Începând cu v 12 devine clar argumentul că pentru prima dată se referă la lege. Acelor ascultători trebuie să le fie clar că el se referea la legea iudaică, Tora -nu doar pentru că el începe cu un contrast dintre efectul celor care se află sub lege şi cei care se situează în afara ei, dintre evrei şi neamuri. În vv 7-11 el tocmai a punctat că iudeii la fel ca şi neamurile vor fi socotiţi printre "cei care fac răul," tot astfel neamurile cât şi iudeii vor fi socotiţi printre "cei care fac binele." El începe să dezvolte argumentul prin care afirmă că nici chiar legea nu face o distincţie clară între iudei şi neamuri, că iudeul nu este mai bun decât barbarul prin faptul că are legea, preocuparea reală a legii este îngrijorarea că neamurile care stau mai bine au o şansă mai bună pentru achitare la judecata finală decât mulţi evrei. Implicaţia devine imediat clară că religiozitatea atacată în vv 1-11 este religiozitatea care gândesc că au siguranţă înaintea lui Dumnezeu prin meritul că au legea.

2:12 Primul punct este negativ. După cum mulţi au păcătuit fără a avea legea vor piri fără lege; ei vor fi pierduţi nu pentru că nu au avut legea ci pentru că au păcătuit. Şi după cum mulţi (în părţi egale) au păcătuit având legea, vor fi judecaţi după lege; ei vor fi judecaţi nu pentru că au fost în cadrul legii (iudeii) sau în afara ei (neamurile), ci pentru că au păcătuit. Cu alte cuvinte nici interlocutorul nici cititorii nu trebuie să confunde rolul legii ca factor indicativ (de popor al legii) cu rolul de standard al judecăţii; legea poate fi un semn distinctiv al iudeilor faţă de neamuri, dar posesia legii nu oferă prin aceasta siguranţă iudeilor pentru condamnare.

13 Explicarea acestei afirmaţii (v 12) foloseşte o teologumenă care nu este specifică lui Pavel sau în întregime distinctivă: nu ascultătorii legii constituite individual sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care împlinesc ca legea vor fi achitaţi la judecata finală. Avertismentele împotriva pericolului neîmplinirii ( ţinerii) legii sunt caracteristice scrierilor iudaice începând cu Torah, iar mustrările probabil că trebuie să fie familiare congregaţiei iudaice din vremea lui Pavel, cu toate că nu sunt folosite în termenii obişnuiţi ai contrastului dintre "ascultare" şi "împlinire." Dar formurarea lui Pavel dă o altă înclinare. Este nu o povăţuire de la un membru al poporului legământului pentru altul, ci o cerere care face o spărtură în limitele legământului, a cărui referinţe se extind dincolo de poporul legământului. Dublul contrast dintre antiteze este semnificant -nu doar între aceia care sunt simpli ascultători şi aceia care fac ceea ce legea cere ci între ideea că sunt unii care pot fi numiţi "drepţi" (aici şi acum) şi ideea unei achitări în afară de aceasta în viitor. Ceea ce ste atacat este autoîncrederea celor care frecventează sinagoga care în mod credincios ascultă legea care este citită din sabat în sabat şi a cărei consecinţă este socotirea printre cei cinstiţi, ca fiind unul din poporul ales (lucru încurajat de Înţelepciunea lui Solomon şi de Psalmii lui Solomon), adică, unul care este deja asigurat de un verdict final favorabil deoarece ca şi membru al poporului legământului el a rămas în legământ, loial legământului. În acelaşi fel afirmaţia pozitivă a celei de.a doua clauze trece dincolo de poporul legământului: împlinitorii legii nu sunt în mod natural aceia care care au şi se supun legii; este o "împlinire a legii" care are loc în afara poporului legământului. "Cei care fac binele"(v 10) adică "cei care împlinesc legea" (v 13) includ atât neamuri cât şi iudei.

14-15 Punctul este justificat încă odată prin referirea pe care o face la religiozitatea evocată deja în 1:19-20, 28 şi 2:7, 10 -în particular la credinţa stoică care susţine că este o legătură de simpatie între om şi cosmos, că omul prin natură cunoaşte ordinea potrivită a lucrurilor şi astfel cunoaşte ceea ce este potrivit materie de comportament. Sunt neamuri (nu toate) a căror moduri de viaţă de fapt manifestă preocupare faţă de lege chiar dacă nu au cunoştinţă de existenţa legii. "Ei împlinesc legea prin natura lor." În astfel de scrieri, Pavel nu declară existenţa unei legi naturale ca atare; legea în discuţie este legea iudaică. El pur şi simplu notează că sunt neamuri care, în ciuda ignoranţei lor cu privire la lege, dau dovadă de sensibilitate morală care mai curând ne-am aştepta să o găsim la poporul legii. Cititorii lui s-au gândit probabil în urmă la ideea stoică a ceea ce este potrivit (1:28), sau la largul ideal elenistic "al binelui" (2:10). Astfel conştiinţa morală va fi de ajutor în locul legii în ziua judecăţii, măsura prin care toţi cei care au păcătuit fără lege vor fi judecaţi (v 12); implicaţia fiind aceea că aceia care au răspuns "naturalului" vor avea de spus un cuvânt mai greu în ziua judecăţii decât iudeii care au păcătuit sub lege fiind.

"Cei care fac lucrurile legii" este în mod deliberat o frază vagă. Ceea ce Pavel înţelege este mult mai clar scris în v 15, ale cărui trei clauze furnizează mărturii şi dovezi pentru mult controversata afirmaţie a v 14. "ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor": nu legea scrisă în inimile lor (este o cerere specific creştină că experienţa credincioşilor noului legământ împlineşte speranţa noului legământ - 2 Cor 3:3, 6); şi nu faptele legii (care pot evoca în mod specific revendicarea iudaică atacată de Pavel - Gal 2:16; Rom 3:20). Prin "faptele legii" Pavel probabil a înţeles îndeletnicirile legii, care sunt normale pentru a da roade (= lucrări). Probabil că se referă iarăşi la aceeaşi sensibilitate morală evidentă la multe neamuri: sensibilitate morală pe care era de aşteptat ca legea să producă în iudei el o vede la momentul respectiv mai mult la neamuri. În timp ce prin implicaţii, în perspectiva sa, preocuparea iudaică pentru lucrările (din afară) ale legii nu demonstrează (în interior) aceeaşi lucrare a legii.

Cel de-al doilea martor pe care el îl cheamă pentru a depune mărturie pentru conştiinţa responsabilităţii morale a neamurilor este "firea." ( în trad. rom.) Ideea conştiinţei ca monitor interior care evaluează şi condamnă faptele deja comise a fost răspândită în elenism, dar ideea este greu de găsit în iudaism mai înainte de Înţelepciune lui Solomon 17:11. Astfel este ilustrat punctul de vedere al lui Pavel cu privire la cunoştinţă în afara poporului iudeu şi independent de legea însăşi. A treia dovada la care el face apel este mărturia unui conflict moral lăuntric printre neamuri. Ei care ştiu ce trebuie să facă şi nu fac, oferă mărturia contaradictorie, care condamnă eşecul, oferind altora scuze pentru el. Aici, cititorii lui Pavel trebuie să ţină cont că este o împlinire a (faptelor) legii care este în mod esenţial o măsură lăuntrică, la nivelul inimii, al conştiinţei şi al gândirii, pe care Pavel o stabileşte aprobând antiteza împotriva mândriei iudeilor şi a faptului că au legea.

16 Această împlinirea a legii va deveni evidentă pentru toţi în ziua judecăţii. Dezvăluirea acestor secrete bine păzite ale inimii şi conştiinţa şi gândirea vor demonstra măsura prin care atâtea neamuri pot fi numite “împlinitori ai legii” şi va rezulta de departe faptul că multe neamuri sunt mult mai departe decât au ajuns unii iudei. În mod semnificativ Pavel adaugă “conform evangheliei mele.” Adresarea lui Pavel poate ar trebui înţeleasă într-o frază ca aceasta: va fi măsurată atitudinea pe care au adoptat-o împotriva evangheliei care va arăta măsura în care aceste neamuri “care fac faptele legii”; va fi comparaţia cu legea scrisă în inimile lor (cf. 2Cor 3:3) care va revela dacă într-adevăr sensibilitatea lor morală este de fapt aşa cum cere legea. Semnificaţia acestei adiţii nu este doar că evangheliei îi este prin aceasta acordat un rol la judecata finală diferit de cel atribuit în mod obişnuit legii (cf v 12). Aici implicaţiile vin să consolideze faptul că evanghelia şi legea nu sunt antitetice pentru Pavel; evanghelia lui Pavel poate fi măsuar secreteleo interioare pentru că ea arată ce înseamnă ascultarea legii şi deschide inima pentru scrierea legii înlăuntrul ei. Acelaşi lucru este implicit în fraza finală care atribuie lui Isus Cristos rolul de mediator sau reprezentana al judecăţii lui Dumnezeu în acea zi finală. Acesta este evenimentul prin care Cristos (1:3-4) şi evanghelia pe care i-a dat-o lui Pavel (1:1, 5) care i-a dat lui Pavel libertatea de a recunoaşte trăsăturile pozitive caracteristice ale religiozităţii neamurilor (care confirmă la fel de bine trăăsturile negative care erau deja evidente pentru apologetica iudaică timpurie –1:18-2:11), şi care n-au stabilit prezumpţia că fiind membru al unui popor care are legea este suficient pentru a fi achitat în acea zi. (2:12-16).

Comentatorii moderni trebuie să fie atenţi la acest punct pentru a nu încerca să preseze caeste versete (12-16) într-un târziu în teren dogmatic. Prea mulţi de fapt au făcut greşeala de a încerca să explice la început, sau să explice pe departe, limbajul de aici al lui Pavel, în lumina aceea ce ei au luat ca fiind doctrina justificării prin crediţă. De exemplu, v 13 nu poate însemna că oamneii pot fi justificaţi prin virtutea de a fi “împlinitori ai legii”, înainte de a însemna că sunt justificaţi prin fapte. Iar v 14 nu poate vorbi despre neamuri în genearl înainte de a implica o doctrină nu doar a legii naturale ci a justificării prin trăirea în conformitate cu legea naturală –iar în acest caz ce nevoie mai avem de evanghelie? Pentru a fi siguri, sunt câteva baze care suportă o asemenea interpretare- în particular aluzia la Ier 31:33 în v 15 poate fi la fel de bine considerată o aluzie la neamurile creştine (ca în 2 Cor 3:3), cu toate că este “lucrările legii” mai degrabă decât legea însăşi despre care se spune aici că “este scrisă în inimile lor.” Dar este greu de imaginat ca Pavel să descrie neamurile creştine ca cei care “fac lucrăril legii din fire” (v 14); Pavel trebuie să fi fost foarte conştient de faptul că activitatea conştiinţei şi prezenţa conflictului factorului moral din interior a fost foarte bine atestată în elenism pe scară largă şi nu s-a limitat doar la neamurile creştine.

Dacă încercăm să înţelegem argumentul lui Pavel de aici în profunzime trebuie să vedem funcţiile lui în contextul imediat. După toate acestea, nu trebuie să preluăm toate aceste afirmaţii ale scrisorii sale ca fiind deja familiare învăţăturilor sale despre jusificarea prin credinţă; el este consecvent în perspectiva de a introduce şi a clarifica învăţătura pe care în primul rând le-a scris-o. Deci la acest stadiu al expunerii el poate doar să-şi însuşească faptul că ei i-au înţeles limbajul în modul cel mai clar şi evident în contextul imediat al agumentului din cap. 2. Scopul acestui argument este în mod clar de a denunţa încrederea falsă a iudeilor bazată pe faptul că au legea, ei fiind poporul ales al lui Dumnezeu. Argumentul lui este că această asigurare este falsă pur şi simplu pentru că sunt multe neamuri careau mai multe dovezi în ele însele că legea vizează mai mult iudeii (vv 17-24), iudeii care au ţinut legea la un nivel (circumcizia) dar care nu sunt iudei aşa cum trebuie, “împlinitori ai legii” (vv 25-29).

Nu există îndoială că este important pentru Pavel “a face faptele legii”; dar daja a devenit evident că aceasta nu este o “împlinire a legii” în sensul tipic în care iudeii se gândesc la ea. Ce poate fi pentru Pavel “a împlini legea” este aluzia din v 15: ceva interior, înrădăcinat în inimă. El va dezvolta ideea în mod echilibrat prin aluziile din 2:29; 3:31; 6:19-22; 7:6 înainte de expresia mult mai explicită din 8:4 şi exemplificarea completă din 12:1-15:6. Între timp el poate exemplifica oarecum neclar, pur şi smplu pentru că nu trebuie încă să mai specific. Este suficient pentru prezentarea argumentului a aduce exemplul neamurilor care dau dovadă de o sensibilitate morală, căutând astfel legea mai mult decât mulţi evrei. El nu spune că aceste “fapte ale legii” vor garanta achitarea lor în ziua judecăţii; limbajul său fiind desemnat mai degrabă a explica cum neamurile care păcătuiesc fără lege pot fi responsabile (vv 12, 15 bc). Vorbirea lor despre conştiinţă şi despre conflictul lăuntric demonstrează sensul responsabilităţii lor morale. Către acestea se extind cei care cunosc doar poruncile lui Dumnezeu acceptând asemenea practici (1:32). Dar nici nu neagă posibilitatea de a fi printre ei neamuri neevanghelizate “împlinitoare ale legii” care vor fi achitate (v 13); el nu pune întrebări, tratarea subiectului în acest mod lăsând posibilitatea deschisă întrebărilor. El însuşi, a găsit posibilitatea achitării doar prin şi în termenii evanghliei date lui de Isus Cristos (v 16); şi fără îndoială direct celui răbdător care caută faptele bune pentru gloria şi veşnicia (v 7) evangheliei; ca şi unul care vrea să conducă neamurile care prin natură “au arătat lucrările legii scrise în inima lor” (v 15) la plinătatea Duhului care oferă în mod efectiv puterea motivatoare a inimii. (2:29;7:6; 8:4; 2 Cor 3:3, 6).