v.1-2 - Acum Pavel schimba persoana a 3-a plural cu persoana a 2-a singular, utilizand un stil anume pentru a confrunta un interlocutor imaginar. Cine este acest interlocutor ascuns, care pregateste opusul argumentului lui Pavel si totusi pare sa nu spuna nimic? Raspunsul nu este observabil la prima vedere. Pavel i se adreseaza simplu: ”...tu, omule care judeci pe cei ce savarsesc astfel de lucruri...”. Probabil ulterior, cititorii sai isi vor imagina cum cineva asculta polemica din 1:18-32 si cum acesta intretine condamnarea idolatriei, practica homosexuala si restul lucrurilor. Unul ca si acesta se va simti sigur in a judeca ”pe altul”, deoarece el se gandeste ca el este eliberat de asemenea vicii sau se gandeste ca atacul a fost indreptat impotriva altora si nu asupra lui. Linistea interlocutorului este este avuta in vedere apoi ca si o pozitie de judecator sau o pozitie a unuia care presupune ca el insusi este exclus de la un asemenea criticism. Tactica retorica a lui Pavel este desemnata sa expuna o asemenea pozitie.

Afirmatia lui Pavel este una profunda: ”voi faceti aceleasi lucruri”. Pavel se poate referi la faptul ca atitudinea de a trece judecata asupra altora este de fapt o incercare de a uzurpa rolul nepotrivit al Creatorului asupra creaturii. Astfel, ”aceleasi lucruri” ar putea insemna adoptarea unei atitudini expresive a rebeliunii omului impotriva lui Dumnezeu, ca si oricare lucruri rele sau improprietati enumarate mai devreme. Reaparitia cuvantului ”adevar”, in versetul 2, intr-un fel accentueaza aceasta posibilitate, de vreme ce reamintirea faptului ca ”judecata lui Dumnezeu este in acord cu adevarul”, poate fi foarte bine luata ca spunand in contrast, ca judecata privitorului critic nu a fost in acord cu adevarul, ci a fost o neintelegere a adevarului lui Dumnezeu (numai Creatorul poate genera o asemenea judecata); a fost de fapt o forma de a inabusi adevarul (1:18).

Totusi luata ca intreg, formularea lui Pavel sugereaza mai degraba faptul ca el avea in minte pe cineva, care intr-adevar facea cateva dintre ”aceleasi lucruri” (v.1,3) sau ”astfel de lucruri” (v.2,3), ca acelea prezentate in 1:29-31, insa care avea nevoie ca sa-i fie reamintit acest lucru. Altfel spus, el pare sa tinteasca spre o atitudine care poate condamna astfel de lucruri, dar oarecum sa le ignore sau sa le scuze. Fraza este atat de generala, incat include acea mandrie sofisticata stoica a trairii lui in acord cu dreptatea (motivul): versetul 2 are un ecou al lui 1:32, prin faptul ca pune recunoasterea stoica a ”ceea ce este nepotrivit” sub o eticheta explicit teista si anume, ”judecata lui Dumnezeu”; si Pavel poate avea in continuare in minte atitudinea sfidatoare a lui 1:32, care poate condamna in general ceea ce se poate justifica in ea/el insusi.

Totusi este mult mai probabil, ca atacul lui Pavel sa fie indreptat inspre ceea ce el vede a fi o atitudine tipic iudaica. Pavel probabil a avut in minte pe cineva care s-ar identifica cu tipica polemica iudaica impotriva idolatriei, care ar fi aplaudat tipica condamnare iudaica a practicii homosexuale (1:23-27), si care in consecinta ar fi putut pierde relevanta din lista finala si largita a viciilor anti-sociale. Aceasta intr-adevar ne poate ajuta sa explicam ordinea polemicii in 1:18-32: deoarece vorbeste despre publicul increderii iudaice intr-o moralitate superioara neamurilor, largindu-si apoi si descrierea coruptiei umane pentru a asigura o baza pentru atacul sau indreptat tocmai impotriva acestei increderi. Tot de aici si apelul din 2:2: ”noi” cei care stim judecata lui Dumnezeu suntem in mod vizibil cei familiari cu Scripturile iudaice - acesta este de fapt acel interlocutor iudaic imaginat sau intr-adevar unul dintre cei care ascultau scrisoarea sa si care stiau si aprobau tipica polemica iudaica din capitolul 1 si care ar fi putut nu in mod nefiresc sa presupuna ca Pavel a atacat.

v.3-4 - Impresia ca Pavel avea in mintea sa o incredere prea mare in favorizarea poporului Israel de catre Dumnezeu este accentuata in versetele 3-4. Aici apar paralele semnificative cu literatura, care ii era cunoscuta lui Pavel si care exprima ceva din aceasta siguranta bazata pe statutul de favorizat si protejat prin alegerea lui Dumnezeu. In Pss. Sol. 15:8, asigurarea credintei celor drepti si devotati este exprimata nu numai in afirmatia contrastanta: ”cei care fac nelegiuri nu vor scapa de judecata lui Dumnezeu”. La o asemenea atitudine Pavel raspunde: ”Si crezi tu, omule, care judeci pe cei care savarsesc astfel de lucruri si pe care le faci si tu, ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu?”.

In Pss. Sol. 15, o oarecare similara asigurare a bunatatii si rabdarii lui Dumnezeu pare sa faca lumina asupra pacatului, cel putin pentru ca idolatria a fost complet evitata (v.1-6). La o asemenea atitudine, si noi deja am vazut cat de probabil ca Pavel avea in mintea sa cuvintele lui Solomon, cand a scris capitolul 1 - Pavel spune in concluzie: ”O asemenea mare incredere este de fapt o dispretuire a bunatatii si rabdarii lui Dumnzeu in care voi va incredeti”.

Cu toate acestea intelepciunea lui Solomon presupune ca indurarea lui Dumnezeu este alegerea Sa (15:1-2) si ca popoarele sunt cele care au nevoie sa li se ofere aceasta oportunitate de a se intoarce la Dumnezeu (11:23). Pavel spune unui asemenea iudeu: ”Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” Toti oamenii au nevoie de pocainta, intai evreii si apoi neamurile.

v.5-6 - Ecoul versetului 5 merge inapoi. Prin faptul ca Pavel vorbeste despre impietrirea inimii, el intentioneaza sa le reaminteasca Deuteronom 10:16 si Ieremia 4:4: ”Sa va taiati dar inima imprejur”, si asta in special cand contrastul cu taierea imprejur a inimii este deja avut in vedere in 2:29. Pavel completeaza aceasta idee a impietririi inimii, avertizand si prin Tora si prin profet, lipsa de pocainta, pentru care apologetii evrei blamau neamurile. El isi asociaza propriile lui argumente cu avertizarea profetica din perioada timpurie a istoriei lui Israel: la o atitudine ca si cea din intelepciunea lui Solomon, ca si cea a interlocutorului, el manifesta o puternica atitudine impotriva careia Moise si Ieremia ne-au avertizat, o credinta care nu a patruns destul de adanc, o incredere falsa bazata mult prea mult pe loialitatea legamantului inteles ca fiind prea suficient. Un profund act al judecatii trecatoare asupra altora presupune o judecata favorabila a lui Dumnezeu si manifesta o egala, daca nu mareata impietrire a inimii, o egala, daca nu mareata nevoie de pocainta.

In toate acestea este foarte dificil sa eviti concluzia ca scopul lui Pavel este directionat asupra a ceea ce el crede ca pare a fi o prea mare incredere in alegerile lor, a multora dintre evrei. Noi cei din secolul 20 ascultand acest punct de vedere ne putem indrepta spre alte principii din iudaism din acea perioada, care exprima o mai mare umilinta si bucuria ca oportunitate pocaintei, inseamna ca rasplatile sunt oferite in cadrul legamantului. Dar noi nu putem presupune ca aceste scrieri sunt tipice iudaismului actual din timpul lui Pavel, mai mult decat noi putem presupune ca Deuteronom si Ieremia sunt reprezentative pentru religia Israelului din vremea lor. Pasajele din scrierile evreiesti deja citate, care stau de-a lungul atitudinii atacata de Pavel, ofera suficiente dovezi ca interlocutorul lui Pavel nu a fost un om lipsit de valoare.

Dominanta sau cel putin starea proeminenta in cadrul primar al iudaismului din 70, d.Ch. puteau sa fie mult mai de incredere decat acele ziceri si scrieri pastrate pana acum din perioada pe care o reprezinta. Intr-adevar cunoastem din Filipeni 3:46 ca o astfel de incredere de sine era tipica pentru Pavel in zilele lui, ca si fariseilor dinainte de Christos, care aparent uitau de propria lor nevoie de pocainta. De fapt nu putem fi prea departe de punctul in care suntem pe cale sa concluzionam ca interlocutorul lui Pavel este insusi Pavel - Pavel, fariseul neconvertit aratand atitudini pe care Pavel si le aminteste foarte bine ca si cum ar fi chiar ale sale insusi.

Unuia ca si acesta, Pavel da direct prevenirea unei apropiate manii. Aceasta manie nu este distinct subliniata de mania din 1:18, ci este mai degraba lucrarea din afara, a aceleiasi rasplati divine. Singura diferenta este ca procesul rasplatii divine este deja destul de evident asupra neamurilor (1:18-32, in special 18-27), pe cand prea increzatorului evreu ii este simplu povestita ziua judecatii finale. In acea zi acesta va fi surprins sa afle ca el si-a strans nu comori pamantesti (Tobia 4:9-10), ci comori divine. Scripturile (Proverbe 24:14, 62:12) nu ne ofera cazuri speciale: Dumnezeu va reda ceea ce i se cuvine unui om pentru munca lui - evreu sau grec. Un asemenea cuvant nu permite nimanui sa se odihneasca in siguranta ca va fi ales.