noului Testament înainte de secolul IV.

Apare destul de distrusă, dar într-o formă aproape completă într-o colecţie din preajma anului 200.¹ Este atribuită lui Pavel, primul misionar al neamurilor, la fel de timpuriu ca Irineu şi Clement din Alexandria care este cam din anul 175 A.D. şi poate fi considerat ca fiind cel mai timpuriu scriitor al secolului doi.Din câte ştim noi niciodată nu s-a pus la îndoială în aceste secole timpurii integritatea sau autenticitatea sa.

Cu toate acestea când cititorii moderni apelează la acest document este bine să fie siguri de câteva lucruri. În primul rând scrisoarea a fost scrisă de Pavel care se prezintă în 1:1, în al doilea rând a fost primită de toţi aceia cărora le-a fost trimisă şi păstrată de aceştia aşa încât nu s-a pierdut după cum se pare că e cazul altor scrisori a lui Pavel, ca de exemplu cea către Corinteni; în al treilea rând a ajuns şi în alte biserici aşa că a devenit şi mai cunoscută- cât de curând sau cât de repede nu putem spune, nici nu putem şti când colecţia scrisorilor lui Pavel a luat fiiinţă ca un întreg, iar în al patrulea rând a fost mai valorificată din ce în ce mai pe larg şi semnifcaţia ei pare să transceandă particularităţile situaţiilor istorice pentru care a fost scrisă (adică se poate raporta, dincolo de particularităţile istorice datorită cărora a fost scrisă), astfel încât devenirea ei parte a Canonului Noului Testament a fost o simplă recunoaştere şi înţelegere a autorităţii pe care scrisoarea a exercitat-o mai mult sau mai puţin încă de la început.

Avem aici aşadar o scrisoare care ne duce înapoi în perioada fondării creştinismului şi a expansiunii iniţiale şi care a contribuit în mod evident la stabilirea autorităţii apostolului Pavel şi de asemenea a ajutat la conturarea caracterului şi a autoaprecierii creştinismului timpuriu, ambele în termenii principiilor fundamentale şi în relaţie cu matriţa evreiască de unde provine creştinismul. H. D. Betz o numeşte într-adevăr "unul dintre cele mai importante documente religioase ale omenirii." Totuşi familiaritatea ei nu ar trebui să întunece sentimentul de entuziasm şi anticipaţie care ar putea fi simţite de oricine începe să o citească şi e interesat de începuturile creştinismului, a cărei expunere şi apărare face principala preocupare a scrisorii.

Totuşi pentru a "prinde întreaga scenă" trebuie să ştim mai multe despre autorul scrisorii, despre destinatari, când a scris şi ce anume l-a determinat să o scrie. Toate acestea (cui, când, de ce) au fost subiectele adevăratei dezbateri. Dar nu au fost apreciate suficient în ce măsură toate aceste dezbateri au avut puncte comune (sau au conlucrat împreună). De aceea era necesar la început să-l lăsăm pe autor să se prezinte el însuşi aşa cum o face în scrisoare. Apoi, fără a ne adânci prea mult în detalii asupra acestor dezbateri, va fi evidenţiată tot mai mult ideea centrală care rezultă din fiecare caz. Doar atunci vom fi în măsură să oferim o reconstrucţie integrală a ceea ce pare a fi cel mai plauzibil context istoric din care provine această scrisoare şi motivul pentru care a fost scrisă. În acest fel sperăm, noi putem fi siguri atât cât e posibil, că evidenţa scrisorii înseşi dă greutate oricărei încercări de reconstruire istorică.

Nu lipsită de fascinaţie, Galateni, epistola este informaţia care dezvăluie despre Pavel însuşi detalii pe care nu le putem găsi în altă parte şi în special despre anumite faze ale vieţii sale din moment ce are grijă să ofere cititorilor lui asemenea detalii şi doar aceste detalii (vom vedea în capitolele 1, 2 cât de atent le alege) ele conţinând informaţie vitală cum ar fi: de ce a scris Pavel aşa cum a scris. Doar aici, din toate scrisorile lui, informaţia pe care o dă despre el însuşi redă o pătrundere deosebită asupra ocaziei şi scopului ce l-a avut scrisoarea. Imaginea de sine pe care o proiectează vine în serviciul mesajului (evanghelia) pe care îl are pentru cititori. Pavel "îşi prezintă autobiografia ca un model al evangheliei libertăţii creştine şi se consideră într-un fel reprezentant sau chiar o întruchipare a acestei evanghelii."

Din capitolul 1:13-14 obţinem o sumară, dar importantă imagine informativă asupra modului de viaţă a lui Pavel în iudaism înainte de a deveni creştin, asupra zelului său pentru Lege şi preocuparea pasionată să păstreze caracterul distinctiv al Iudaismului. De aici cariera lui de persecutor şi distrugător al bisericii lui Dumnezeu. Pavel face aluzie asupra acestei perioade a vieţii sale mai târziu când vorbeşte despre a zidi din nou lucrurile pe care le-am stricat (2:18). Referirea va apărea şi la Petru şi la restul creştinilor evrei în Antiohia, când aceştia s-au retras în timp ce mâncau împreună cu neamurile (2:12, 13).

Versetele 1:15, 14 ne redau perspectiva lui Pavel asupra a ceea ce a fost în mod tradiţional denumit convertirea lui. Dar în aceste versete este evident că Pavel vede această întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu (pe drumul spre Damasc cf. Fapte 9) nu atât ca pe o convertire, de la religia lui Israel la o nouă religie, ci o convertire de la un punct de vedere din Iudaism privind relaţia lui Israel cu alte naţiuni (neamurile) la alt punct de vedere-convertirea de la suspiciunea şi antipatia non-iudeilor la a fi interesat de convertirea lor la evanghelia lui Mesia iudaic. În ce măsură această perspectivă i-a fost dată lui Pavel pe drumul spre Damasc în acel moment, sau a fost rezultatul meditării lui ulterioare, nu putem spune. Dar Pavel a fost evident nerăbdător să facă clar în aceste versete (1:1, 1:12) că, chemarea lui a venit direct de la Dumnezeu şi că a avut acest caracter de la început (apostol al neamurilor).

De la 1:16c la 2:10 se desfăşoară o imagine intrigantă a relaţiei lui Pavel cu liderii creştini din Ierusalim (biserica mamă a creştinismului). Grija cu care Pavel narează aceste contacte (în special în 1:16c, 17; 2:6, 7-10) indică o fază dublă a lucrării lui Pavel. Iniţial a lucrat ca unul care nu a depins direct de autoritatea Ierusalimului (chiar dacă pentru mult timp a fost considerat misionar al bisericii fiică a Ierusalimului în Antiohia Siriei- Fapte13-14), dar gata să recunoască autoritatea liderilor Ierusalimului în a se pronunţa asupra diferitelor aspecte relatate în Evanghelie şi proclamarea ei printre neamuri. Pavel de bună voie admite acest nivel al recunoaşterii deoarece în cazul-test al grecului Tit (chiar dacă nu era evreu, a trebuit să fie circumcis pentru a fi acceptat ca uramş credincios al lui Isus Hristos). Liderii Ierusalimului i-au întors spatele şi în faţa unei mari presiuni din partea celor pe care Pavel îi numeşte fraţi falşi-un pas uimitor al credinţei şi al precauţiei din partea lor, lucru pentru care au fost prea puţini onoraţi (2:2-6). Înţelegerea făcută între Iacov, Petru şi Ioan pe de-o parte şi Pavel şi Barnaba pe de altă parte cu privire la prezentarea evangheliei neamurilor (fără a le cere respectarea ritualului caracteristic iudaic de a se tăia împrejur) este climaxul acestei secţiuni (2:7-10).

Pe când Pavel a scris scrisoarea era clar că a existat o schimbare în relaţia lui cu Ierusalimul. Acest fapt este semnalat în mod particular de distanţa şi felul rezervat în care îi descrie pe liderii Ierusalimului (2:2,6), dar deasemenea şi mai explicit prin furia limbajului folosit de Pavel în 2:11-14 unde îl atacă pe Petru şi de asemenea grupul venit în Antiohia de la Iacov ce a distrus masa părtăşiei înainte acceptată între credincioşii iudei şi cei dintre neamuri. E evident că în viziunea lui Pavel comportamentul lui Petru şi a altor creştini Iudei din Antiohia era în tensiune cu învoiala Ierusalimului. De aici reiese probabil că a fost un incident în Antiohia care a schimbat relaţia lui Pavel cu autorităţile Ierusalimului. Din felul în care Pavel urmăreşte acest incident în descrierea lui şi se îndreaptă către subiectul esenţial al scrisorii sale (2:25-21) este de asemena evident că incidentul a avut o relevanţă particulară situaţiei din Galatia căreia de fapt i-a fost destinată scrisoarea (de asemenea vezi introducere 2:15-21). Chiar limbajul personal al acestei secţiuni indică măsura în care aprecierea lui Pavel asupra felului în care evanghelia l-a afectat, a fost fără îndoială legată de percepţia lui, ambele referindu-se atât la evanghelia destinată neamurilor (prin credinţă şi nu prin faptele legii), cât şi la autoritatea lui de a o predica. Pavel ne oferă încă puţină informaţie despre el însuşi când reaminteşte actuala prezentare a evangheliei galatenilor (4:13-15) şi în finalul mesajului său (6:17). Însă informaţia crucială care ne informează cu privire la scopul şi la înţelesul scrisorii este prezentat în primele două capitole. Încă nu este necesar să fim mai specifici cu privire la cronologia scrisorii-atât referitor la secvenţa precisă a evenimentelor descrise în 1:18-2:1 sau referitor la felul în care scrisoarea se potriveşte în cadrul călătoriilor misionare relatate în Fapte 13-16. Ceea ce este important este felul şi nivelul la care epistola se situează potrivindu-se cu propria percepţie teologică şi cu descoperirea lui Pavel.

Ceea ce vedem apoi, sau ne este arătat de Pavel, în rezumat, este un om care a fost un creştin iudeu, dar cu o chemare de la Dumnezeu de a duce neamurilor vestea bună a lui Isus Hristos. Tensiunea dintre trecutul lui Pavel (ca zelot şi asupritor) si prezentul lui (ca evanghelist şi apologet pentru biserica pe care cândva căuta să o distrugă) este de asemena tensiunea epistolei. Tensiunea dintre însărcinarea lui Pavel de a se împotrivi tradiţiei susţinute de profeţii lui Israel şi totodată de a fi un apostol pentru neamuri este de asemenea punctul culminant al epistolei. Tensiunea dintre Pavel şi liderii dela Ierusalim este de asemmenea tensiunea epistolei. A fost cu siguranţă ca Iudeu unul care era şi apostol al neamurilor, cel la care Pavel face referinţă şi a fost cu siguranţă, ca Iudeu, unul care s-a bucurat în binecuvântarea şi moştenirea lui Avraam, dar care acum le vedea pe neamuri ca parte integrantă a acestei binecuvântări şi moşteniri despre care predica şi avertiza cu atâta patos. Era cu siguranţă în apărarea propriei sale moşteniri ca Israelit, al caracterului ei fundamental şi plin de binecuvântări, caracter şi binecuvântări pe care le dorea la fel de mult valabile şi pentru neamuri cum erau pentru Iudei.

Aici ajungem la prima dispută majoră dintre studenţii Galateni a primelor două secole. Nu trebuie să mai repetăm aceasta în detaliu de vreme ce pros si cons au fost dezbătute în mod repetat de-a lungul următoarelor decenii şi pot fi găsite în orice introducere la Noul Testament sau în ample comentarii asupra epistolei. Faptele de bază sunt clare. Pavel scria bisericii din Galatia (1:2) şi galatenilor (3:1). Numele derivă de la triburile galice ( sau celţi) care au migrat în Asia Mică şi s-au stabilit în centrul ţinutului în sec.III B.C. Domeniile nesigure în ceea ce priveşte numele (Galatia/Galateni), pot fi folosite ambele: etnic (referindu-se la urmaşii acestor triburi Galice) şi administrativ (referindu-se la provincia romană şi locuitorii ei). Această incertitudine nu afectează întrebarea dacă destinatarii au fost evrei sau neamuri chiar dacă vorbim despre Galatia ca provincie romană. Cf. unei variante mai târzii în care destinatarii -Galatenii- erau prezantaţi ca fiiind non-evrei (4:8). Problema se reduce de fapt la întrebarea dacă putea Pavel cu adevărat să se refere la bisericile întemeiate în timpul primei călătorii misionare (Fapte13, 14), ca misionar al Antiohiei: Antiohia (Pisidia), Iconia, Listra, Derbe. Aceste aşezări deşi situate în sudul Galatiei etnice au fost incluse în cadrul provinciei romane ca partea de Sud a acesteia.

Întreaga problemă se rezumă la a stabili ce grad de relaţie este între Galateni şi Fapte. Fapte vorbeşte despre trecerea lui Pavel prin Galatia în timpul călătoriilor misionare (Fapte 16:6, Fapte 28:23), iar în referirea ce-am făcut-o anterior implicaţia este clară că Frigia şi Galatia sunt diferite de cetăţile numite mai devreme (cel puţin Derbe şi Listra, cf. Fapte 16 1:5). Aceasta de asemenea implică faptul că pentru Luca -autorul Faptelor- Galatia reprezintă Galatia etnică. Dacă acest fapt este corelat cu felul în care Pavel foloseşte acest termen atunci Pavel nu se poate referi la bisericile întemeiate în prima călătorie misionară, ci este vorba de cele stabilite iniţial în misiunea amintită în Fapte 16:6. Din motive evidente acest punct de vedere este de obicei numit ipotezele Galatiei de Nord.

Pe de altă parte nu trebuie să afirmăm că folosirea termenilor, de Pavel şi Luca era una compatibilă reciproc, Galatia şi Galateni erau denumiri potrivite ale oraşelor din sudul provinciei romane şi ale locuitorilor lor. Deci este dificil să vedem ce altă singură denumire ar putea aduna toate cele patru aşezări: Iconia, Listra, Derbe (aparţinea Licaoniei), dar Antiohia ar fi o denumire mult mai potrivită decât Pisidia. Aşadar ipotezele Galatiei de Sud identifică Galatenii cu bisericile formate de Pavel în aceste oraşe în timpul primei călătorii misionare.

Singura concluzie evidentă care poate fi trasă din toate acestea este dovada că pe scurt, revăzută, nu este de fapt decisivă pentru nici o parte. În particular dificultăţile corelării Galatenilor cu relatarea lui Pavel din Fapte ne face să ne îndoim sau să ne întrebăm dacă putem folosi detaliile din Fapte pentru a completa tabloul din Galateni. La fiecare punct de contact sunt într-adevăr probleme care rămân nerezolvate şi înterbări ce n-au răspuns. Cum să stabilim o legătură între relatarea lui Luca despre vizitele lui Pavel la Ierusalim şi relatarea lui Pavel însuşi din Galateni cap.1, 2 (vezi subcapitolul 4). Sau de ce Luca nu spune nimic despre Conciliul de la Ierusalim pe care Pavel îl considera de o importanţă majoră (2:7-10), sau despre incidentul din Antiohia căruia Pavel dimpotrivă îi acordă un loc central (2:11-14) în alcătuirea temei principale. De ce Luca nu oferă nici un amănunt despre vizita lui Pavel în Galatia, vizită memeorabilă pentru el (4:13-15)? Sau de ce nu spune Luca nimic nici măcar despre situaţia care a cauzat scrierea scrisorii către Galateni sau despre îngrijorarea atât de evidentă şi adâncă a interesului şi pasiunii lui Pavel pentru convertiţii de acolo, şi nici despre scrisoare însăşi?

La toate aceste evenimente ar trebui să observăm însufleţirea cu care Pavel aminteşte prima sa vizită acestor Galateni (3:1, 4:13-15), izbânda evanghelizării sale, după cum este recunosut în mod particular de puterea experienţelor Duhului care a umplut bisericile Galatiei (3:2-5; 4:6; 5:25), şi nu în ultimul rând permanenta sa preocupare pentru ei (4:19). Cel mai evident lucru este faptul că vizita a vaut loc în timpul perioadei relatate în 1:21.

Problema legată de data scrierii este discutabilă în acelaşi fel cum şi din punct de vedere istoric a fost atât de multă discuţie legată de destinatari. Din perspectiva ipotezelor Galatiei de Nord scrisoarea nu a putut fi scrisă decât după ce Pavel evanghelizase regiunile de Nord ale provinciei Galatia. Iar dacă 4:13 se referă la două vizite va trebui să alocăm timp pentru o altă călătorie prin Galatia de Nord. Aceasta s-ar potrivi bine cu cele două călătorii menţionate în Fapte 16:6 şi 18:23. Alocând timp pentru a doua vizită a lui Pavel plasăm scrisoarea către Galatia nu numai după cea adresată Tesalonicenilor dar, de asemenea probabil după cea adresată Corintenilor, însă înainte de Romani. Asemănările de tonalitate dintre 2Corinteni 10-13 şi Galateni, pe de-o parte iar ca tematică asemănând Galateni şi Romani pe de altă parte, ne fac să datăm scrisoarea pe la mijlocul anilor 50 (aceasta fiind şi accepţiunea ipotezelor Galatiei de Nord).

Ipotezele Galatiei de Sud susţin o dată mult mai devreme ca dată a scrierii. Aici ceea ce este decisiv în determinarea datei este corelarea dintre Fapte şi Galateni. De vreme ce Pavel insistă scriind că, Conciliul de la Ierusalim(2:1-10) a fost în perioada celei de-a doua vizite a sale acolo şi de vreme ce Luca relatează o a doua vizită în Fapte 11:29-30 pare uşor de cezut că Pavel şi-a scris epistola la scurt timp după întoarcerea din cea de-a doua călătorie misionară. Pe deasupra incidentul din Antiohia (2:11-14) ne ajută să explicăm nevoia unei confruntări directe şi-a unei discuţii cu liderii de la Ierusalim în ceea ce priveşte neînţelegerea referitoare la lucrarea de misiune intre neamuri, această discuţie fiind relatată în Fapte 15-Conciliul de la Ierusalim. Pe acea scală de timp proprie Faptelor Apostolilor, epistola către Galateni se situează înainte de Conciliul de la Ierusalim care de obicei e datat în anul 49, fiind astfel propusă ca dată pentru scrierea epistolei anul 48 sau începutul anului 49, Galateni fiind astfel cea mai timpurie scrisoare a lui Pavel.

Este cam ironic faptul că, corelaţia cu Fapte se arată a fi decisivă pentru ipotezele Galatiei de Nord în privinţa destinatarilor (subcapitolul 3) iar aceeaşi corelaţie cu Faptele se arată a fi decisivă pentru ipotezele Galatiei de Sud în ce priveşte datarea epistolei. Aceasta pur şi simplu se adaugă sentimentului de nelinişte în privinţa corelării şi legăturii cu Faptele ca sistem cuantificator decisiv în privinţa acestor probleme. Analizând mai atent situaţia probabil va cântări mai mult punctul de vedere care susţine că Galateni 2:1-10 este relatarea lui Pavel despre Conciliul de la Ierusalim însă după cum vom vedea concluzia nu insistă împotriva ipotezelor Galatiei de Sud şi nici nu pledează pentru o dată cel mult până la mijlocul anilor 50.

Aici este o înţelegere mai mare. De la ultima (sau singura) vizită a lui Pavel făcută acestor grupuri mici de credincioşi din Galatia au apărut alţii şi s-au ridicat în mijlocul lor poruncindu-le numaidecât să se taie împrejur. Acest fapt este explicit prezentat în 5:2-12 şi 6:12, 13; iar implicit această problemă apare în 2:3-5, iar de asemenea faptul că făcătorii de rele sau cei ce produceau tulburare (1:7, 5:10, 12) erau iudei este evident. Astfel reiese faptul că circumcizia era prima lor cerinţă (5:2)- circumcizia fiind foarte mult legată de identitatea iudaică. Este evident faptul că preocuparea centrală a lui Pavel în 1:12-2:14 în relaţia sa cu liderii de la Ierusalim şi în felul în care el integrează discuţia despre Iudaism, Iudeu şi iudaizare în prezentarea sa biografică a temei centrale (1:13, 2:13-15). Este implicit faptul că descendenţii lui Avraam domină capitolele 3, 4 şi din felul în care Pavel descrie scopul celor ce produc tulburare în termenii unei râvne mari (1:14) având dorinţa de-a vă deslipi de noi (4:17) şi de-a vă face să suferiţi în trup (6:13), şi deasemenea este implicit nu în ultimul rând în proeminenţa legii iudaice în întrega discuţie, dar în special frazele cheie-faptele legii (2:16) şi sub lege (3:23).

Pe deasupra este evident că cei ce creeau probleme erau totodată creştini, sau cel puţin aşa se considerau ei. Sau dacă termenul creştini suportă o reformare a definiţiei care este anacronă, putem spune simplu că cei ce creeau probleme se considerau credincioşi, crezând în Mesia Isus şi urmând calea Lui şi probabil fiind botezaţi în Numele lui Isus, astfel văzuţi de ceilalţi ca membrii ai comunităţii. Aceasta reiese din faptul că evanghelia sau chiar evanghelia lui Hristos sunt termeni folosiţi de Pavel şi sunt bine cunoscuţi lor; Pavel însă pune la îndoială validitatea acestor termeni în cazul lor (1:6-9), dar este evident din felul în care el subliniază acest aspect în aceste versete contestând afirmaţia deja făcută de ei. O implicaţie similară se ataşează descrierii lui Pavel acelor care au insistat asupra circumciziei lui Tit (2:3,4), Pavel numindu-i fraţi falşi: desigur ei considerându-se fraţi şi fiind acceptaţi astfel de toţi cei din Ierusalim -denumirea lui Pavel (fraţi falşi) cu siguranţă încearcă să discrediteze statutul ce pretindeau ei că-l au şi care era recunoscut de alţii, iar în 2:5 leagă episodul cu fraţii falşi direct de criza cu care se confruntau Galatenii; credinţa în Hritos era numitorul comun al lui Pavel şi al celor pe care îi critica (2:16). Este colorarul acelei credinţe care a cauzat o dispută aprinsă între Pavel şi împotrivitorii săi, dispută care ridica întrebarea dacă credinţa trebuie să fie suplimentată sau delimitată de faptele legii ca circumcizia, mâncărurile permise de Lege şi sărbătorile iudaice (2:3-6;12-16; 4:9-10), sau dacă credinţa care lucrează în dragoste este suficientă (5:2-6); dacă un început cu credinţă în Hristos este desăvârşit şi suficient sau trebuie completat de anumite consideraţii etnice pentru a determina scopul şi lucrarea credinţei (3:3). Şi mai presus de toate acestea numai de către creştini s-ar fi putut spune că ei căutau să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos(6:12).

Concluzia este suficient de evidentă să afirme că aceşti creştini iudei au venit la Galatia cu ceva timp după ultima vizită a lui Pavel şi au venit ca apostoli, misionari, predicând evanghelia. Probabil ceilalţi au venit pretinzând a fi respectaţi lideri creştini autoritari la fel ca Iacov din Ierusalim. Acest fapt este sugerat prin proeminenţa dată la Ierusalim în coloana opusă în 4:25 şi de desfăşurările festivalurilor în 4:10 a căror date (în special festivalul lunii noi) probabil trebuie determinate de la Ierusalim (4:10). Este de asemenea înţeles acest fapt din discursul repetat al lui Pavel despre evanghelie şi predicarea veştii bune în capitolele 1, 2. De aici înainte denumirea frecventă folosită de Pavel în pasajele următoare pentru aceştia este alţi misionari. Nu trebuie să negăm faptul că aceşti alţi misionari creştini iudei au avut câtuşi de puţin un oarecare suport printre neamurile din Galatia. Dar este foarte puţin probabil că problmele şi provocările evangheliei lui Pavel în Galatia au apărut pur şi simplu spontan din anumite conficte interne. Pe de altă parte este greu de crezut cum o povocare atât de comprehensivă şi cu un caracter iudaic creştin atât de clar a evangheliei s-a putut ridica fără imputarea unei determinări precise şi a unui scop.

Faptul că Pavel lupta deasemenea şi pe un al doilea front e discutat de unii pe baza confruntărilor din 5:13 şi a sarcinii din 6:13 ce-o aveau deoarece ei înşişi nu ţineau legea. Dar aceasta este o ipoteză considerată de mulţi nefiind necesară (Vezi remarcile asupra 5:13-15; 6:13). Însă mult mai idiosincretic şi neconvingător este argumentul lui W. Schmithals (Gnostics 13-64) care spune că întreaga scrisoare este îndrepatată împotriva gnosticilor iudei creştini care presupun că Pavel a fost prost informat cu privire la situaţia din Galatia şi aşa că trebuia să se citească mai mult în interior decât în afară. J. Drane, pe de altă parte infuenţat de Schmithals susţine că învăţătura lui Pavel din Galateni ar fi putut fi construită ca şi o invitaţie deschisă şi ca o disponibilitate pentru influenţele gnosticizante de a pătrunde în biserica primului secol (pg.114). R. Jewett ("Agitators" 209-12) încearcă să conducă o cursă dificilă emiţând ipoteza unui liberalism pneumatic care a fost atras prin faptele legii, înţeles ca permisiunea de-a tinde spre desăvârşire, perfecţiune. Dar finalul versetului 5:13 este explicat adecvat ca o avertizare a lui Pavel în privinţa unui potenţial pericol pentru cei ce dau Duhului accentuarea dorinţelor lui Pavel, pericol de care cu siguranţă Pavel era conştient (cel puţin dacă scria din Corint), dar pe de altă parte nefiind însă experimentat încă de Galateni; altfel ar fi fost acolo mai multă descriere a situaţiei prezentată de Pavel şi mai puţine comentarii şi sfaturi în privinţa păzirii (3:2-5), iar rezumatul final (6:12-14), în acest caz nu s-ar fi întors în totalitate la această singură, dar majoră problemă a circumciziei.

Pe scurt, scrisoarea clarifică şi desăvârşeşte într-un sens dacă o vedem ca un răspuns acestei provocări din partea misionarilor creştini iudei care au venit în Galatia pentru a îmbunătăţi sau corecta evanghelia lui Pavel şi pentru a-i "completa" pe convertiţi intregându-i pe deplin în moştenirea lui Avraam prin circumcizie iar prin aceasta aducându-i sub lege.

Suntem acum într-o poziţie mai bună de a reconstrui situaţia datorită căreia Pavel a fost determinat să scrie această epistolă atât de plină de pasiune. Pentru aceasta cel mai înţelept este să folosim în primul rând, şi să folosim pe deplin scrisoarea însăşi şi aluziile făcute de ea, iar unde se pot corela cu alte dovezi din afara epistolei Galateni, cu atât mai bine; unde însă aceste dovezi se vor contrazice cu alte dovezi, va fi o chestiune de raţionament dacă e mai bine să acorzi mai multă greutate unui tablou integrant şi coerent din Galateni, sau altor dovezi luate din altă parte. Am fost deja precauţi să nu realizăm o legătură exclusivistă cu Faptele Apostolilor; pe de altă parte în egală măsură trebuie să ne amintim că relatarea lui Pavel despre treburile vieţii va fi cu greu lipsită de prejudecăţi şi integral obiectivă, iar în ce priveşte corelarea cu alte epistole Pauline, timpul scurt acoperind principalele epistole şi lipsa noastră de cunoaştere a circumstanţelor ce au determinat scrierea lor şi de aceea măsura în care argumentul lui Pavel în fiecare scrisoare va fi condiţionat de aceste circumstanţe trebuie să ne facă precauţi în ce priveşte tragerea unor concluzii ferme legate de relaţionarea lor cronologică şi de dezvoltarea teologiei lui Pavel de la o epistolă la alta. La urma urmei spicuirile din epistola către Galateni trebuie luate în primul rând în considerare.

6.1 Cel mai bine ar fi să începem din punctul la care Pavel îşi încheie prezentarea autobiografică şi apărarea şi continuă adresându-se direct Galatenilor-aceasta este confruntarea cu Petru în Antiohia (2:11-18). Este evident în acel punct că istoria precedentă a lui Pavel încetează să aibă o valoare pozitivă în apărare şi se justifică în faţa Galatenilor. Probabil aceasta a fost problema cea mai controversată care a condus cel mai aprig la argumentul pincipal din capitolele 3-4.

Acesta este cel mai important aspect când realizăm că cea mai importantă deducţie ce poate fi trasă din această secţiune este că Pavel s-a apărat în confruntarea sa cu Petru. Oare Petru şi ceilalţi creştini iudei i-au întors spatele lui Pavel în acea ocazie, el putând cu greu să fi eşuat să atragă atenţia şi să sublinieze acel fapt de vreme ce era de o importanţă majoră pentru Galateni. Acest aspect este deasemenea confirmat din nou prin modul în care gândul lui Pavel se mută din 2:11-14 prin 2:15-21 spre principalul punct al argumentului său şi rugăminţii sale de vreme ce este puternic sugerat faptul că Pavel a văzut acest aspect în timp ce era confruntat el însuşi ca un conducător care a luptat în Ierusalim şi în Antiohia. Bătălia câştigată în Ierusalim, iar roadele ei fiind în pericolul de a fi pierdute ca rezultat al eşecului din Antiohia (din perspectiva lui Pavel), trebuia să fie dusă din nou în Galatia pentru aceleaşi motive (2:5).

Confruntarea cu Petru şi dincolo de aceasta imaginea din umbră din Iacov este cea mai verosimilă explicaţie pentru schimbarea relaţiei lui Pavel cu liderii din Ierusalim (2:2,6). Aceasta este consecinţa înfrângerii lui Pavel la Antiohia, aproape sigur incluzând ruperea relaţiei dintre Pavel şi Ierusalim şi de asemenea neânţelegerile cu Barnaba. Aceasta se leagă de relatarea faptelor, că îndată după Conciliul de la Ierusalim Pavel şi Barnaba s-a despărţit (Fapte 15:36), iar apoi Pavel a devenit de fapt un misionar independent oprindu-se mai întâi în Corint, apoi în Efes la centrul misiunii sale. Aceasta este problema, de la a fi un misionar (apostol) al Antiohiei şi aşadar sub autoritatea Ierusalimului, Pavel a ajuns la o înţelegere clară a lui însuşi, aceea de-a fi un simplu apostol al neamurilor cu un mandat direct din partea lui Dumnezeu şi cu autoritatea Lui chemat să insiste pe acest punct cu fervoarea prezentată în 1:1, 11:12.

Cât de mult din toate acestea a explicat Pavel bisericii din Galatia la ce-a de-a doua vizită (Fapte16:1-5) nu este clar. Versetul 1:9 sugerează cu siguranţă că Pavel a încercat să reafirme în termeni clari caracterul esenţial a evangheliei sale la cea de-a doua vizită. Oricum dacă Faptele este corectă se pare că Pavel a fost de acord cu circumcizia lui Timotei (fiul unei mame iudaice şi a unui tată grec) cu scopul de a-l include în echipa sa (Fapte 13:3)- o acţiune care e posibil să se fi situat în spatele afirmaţiei din Galateni 5:11.

Oricum lucrul cert e că prima călătorie misionară (Fapte13-14) a fost purtată sub auspiciile Antiohiei şi poate fi înţeleasă (din perspectiva grupului dominant din Antiohia) că bisericile întemeiate în timpul acelei misiuni trebuie de îndată direcţionate în interiorul practicii restabilite la Antiohia ca rezultat a celor care au venit din Iacov (2:12). Asta e, celor care au înţeles evanghelia în termeni similari celei care a fost adresată oamenilor din Iacov ar încerca să extindă victoria lor din Antiohia tuturor bisericilor fiice din Antiohia. Aşa numitul mandat apostolic din Fapte 15:20 ar putea asigura câteva afirmaţii. Deoarece cf. relatărilor din Fapte a fost trimis la ordinul lui Iacov (15:20-1), iar în mod explicit neamurilor din Antiohia, Siria şi Cilicia (15:23), aceasta este, regiunii administrate din Antiohia şi deasemenea bisericilor care în mod normal se găseau sub supravegherea bisericiii din Antiohia. Pavel însuşi , probabil a inclus bisericile din sudul Galatiei în regiunea Siriei şi Ciliciei (1:21). Luca confirmă o încercare din partea Ierusalimului să aducă în interiorul bisericilor o practică care să semene tot mai mult cu Antiohia-biserica mamă.

6.2. Acest fapt denotă probabil cea mai evidentă ocazie de a scrie o epistolă. Aşadar, crizele din Galatia erau probabil cauzate de sosirea în bisericile Galatiei a unui grup asemănător cu oamenii lui Iacov (2:12), nerăbdători să imprime acasă succesul din Antiohia şi să stabilească un mod de viaţă iudaic, ca mod de viaţă pentru toate bisericile formate ca rezultat al expansiunii din Antiohia. La începutul înfrângerii lui Pavel din Antiohia, aceştia puteau cu uşurinţă să exploateze ambiguitatea sa cauzată de relaţia precară cu liderii din Ierusalim şi să-şi exercite autoritatea lor proprie şi totodată în acelaşi timp de a o submina pe a lui însuşi. Prin faptul că cereau circumcizia mai presus de orice, indică cu uşurinţă faptul că presiunea adusă în Antiohia (2:11-14), a marcat deja retragerea de la liberalismul stabilit în urma conciliului din Ierusalim-2:6. Consideraţiile atât de consistente în privinţa lui Pavel şi Barnaba ar fi fost şi mai consistente în privinţa celor mai puţin de-acord cu misionarea neamurilor în primul rând. Paralela dintre 2:12 şi 6:12 sugereză că motive similare au fost întâlnite în ambele cazuri-aceasta fiind teama şi necesitatea de a accepta pe neamuri în egală măsură ca membri cu drepturi depline ai poporului cu care Hristos încheiase un legământ (3:13) fără a le cere să devină iudei prin circumcizie. Ca episoade paralele perioadei indicate, circumcizia era legătura naturală şi climaxul oricărui proces de a deveni iudeu pentru majoritatea evreilor.

Adesea este foarte posibil ca Pavel să fi câştigat ziua la Ierusalim –2:1-10, deoarece statutul celor dintre neamuri care aderau la noua mişcare era ambigu: fără circumcizie ei puteau fi priviţi simpli temători de Dumnezeu. Dar odată ridicată problema lor ca membri deplini ai legământului şi moştenitori ai promisiunii, problema se punea altfel. Odată ridicată problema descendenţei din Avraam, subiectul a devenit clar. Apoi circumcizia aproape că a fost gata să reapară în viaţa fiecărui creştin iudeu (17:9-14.) De aceea putem recunoaşte că între Antiohia şi Galatia disputa a crescut de la întrebarea deschisă asupra definirii greşite a caracterului de iudeu temător de Dumnezeu, la subiectul explicit a statutului de prozelit adevărat.

Pe de altă parte şi mult mai ameninţător, ceilalţi misionari au putut fi reprezentaţi de fraţii falşi înfrânţi în Ierusalim (2:3-6), care la începutul înfrângerii lui Pavel din Antiohia au văzut o şansă proprie de a distruge inşelătoria pe care ei considerau că Pavel o făcea. Cu siguranţă nu trebuie să subestimăm spectrul şi diversitatea opiniilor în această privinţă împreună cu primele grupări creştine sau pasiunea cu care alte opinii divergente au fost menţinute. Într-un context de rivalitate parţială a vorbi despre înfrângere şi victorie este destul de inadecvat iar schimbul de idei esenţiale şi politică ar depinde de acel punct de vedere a avut mai mare influenţă în situaţia dată; chiar şi felul în care autoritatea Ierusalimului era exercitată diferea de la un caz la altul şi de asemenea în acelaşi fel poziţia lui Pavel şi autoritatea evangheliei pe care o prezenta erau vulnerabile dată fiind ambiguitatea relaţiei sale iniţiale cu liderii din Ierusalim şi a modului în care a fost izolat şi lăsat afară în frig de către conducătorii creştinilor iudei din Antiohia.

6.3 În orice încercare de a reconstitui Evanghelia şi raţionamentele altor misionari sunt două trăsături cruciale care trebuie observate în Epistolă. Prima este indicată în termenii secţiunii principale (cap3-4)- problema descendenţei din Avraam şi a împărtăşirii promisiunilor sale şi a moştenirii. Nu ştim de ce acesta a devenit factorul central care a cauzat disputa. Neamurile tradiţionaliste care au adoptat un stil de viaţă iudaic fără tăiere împrejur au fost acceptate ca aderenţi ai comunităţilor sinagogii evreieşti (temători de Dumnezeu-2:12). Aceasta poate indica cu uşurinţă bunăvoinţa din partea multor iudei din diaspora de a admite şi a recunoaşte că neamurile îndreptăţite pot avea parte de o moştenire şi fără a deveni iudeu. Aceasta este cu siguranţă o problemă care va fi acceptată mai târziu, odată cu iudaismul rabinic. Dar în acest caz este vorba în întregime despre împărtăşirea binecuvântării lui Avraam. Pentru iudeii cu o gândire tradiţionalistă aceasta trebuie să însemne mai mult decât o simplă teamă de Dumnezeu: a te bucura în moştenirea lui Avraam era ceva rezervat doar celor ce erau descendenţi ai lui Avraam; pentru alţii însă a intra în posesia acestei moşteniri era imposibil fără circumcizie, iar de aici a apărut marea dispută. Putem cu uşurinţă să ni-i imaginăm pe ceilalţi misionari argumentând şi încercând să-i convingă pe credincioşii galateni, iar acest lucru îl putem observa în 3:9. Dacă au fost ei primii care au introdus conceptul de descendenţă din Avraam, sau dacă a fost Pavel care înaintea lor a venit cu acest concept este o chestiune pe care nu trebuie să încercăm să o stabilim aici. Ceea ce este suficient de clar este faptul că această problemă exagerată de alţi misionari a fost aproape abandonată de alţii în ce priveşte acceptarea neamurilor în rânduiala creştină şi lepădarea de împovărătoarea problemă a circumciziei.

O altă trăsătură crucială este gradul la care întregul argument din Galateni se concentrează asupra a ceea ce poate fi numit a doua fază. Acest aspect este deosebit de explicit în 3:3: ce urmează din începutul odată realizat de Galateni ? cum cred ei că se va împlini lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu ? Răspunsul dat de ceilalţi misionari este clar-prin faptele legii. Credinţa în Hristos trebuie să fie completată şi dovedită de ritualurile şi obiceiurile stabilite prin lege (2:15,16). Harul lui Dumnezeu era prezentat în trecut în darea legii, iar ascultarea faţă de lege este răspunsul adecvat şi necesar faţă de acest har (2:21;5:4). Acestei concepţii Pavel îi răspunde insistând că scopul legii a fost temporar şi cu precădere pentru beneficiul Israelului în perioada dinainte de Hristos (3:15-24), iar credinţa nu reprezintă numai începutul relaţiei cu Dumnezeu ci şi unica bază fundamentală a continuării acestei relaţii, în ceea ce-l priveşte pe om (2:16,20; 5:5,6). Pe măsură ce Pavel recunoaşte importanţa răspunsului credincioşilor faţă de harul divin în termeni etnici (5:16-6:10) şi este dispus să vorbească despre acea responsabilitate referindu-se la lege 5:13,14 poziţia lui nu este atât de departe de cea a oponenţilor săi; aceasta însă nu trebuie să permită să întunece faptul că pentru Pavel credinţa este singura şi unica bază continuă pentru relaţionarea la Dumnezeu. Aşadar când a fost afirmat faptul că ascultarea credinţei necesita tăierea împrejur iar că acceptarea neamurilor de către Dumnezeu depindea de asumarea identităţii iudaice de către ei înşişi, Pavel a văzut centralitatea evangheliei şi caracterul ei de har ca subameninţare directă.

Toate acestea vorbesc cu tărie în favoarea ipotezelor Galatiei de Sud. Cf. planului prezentat de Fapte doar acele biserici fondate în timpul primei călătorii misionare, erau în mod natural privite căzând sub jurizdicţia Antiohiei. Cel mai adesea implicaţia normală a versetului 2:1, 9, 13 este că Barnaba era bine cunoscut de Galateni însă cf. Faptelor Barnaba l-a însoţit pe Pavel doar în timpul primei călătorii misionare; înainte de călătoria misionară prin Galatia de Nord, Barnaba şi Pavel au avut companii diferite. Până acum Galatenii erau preocupaţi de implicaţia secvenţei din 2:11 în capitolul 3 şi anume incidentul de la Antiohia care a condus direct provocând criza din Galatia. Aceasta sugerează faptul că ceilalţi misionari au continuat să-l urmărească pe Pavel încă ceva timp după ce a părăsit Antiohia străbătând partea de Vest a Asiei mici pe calea bisericilor din Licaonia şi Pisidia. (Fapte16:1-6)

6.4. În acelaşi timp dacă urmăm itinerarul cărţii Fapte, Pavel a continuat cea de-a doua aşa zisă călătorie misionară prin Nordul Galatiei (Fapte 16:6) şi apoi prin Macedonia până în Grecia (Fapte 16:11-18:1). În timp ce ceilalţi misionari ajunseseră în Galatia călătorind prin Sud şi trecând prin bisericile Galatiei explicând felul în care ei înţelegeau ceea ce înseamnă participarea la moştenirea lui Avraam şi semănând sămânţa lor de confuzie, iar când vestea acestei lucrări a ajuns la Pavel (mesagerii neştiind unde să-l găsească şi trebuind să păşească pe urmele lui), el probabil se stabilise de câtva timp în Corint. De îndată ce a aflat vestea el a cerut cu siguranţă nişte papirus şi un scrib începând să compună epistola dezlănţuindu-şi dezamăgirea şi mânia. După cum probabil se temea şi el incidentul din Antiohia a discreditat înţelegerea crucială stabilită anterior la Ierusalim iar câţiva paşi trebuiau făcuţi îndată pentru a restabili şi a îndrepta lucrurile, prevenind colapsul şi prăbuşirea a tot ceea ce realizase până atunci acolo. Temerile lui erau realizate cu desăvârşire.

Posibilitatea de a fi puţin mai precis este dată de o comparaţie cu epistola adresată Tesalonicenilor. Putem fi încrezători că a fost trimisă din Corint în timpul aceleaşi perioade şi chiar mai timpuriu în acea perioadă (1Tes. 2:17, 3:1,2). Cele mai însemnate diferenţe dintre epistola către Tesaloniceni şi restul scrisorilor lui Pavel este că în prima nu discută despre justificare şi îndreptăţire (teme care sunt proeminente în celelalte scrisori ale lui, şi că Pavel nu se prezintă pe sine ca un apostol ca aproape de fiecare dată de-atunci încolo). Această practică devenită obişnuită pentru Pavel de a-şi începe epistola menţionând apostolia sa a devenit obişnuită după ce le-a scris celor din Tesalonic, iar Galateni ne oferă un evident punct de pornire în sensul acesta. Este destul de clar din Galateni 1:1 că Pavel realizează şi înţelege statutul şi autoritatea apostolică. A fost Criza din Galatia, cu alte cuvinte, care l-a convins pe Pavel de nevoia de a-şi declara statutul apostolic şi astfel aproape sigur să-şi stabilească un model de-a se prezenta de-atunci încolo (1:1). Aşadar criza din Galatia a fost cea care a adus în centrul teologiei lui Pavel temele de îndreptăţire şi justificare şi care au asigurat că de-atunci încolo el a accentuat importanţa acestora chiar şi când subiectul abordat nu era legat de ele. Epistola adresată Tesalonicenilor putea implica prin contrast fie că aceste teme nu au căpătat până atunci aşa o proeminenţă în predicarea lui Pavel sau că el a schimbat sau a modificat direcţia mesajului său original din Tesalonic. În primul caz corolarul ar fi că predicarea iniţială a lui Pavel în Galatia nu a subliniat temele justificării şi a dreptăţii şi putea implica faptul că centralitatea justificării prin credinţă în primul rând apărea ca o consecinţă a confruntării din Antiohia şi a continuărilor ei din Galatia. Pe de altă parte criza din Galatia a reîntărit importanţa justificării prin credinţă ca un aspect central evangheliei şi deasemenea continuarea relaţiilor dintre iudei şi credincioşii dintre nemauri.

Toate acestea sugerează faptul că epistola a fost trimisă din Cornit cu câtva timp (nu foarte lung) după epistola către Tesaloniceni şi totuşi înainte de epistolele către Corinteni şi mai târziu, Romani. Gradul de apropiere în tonalitate dintre 2 Corinteni 10-13 şi Galateni susţin cu uşurinţă acest lucru de vreme ce nu putem spune nici că Pavel a susţinut un înalt nivel de indignare pentru mai mult timp, nici că a fost indignat, doar cu o singură ocazie de-a lungul a trei până la cinci ani. Deasemenea apropierea tematică dintre Galateni şi Romani susţin o datare din timpul modificăilor în prezentarea expunerii lui Avraam care trebuie să indice un interval pentru o reflecţie adecvată asupra acestor chestiuni şi aşadar nu este nici un motiv întemeiat pentru care acest interval să se întindă până la cinci ani în locul unei perioade de doi ani. Pe scurt cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că Pavel a scris Galateni din Corint, destinată bisericilor din Galatia de Sud la începutul anilor 50 şi pentru a fi şi mai precişi de-a lungul ultimei perioade a anului 50 până la prima jumătate a anului 51. A scris pentru a întâlni ameninţarea adusă evangheliei predicate neamurilor, ameninţare adusă de misionarii creştini iudei din Antiohia sau Ierusalim. Faptul că scrisoarea a fost reţinută de cel puţin de câteva dintre bisericile Galatiei şi foarte bine preţuită pentru a fi astfel integrată ulterior într-un proces de colectare a scrisorilor lui Pavel într-un singur volum, sugerează faptul că Pavel a câştigat o victorie semnificativă în Galatia. Cu toate că a pierdut la Antiohia a fost în stare să menţină linia acestei probleme fundamentale a circumciziei neamurilor şi să menţină astfel credinţa fundamentală şi nu cea etnică ca structură a familiei lui Dumnezeu (6:10).

O atenţie considerabilă a fost manifestată în ultimii ani faţă de epistolă împreună cu stabilirea anumitor convnţii epistolare şi retorice. Pentru mai multe aspecte legate de această problemă şi de aceşti termeni vezi în special Betz 14-25 şi Longenecker c-cx1x. Este sigur faptul că asemenea comparaţii scot la iveală anumite trăsături ale epistolei şi deasemenea ale formei şi succesiunii conţinutului ei. Mult mai important este faptul că sunt scoase la iveală anumite convenţii pin care orice cititor rezonabil, bine educat dintre cititorii lui Pavel apropiindu-se de epistolă ar recunoaşte ambele din cele două mari puncte (nu mai puţin felul în care narratio conduce spre incidentul din Antiohia-1:12-2:14) şi orice fragment semnificativ din convenţii (ex. omiterea mulţumirii din introducere-1:6). În orice caz dincolo de asta încercările de a eticheta epistola către Galateni ca un anumit fel de scrisoare sau de a-i determina structura din paralele convnţionale sunt puse sub semnul întrebării. Este evident faptul că epistola către Galateni nu se aseamămă cu nici un tip ideal,şi de aceea apare pericolul ca analizând scrisoarea să se încerce prea mult o determinare prin potrivire la un anumit tipar luat din altă parte mai degrabă decât prin cursul natural al argumentului. Şi mult mai important este pericolul ca mult prea multă subliniere asupra consideraţiilor retorice să umbrească aspectul pasionat şi teologic al scrisorii. Este problema teologică şi cea logică menite să determine linia principală şi structura argumentului în special în secţiunea centrală mai mult decât orice altceva, deşi putem găsi o mulţime de dovezi care să ateste îndemânarea retorică a autorului.

1. Detalii pot fi găsite în appendice (Novum Testamentum Graecae, a-26-a ediţie, Stuttgart, 1979).

3. Pavel cu un limbaj uniform, teologie şi stil

4. Marea parte a papirusurilor conţin fragmente şi părţi numai din scrierile Noului Testament

5. Betz, Spirit, pg.145

8. Detalii în Burton xvii-xxi şi Bruce 3-5

Zahn 16-17 şi Burton xxx-xli

Pavel se adresează audienţei "Galatenilor" (3:1)

în general Burton xvii, xxix, xliv şi Bruce 14-18

cel mai recent, în special Bruce 55 şi Longenecker lxxxviii

Munck, în special 130-4

oponenţii n-ar trebui să se numească "iudaizatori"; "iudaizator" era în acea vreme un termen folosit pentru cel care trăia ca un iudeu nu unul care încerca să-i aducă pe alţii la iudaism

Gaston 29-30- susţine aproape implauzibil, că "sub lege" se referă la neamuri.

Mussner, pg.29

cf. J. L. Martyn, A Law-observant-Mission to Gentiles: the Background of Galatians, Scottish Journal of Theology 38 (1984) 307-24

nu poate fi accidental faptul că sfârşitul lui narratio –Galateni 2:14 este identic cu problema asupra căreia Galatenii trebuia să se decidă. (Betz 62)

Esther viii.17 LXX; Teodotus in Eusebius, Praeparatio Evangelica ix.22.5; Josefus, War ii.454, Anthiquties xx.38-46

Cf. Burton liv-lv; J.M.G. Barclay,Obeying 60-74; Mirror Reading a Polemical Letter:Galatians as a Test Case, JSNT 31 (1987), pg.73-93

P. Fredriksen, From Jesus to Christ (New Haven/ London: Yale-Universitz, 1988, pg.149-51

aceasta urmează să fie dedus din finalul versetului 13

E. P. Sanders-Law, pg.10 (46)

pentru teologia Galatenilor vezi James Dunn, "Theology" şi Theology

oponenţii credeau că ei erau de partea lui Pavel. Howard, Crisis 2, 9

versetul 6:11 implică faptul că doar o singură copie a scrisorii a fost trimisă fiecărei biserici din Galatia

Longencker , lxxi

vezi Hengel, Pre-Christian Paul pg. 57-61

vezi critica lui Betz de Longenecker cxi-cxiii; vezi de asemenea Introducere la iv.12-20.