Argumentul continuă mai departe printr-o încordarea silenţioasă a referinţei circulare: nu numai simpla reluare a termenul LEGEA (vv 12-16), ci prin reluarea pe mai departe a diatribei, face ca iudeu, partenerul dialogului, să fie menţionat pe nume. În prima parte pare a fi simplu pentru că sunt Neamrile care “împlinesc Legea” şi sunt iudei care încalcă în mod flagrant Legea. Dar acuzaţia este mai mult un simplu compex decât aceasta. Iudeul care este numit astfel (“tu, care te numeşti Iudeu”) nu este un evreu luat în particular sau o grupare evreiască, ci este evreu în general, evreu per se, evreul conştient de privilegiul poporului său prin oferirea Legii, conştient de faptul că poporul lui a fost ales de Dumnezeu, evreul care revendică prerogativele speciale ale poporului său. Evreul care este acuzat de transgresiunea flagrantă a Legii, nu este un evreu particular, lăsând deoparte evreii în general; Pavel este destul de bine informat în acuzaţile pe care le aduce despre furturi, adulter şi idolatrie pentru a putea fi slăbi oarecum acest argument fortificat. El este evreu care a fost vinovat prin ofensarea legii. Care este pusă în contrast, oarecum este o mândrie naţională tipică evreului în lege, cu exemplificare transgresiunii legii de către iudei. Argumentul călcării legii a evreului-individ este suficent pentru a chema problema prezumţiei iudeilor cum că evreul stă într-o poziţie mai privilegiată şi mai superioară înaintea lui Dumnezeu comparativ cu Neamurile. Această perspectivă este tipică a priorităţii iudaice ca statut în faţa lui Dumnezeu în virtutea de popor ales este văzută ca fiind chemată în problematică, extinderea rechizitoriului uman în general (1:18-32) poate fi văzută ca aplicare mult mai evidentă atât la evrei cât şi la Neamuri (2:9-11).

2:17-20 Pavel începe prin oferirea exprimării mândriei naţionale de “evreu”. Interlocutorul este semeţ la numele de “iudeu”, încrezător în sine în privilegiile de a fi iudeu, conştient de responsabilităţile lui în comparaţie cu favorurile lui. Încrederea lui se bazează pe acţiunile dăruite de Lege, simţul securităţii ca evreu este focalizată pe Lege. Lăudăroşenia cu Dumnezeu – nu este un lucru rău neaparat în ochii lui Pavel (cf. 5:11), dar aici implicaţia este simplă, ca o lăudăroşenie cu Dumnezeu ca Dumnezeu lui Israel, Dumnezeuul care a fost special ales de naţiunea iudaică. Continuarea paulinică devine mult mai clară atunci când interlocutorii iudaici sunt în întregime legaţi de Lege. Ca sintaxă recitalul din vv.18-20 indică săritura şi cântărirea circulară a acestei mândri în existenţa legii poporul. El este învăţat din Lega care înzestrază “iudeul” cu soluţia la problemele importante din viaţa cotideană şi astfel că îşi revendică întrebarea: Ce fel de Dumnezeu am avea nevoie noi? Care sunt lucruile pe care într-adevăr le-a făcut? “Evreul” este încrezător în Legea lui Dumnezeu care conţine răspunsul. Deoarece el este “evreul”, el este astfel convins că Legea este întruchiparea cunoştinţei şi a adevărului, care poate fi de altfel demnă de crezare că este împlinirea sarcini lui Israel de a fi călăuza obilor, lumina celor din întuneric (Isaia 42:6-7), încrezător în faptul că evreul are Legea poate fi educator şi profesor pentru cei ce n-au legea şi sunt ignoranţi şi imaturi.

Acesta este glasul evreului fundamentalist – unicul glas care observă legea ca siguranţă şi certitudine a intonaţiei divine care continuă favoruri pentru Israel, care crede că Torah este cuvântul lui Dumnezeu simplu. El nu este doar caracter sau constituţie; el nu oferă doar liniile directoare ori normele săvârşite în fiecare zi; el este manualul complect şi comprehensiv pentru întreaga viaţă. Având instrucţiuni incontestabile ca şi voinţe divine; răspunsurile celui drept în domeniul disputelor prioritare sunt clare. Chiar faptele legii îl aşează pe el într-o poziţie avantajoasă şi superioară peste Neamuri, ca lider al orbilor, ca lumină a celor în întuneric, ca cel care corectează prostia, ca profesorul copiilor. Pavel nu contestă faptele revendicate ca fiind făcute sau ca fiind valid. Dar implicit în critica lui este întrebarea dacă toţi pot fi numiţi evreul per se, prin virtutea lor fiind membrii ai poporului ales de Dumnezeu, prin faptele legii. Implicaţia sigură este că evreul nu împlineşte rolul de Israel, astfel că el a greşit în prioritatea lui, interpretând greşit voinţa lui Dumnezeu, lăudăroşenia cu Dumnezeu induce în eroare şi într-o falsa încredere în lege. De asemenea pentru auditoriul scrisorii paulinice implica citirea cuvântului declarat de către judecata limpede a voinţei divine, iar prioritatea lui Dumnezeu în orice instanţă nu este citită în Torah, dar ea vine mai mult printr-o viaţă sincere cu Dumnezeu şi cu Duhul Său (cf. 12:2; Fil. 1:9-10), astfel Crist este adevărata întruchipare a înţelepciunii divine, nu a legii (1 Cor 1:24, 30) şi astfel El este singurul, după Evanghelie, care poate împlini rolul lui Israel ca lider al orbilor şi al celor aflaţi în întuneric (cf. 1 Cor 4:5; 2 Cor 4:6) – chiar evreul per se este respins pentru că respinge Evanghelia şi pe Cristos. Aceasta va începe să devină clară în vv. 25-29 – astfel interlocutorul drept este egal cu numele “iudeu” opunându-se suspiciunii.

21-23 La început Pavel încearcă să străpungă mândria naţională printr-o acuzaţie publică. “Tu deci, care înveţi pe alţii (Neamurile), pe tine însuţi nu te înveţi?” Ai făcut efortul să te înţelegi pe tine însuţi? (Implicarea este din nou clară faţă de iudeul care vorbeşte pentru naţionalismul evreiesc, ca eşuând în înţelegerea legii, dar singurul la înălţime şi eşuând în adevărata importanţă.) Adevărul este, Pavel aminteşte în dialogul lui asociat, că sunt iudei care au acţiuni contradictorii cu Legea. Odihnindu-se pe Lege, iniţierea fiind în afara legii, face din Legea întruchipării cunoaşterii şi a adevărului ca ne fiind suficentă. Ei au porunca în Lege de a nu fura, însă ei sunt evreii care fură. Ei citesc în Lege că nu trebuie să comită adulter, însă ei sunt evreii care comit adulterul. Evreul adoră idolii şi incă comite şi sacrilegii. Pe scurt, lăudăroşenia naţionalismul cu Legea a aşezat alături de faptele iudeilor dezonoarea lui Dumnezeu prin călcarea Legii. Implicaţia este din nou clară: mândria naţională cu Legea este nepotivită; evreul ca evreu nu este mai bun decât Neamurile ca Neamuri şi păcatul lui va fi judecat la fel de sever ca cel al Neamurilor (v. 12).

24. Ideea este că climaxul constă prin citarea din Isaia 52:5 şi aluzia probabilă la Ezechiel 36:20-23. Aproape cu certitudine că în fiecare caz Pavel a avut în minte contextul şi la folosint în interpretarea celuilait context. Chiar evenimente exilice, precum şi conducerea care a făcut exilul inevitabil, cauzează Neamurile să dispreţuiască Numele lui IHWH. Poporul Israel s-a lăudat că sunt naţiunea aleasă de Dumnezeu şi s-au odihnit pe legământul încheiat cu Dumnezeu (oferit de Dumnezeu). Dar ei au nenorocit ţara, distrugând Ierusalimul, şi poporul l-au dus în captivitate. În consecinţă Neamurile dispreţuiesc pe Dumnezeu prin învingerea naţiunii iudaice şi-L batjocoresc pentru că nu a putut să-Şi salveze poporul. Pavel sesizează clar paralela dintre situaţia dispreţuitoare din perioada lui Isaia şi Ezechiel şi situaţia din zilele lui. Încă odată “evreul” se odihneşte pe încredere falsa a alegerii divine al lui Israel, bazându-se pe privilegiu Legii primite. Deşi exilul arată consecinţele mândriei, în ciuda transgresiunii iudeul-individ mai este mândru ocazional, deşi Neamurile au înţeles pe cine Dumnezeu a ales. Implicaţia este corectă, deoarece exilul trebuia să-l facă pe Israel să recunoască faptul că ei s-au odihnit pe o interpretare greşită a legământului călcat, însă acum evreul ar trebuie să-şi redefinească semnificaţia legământului statutar şi ne încrezându-se pe faptul că este evreu şi are Lege.