1. Pavel începe prin introducerea câtorva credincioşi din Roma pe care i-a cunoscut personal. Forma prezentării personale a fost determinată prin convenţie, alegerea epitetelor ne spune că a fost mai important să vorbească despre sine pentru a fi mai relevant destinatarilor săi.

Este semnificativ faptul că întâi s-a descris pe sine ca “sclav a lui Isus Hristos”, lucru neobişnuit pentru formula sa de introducere. Cititorii săi erau familiari cu LXX, şi o mişcare marcată de moştenirea evreiască poate fi uşor recunoscută ca limbajul devoţiunii iudaice transpusă în devoţiunea pentru Isus Hristos. Ei puteau să citească fraza de mai sus, ca o abandonare a vechii pietăţi (contrastul dintre rob a lui Dumnezeu şi rob a lui Isus Hristos), dar după cum vom vedea, probabil că Pavel intenţiona să apropie extensia vechii devoţiuni în circumstanţele văzute în devoţiunea faţă de Isus Hristos. După cum am văzut anterior, Pavel s-a chemat pe sine “rob a lui Isus Hristos”, dar acum se desemnează ca fiind “rob a lui Hristos”, pentru ca în vv.3-4 Isus Hristos este proclamat ca fiind Domnul, iar în vv.5-7 “descoperirea semnelor lui Isus Hristos” înseamnă pentru Pavel împlinirea semnelor din Isaia în care slujitorul este “lumina neamurilor” şi “mântuirea până la marginile pământului”(Is. 49:6).

Dar Pavel şi cititorii săi sunt de asemenea conştienţi de folosirea în lumea greco-romană a termenului care desemnează cea mai de jos clasă economică a societăţii: ”rob”. Pavel cu o subliniere voită se prezintă pe sine ca un capital al imperiului şi nu ca un cetăţean mândru de libertatea sa ci ca un sclav a lui Mesia cel răstignit.

A doua descriere a sa este cea mai des întâlnită în salutările găsite în epistolele sale: “apostol”. Deci, cuvântul folosit de Pavel putea fi înţeles şi de alţii fără efort. El a fost un apostol în virtutea întâlnirii cu Hristos pe drumul Damascului, şi prin mandatul său de a lua “Evanghelia lui Dumnezeu” şi “a da-o la neamuri”(v.5). Cuvântul este ţinut în primul rând de tensiunea de la începutul iudaismului lui Pavel şi ceea ce a devenit în urma experienţei din drumul Damascului.

Ce înseamnă aceasta pentru Pavel este prezentat în fraza “pus de o parte pentru Evanghelia lui Dumnezeu”(v.1). Ideea aceasta este făcută clară prin cuvintele unei epistole anterioare: “pus de o parte din pântecele maicii mele,… m-a chemat prin harul Său,… ca să-L vestesc între neamuri …” (Gal. 1:15-16), cu un pronunţat ecou al textului din Ieremia 1:5. corelat cu Isaia 49:1. Convingerea aceasta a fost fundamentală pentru Pavel şi de asemenea comiterea neslujirii. întreaga sa misiune, întreaga sa viaţă nu a fost nimic mai mult decât o slujire a Evangheliei, o dedicare în misiunea de a sluji neamurilor, în contrast cu tendinţele bune ale triumfului uman cu care ei au fost mult mai familiari, vestea bună a unui singur Dumnezeu se focaliza pe o singură persoana ţi un singur mesaj.(vv.3-4)

2. Pavel continuă să se prezinte pe sine într-un scurt sumar al Evangheliei sale , aşadar faptul că prezentarea se întrerupe printr-o inserţie care nu este firească pentru întreruperea salutului, iar importanţa acesteia nu este evidentă. El face această inferenţă pentru că are nevoie de a definii termenul mandatului apostolic pentru a respinge orice suspiciune sau criticism care putea cauza cititorului respingerea lui Pavel. Existau câteva confuzii şi chiar ostilitate cu privire la înţelesul Evangheliei, în mod particular printre credincioşii iudei, lucru evident în Galateni. Şi termenii în care este sumarizată “Evanghelia lui Dumnezeu “ confirmă ideea că a fost un contrast continuu între revelaţia întrupată în Scripturile iudaice şi grija lui Pavel pentru o deschidere universală.

Aserţiunea lui Pavel este emfatică. Evanghelia pentru care a fost pus deoparte este într-o totală continuitate cu revelaţia timpurie a lui Dumnezeu către Israel. Sublinierea este în trei moduri arătată: a fost promisă dinainte prin profeţi în Sfânta Scriptură. Aşa spunând, nu a fost ceva cu care Pavel a păcălit de noua mişcare, şi nici ceva care să fi început cu Isus. Chiar dacă vv. 3 şi 4 sunt o formulare timpurie preluată de Pavel şi chiar dacă frazele folosite în v.2 sunt ecouri care stabilesc o apologetică creştină, v.2 este complet al său. Forţa argumentului este semnul pentru ascultătorii şi cititorii care eu fost fundamentali pentru Pavel. Şi proeminenţa care este în deschiderea saluturilor implică faptul că este o teză centrală pentru argumentul ce urmează. Cititorul modern deci va fi avizat să poarte în mintea sa această aserţie a continuităţii dintre V.T şi Evanghelii lui Pavel, când încearcă să dea sens argumentului ulterior a lui Pavel.

3-4. Pavel îşi dezvoltă descrierile introductive a Evangheliei prin definirea acesteia în termenii lui Isus Hristos. Dacă într-adevăr el ia o formulare evanghelistică sau credală timpurie, după cum vom vedea, motivele pentru care a făcut acest lucru. Unul din motive a fost o binecunoscută formulare tipică, într-o dublă afirmaţie (fiul lui David, fiul lui Dumnezeu), un lucru familiar credincioşilor din Roma. Celălalt este continuarea încrederii în primul nume dat care subliniază continuitatea dintre Evanghelia proclamată de Pavel şi Israel; cel proclamat de Pavel a fost cel descendent din linia davidică (Mesia Regal) o aserţie fundamentală a credinţei iudeo-creştine şi apologeticii. Putem observa de asemenea semitismul (Duhul sfinţeniei) şi o descriere primitivă a lui Isus Hristos (învierea morţilor) în v. 4 ca o indicaţie că Pavel a citat o formulare întâlnită în bisericile palestiniene.

Unii vor agrea faptul că Pavel a avut fundalul unei formulării timpurii prin fraza introductivă: “cu privire la Fiul său”, şi fraza conclusivă: “Isus Hristos Domnul nostru”; iar dacă formula a fost destul de cunoscută probabil că Pavel aştepta ca semnătura sa să fie luată în seamă. Nu vedem multe semnificaţii în aceste fraze precum Pavel intenţiona să califice sau să modifice sublinierea formelor timpurii, ci mai degrabă a încercat să nu provoace suspiciuni , să menţină un teren comun pentru destinatarii săi.

Faptul că a fost scrisă de Pavel nu pare săi dea o autoritate particulară şi probabil că a fost văzut simplu ca un convenient sau referinţe particulare cu privire la acest punct. “Fiu” nu este unul din titlurile obişnuite date lui Isus Hristos şi poate fi sugerat prin formula care a fost citată mai sus. Cu siguranţă presupunerile despre unicitatea filiaţiei divine a fost deja luată în consideraţie când se face referire la Isus (Fiul Său). Dar filiaţia a fost diferită de filiaţia divină atribuită lui Israel sau drepţilor, sau a lui Mesia , nu este clar: formula indică faptul că învierea a fost moment decisiv în filiaţiunea lui Hristos. Iar “Domn” este folosit simplu ca un titlu stabilit într-o frază stabilită. Noi vom încerca să fim atenţi în interpretarea formulei într-un mod rigid şi antitetic - Fiul lui David după naşterea sa umană, iar Fiu al lui Dumnezeu după înviere-nu datorită ideii de Mesia regal , căci nu a fost familiară gândirii iudaice. Astfel formula extinsă rămâne în gândirea iudaică şi speranţa datorită sublinierii pe care Pavel o face asupra continuităţii dintre speranţa lui Israel şi Evanghelii sa. În acelaşi timp nu vom ignora forţa frazei: “dovedit …din învierea din morţi.” este clar din această frază că pentru Pavel învierea a marcat un stadiu decisiv în filiaţia divină a lui Hristos - nu a marcat începutul acesteia, ci desigur a marcat o semnificantă “înălţare” sau o lărgire a scopului său. Poate că înălţarea să lărgirea este simplu gândită în termenii înălţării înviatului Hristos la dreapta lui Dumnezeu –căci Pavel gândeşte în mod clar aceasta în următoarele cuvinte: “Isus Hristos Domnul nostru”. Dar fraza “din învierea din morţi” (altfel decât “din învierea sa din morţi”), sugerează că Pavel a văzut aici o diferenţă a unui aspect universal al Evangheliei. Şi este posibil ca el să fi citit contrastul dintre “după trup” şi “în putere după Duhul Sfânt “ într-un mod similar. Putem spune că Pavel a putut citi în această formulare timpurie ca o implicare în, şi prin înviere ca curata Evanghelie a lui Mesia regal care a fost lărgită spre a cuprinde întregul scop al deschiderii Duhul Sfânt ş învierea finală a morţilor; Fiul lui David al speranţei iudaice a devenit prin învierea Fiul lui Dumnezeu pentru toţi.

5-6. v.5 începe cu tranziţia de la parantezele vv.2-4 cu cea mai obişnuită formă de salut, cu o reîntoarcere la aserţiunea prezentării de sine a apostolatului său (v.1). Această repetiţie a declaraţiei a apostolicităţii şi forma neaşteptată a pluralului (“noi primim” - neaşteptat întru-cât el nu a asociat pe nimeni cu sine în saluturile introductive) probabil indică faptul unei sensibilităţi de partea lui Pavel care îşi proclama apostolicitatea şi/sau înţelesul său al acelei apostolicităţi care a fost un subiect al multor dispute (Galateni), în cazul în care a vrut să aleagă aceste cuvinte cu grijă.

Este probabil semnificativ faptul că separarea sa ca un apostol “pentru Evanghelia lui Dumnezeu” este acum explicat ca “apostol pentru ascultarea credinţei între toate neamurile”. Pe de o parte, această declaraţie a sa pentru deschidere universală a apostolicităţii sale este acum explicată în mod explicit ”toate neamurile”. Aceasta deoarece credincioşii din Roma se încadrează în această categorie (v.6), destinatarii însăşi aduc o dovadă vie a deschiderii Evanghelii către toate neamurile. Dar pe de altă parte, obiectul imediat al apostolicităţii sale şi mijlocul înţelegerii deschiderii sale este exprimat în termenii frazei “ascultare de credinţă”. Aici vom fi atenţionaţi să recunoaştem alt semn – şi anume, că credinţa pe care apostolicitatea lui Pavel pare să o aducă nu este ceva diferit de ascultare, de răspunsul lui Dumnezeu aşteptat de poporul legământului ci este mai degrabă cale ăn care ascultarea trebuie să fie exprimată ca sursa efectivă a acestei ascultări. Numai astfel voia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său a fost cunoscută în adevăratul caracter (“nume”) şi după cinstea lor. Încă o dată vom observa faptul că Pavel încearcă să susţină continuitatea dintre scopurile lui Dumnezeu pentru Israel (nu exprimate în obligaţiile legământului), şi viziunea lui Pavel despre Evanghelii oferită întregii lumi.

Nu de puţină importanţă este modul în care Pavel încadrează aserţiunile de bază ale apostolatului său, printr-o dublă referire la Hristos “prin care…de dragul Numelui Său”. Această dublă subliniere întăreşte impresia că funcţia de căpătâi a formulei deja citate (vv.3,4) a fost pentru al prezenta pe Hristos ca ax ţinând împreună promisiunile timpurii date “prin profeţi în Sfânta Scriptură” şi declaraţia lui Pavel de apostol cu deschiderea universală. Pavel a gândit că Isus Hristos, cel care susţine moştenirea iudaică şi speranţa (“din sămânţa lui David după trup”), că Pavel şi alţii şi-au primit misiunea apostolică şi mandatul de a da Evanghelii neamurilor. Acest lucru a fost de dragul lui Isus Hristos a cărui filiaţie divină în putere este corelată cu învierea (universală) a morţilor, Domn peste tot (Ps. 110,1), că Pavel şi alţii au dus chemarea la neamuri (precum ţi la evrei) la ascultarea credinţei. Credincioşii din Roma aduc dovezi în favoare faptului că nu Pavel (ci probabil “alţii”) au jucat un rol important în convertirea lor. Ei sunt (sau includ) neamuri care au răspuns la chemarea lui Isus Hristos, Isus Mesia al aşteptărilor iudaice.

7. Cu v.7 se realizează întoarcerea la forma normală a salutului. Adresarea este specifică după cum deja s-a menţionat în clauză finală a parantezei în v.6-toţi cei din Roma care s-au recunoscut pe sine ca “prea iubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi”. Întâia frază are o rezonanţă vetero-testamentară, fără a avea însă o paralelă specifică. Ascultătorii iudei sau prozeliţi familiari cu LXX, puteau accepta implicaţia faptului că au fost număraţi împreună cu Israel (cf.11,28). Străinul mai puţin familiar cu LXX nu putea recunoaşte nici de cum faptul că a fost privilegiat într-un mod special printr-o relaţie cu Dumnezeu lui Israel la care a fost chemat să răspundă (vv.1,2). În mod similar în a doua frază, prin folosirea termenilor familiari al vastului context socio-religios al lumii eleniste putea prin conjucturile pe care tindeau să le evoce, o declaraţie iudaică, specifică şi tipic iudaic. Amândouă cuvintele au fost specia alese: chemaţi de o parte şi sfinţiţi să slujească lui Dumnezeu . Continuitatea dintre vechile promisiuni iudaice, promise în Scripturi şi noua realizare în Hristos este văzută încă o dată.

Începutul condamnării din scrisoare conclude cu salutul obişnuit al lui Pavel – “har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.” De multe ori salutul paulinic către evrei şi greci a devenit o binecuvântare prin care combină puterea cuvântului, ce de multe ori probabil caracteriza evanghelia (“harul”), cu bogăţia/frumuseţea salutului semitic (“pace”) – rugăciunea pentru generozitatea nelimitată şi întregită a marii puterii divine, care este pentru naţiunile umane cel mai frumos salut.

Sursa binecuvântării este menţionată ca fiind “Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul Isus Hristos.” În termenii noştri de înţelegere constă în dezvoltarea afirmaţiei cristologice că domnia lui Hristos alături/împreună cu Dumnezeu Tatăl are semnificaţie. Pe de altă parte, mai mult de atât nu trebuie să citim. Probabil că în minte aveau gândul că Hristos este slăvit la dreapta lui Dumnezeu (110:1) – ca şi egal, dar subordonat în regenţă. Posibilitatea acestei afirmaţii despre putere stârneşte unele probleme pentru evreii monoteişti, dar care nu pare a fi o problemă în gândirea creştină.

Mai mult, semnificaţia constă în faptul că cele două propoziţii (familiare nouă, dar ne necesară auditoriului roman) furnizează în concluzie un efect fundamental care propulsează spre începutul declaraţiei paulinice. Vorbirea despre Dumnezeu “ca Tată” este folosită oarecum stoicistică, ideea că Dumnezeu este Tatăl lumii ori al întregii umanităţi, însă el sugerează acest gând pentru iudeii care văd în Dumnezeu unic Tatăl lui Israel sau al celor drepţi: creştinii sunt noua îmbrăţişare cuprinsă în paternitatea lui Dumnezeu, de care va avea grijă de acum înainte exprimându-se în comparaţie cu Israelul. Şi venirea prin Isus (evreul) Hristos este în consecinţă glorificarea Lui ca Domn. Harul cristic (către Neamuri) şi pacea lui Dumnezeu (pentru evrei) nu sunt separate şi nici factori opozanţi. Fiecare este legată de cealaltă. Evanghelia este despre harul şi pacea lui Dumnezeu, pe care evreii o proclamă şi al cărui Isus este glorificat la dreapta lui Dumnezeu – vechea promisiune şi noua evanghelie sunt una.

În concluzie, în acest început adresarea lui Pavel descoperă unele lucruri despre el însuşi şi din pasiunea lui supremă, precum şi unele aluzii la puterea care îl însoţeşte – caracterizându-şi viaţa în termenii de rob şi apostol, un apostol delimitat şi determinat de proclamarea evangheliei, o evanghelie al cărui plan este centralizat pe Isus Hristos, iar împlinirea aşteptărilor iudaice nu era în discuţie, dar interpretarea lor cu referire la Neamuri a fost foarte controversată; interpretare care aparţine la amândouă, moştenirea evreilor şi bogăţia Neamurilor, deşi încă de la începutul a reieşit că puterea este subiectul scrisorii în sine.