TRADUCEREA : Condorachi Victor & Stîncă Marin

3:9 Linia interogării din 3:1-8, în timp ce face legături importante cu trecutul şi viitorul a înaintat totuşi prea departe în viitor. Hotărându-se că nu o mai poate urmări până la acest nivel şi brusc întrerupând-o, Pavel se întoarce dintr-o dată la sarcina de a sumariza toate vinovăţiile iudeilor şi neamurilor (1:18–3:8). Cu părere de rău noi nu putem fi absolut siguri despre ceea ce Pavel a scris aici. Şi din moment ce el a folosit un verb ce se pare că nu a fost prea familiar, audienţa sa romană de asemenea s-ar putea să fi fost nesigură cu privire la sensul textului (cu toate că, desigur felul în care textul era citit cu voce tare contribuia la înţelegerea textului). Dar cel puţin este clar că în pofida separării de la sfârşitul v.8, ideea merge dincolo de contextul imediat precedent, după cum arată prelungirea temporară a formatului criticii şi maniera folosirii lui "noi". Aceasta indică că la începutul concluziei sale Pavel nu se întoarce la o perspectivă mai timpurie pe care o rezumă, nepărtinitor fiind – inculparea neamurilor (1:18-32) şi a evreilor (2:1-29). Mai degrabă în continuare din 3:1-8 Pavel îşi începe rezumarea prin negarea oricărei apărări, sau a oricărei justificări aduse înainte cu privire la păcătoşenia umană generală. Condamnarea depravării neamurilor de către iudei (2:1,3) a devenit intrinsec o autocondamnare, o condamnare a impertinenţei naţionale care a creat o distanţare clară între iudeii credincioşi şi naţiunile păcătoase. Negarea oricărei scuze atât iudeului (2:1) cât şi oricărui om în general (1:20) este arătată ca şi bună. Apărea specială a legământului, legii şi circumciziei, în spatele cărora "iudeii" credeau că se pot adăposti, s-a dovedit a fi o proastă înţelegere şi o încredere falsă. Ce apărare atunci mai rămâne pentru om? Nici una.

"Din moment ce i-am acuzat şi pe evrei şi pe greci ca fiind la fel sub puterea păcatului". Forţa versetelor (1:18-2:29) aici devine pe deplin clară. Negat fiind argumentul alegerii de către Dumnezeu, al posedării legii şi al faptului că sunt oameni ai legământului, "iudeul" este ca oricare, şi cade sub condamnarea generală a umanităţii (Adam) în cap.1. Acolo unde Pavel vorbise mai înainte despre iudeu şi grec (la singular), acum foloseşte pluralul- care indică iudeii şi grecii ca şi naţiuni. El nu se gândeşte la fiecare individ specific, ci la iudei şi neamuri în general ca şi solidaritate etnică şi socială cărea aparţine şi particularul "eu". Şi pentru prima dată apare cuvântul păcat care este semnificativ.(cu tote că verbul este folosit şi în 2:12). Folosirea acestei fraze singulare şi prepoziţionale (sub păcat) ar descoperi o notă solemnă cititorilor. "Păcatul" este clar prezentat ca şi o putere exterioară care poate şi chiar domină toată rasa umană, conducân-o (implicit) la fărădelege, mândrie, ambiţie egoistă şi dispreţ conform adevăruluil din capitolele 1 şi 2. Pentru a sublinia situaţia critică a umanităţii singularul (păcat) este pus în opoziţie cu pluralul (iudei şi greci): Deoarece toate rasele culturile şi religiile care disting şi împart fiinţele umane, sunt la fel sub aceeaşi dominaţie – puterea unei forţe care îi leagă de firea lor înşişi făcându-i în acelaşi timp să uite adevăratul lor chip.

10-18 Ultima zbatere pentru unele apărări sau justificări este asigurată de un puternuc şir de citate din scripturile iudaice – toate potrivite, de vreme ce singura apărare avută în vedere de ei este proclamarea iudeilor că au unui statut special şi consideraţie în faţa lui Dumnezeu. Ideea este dat de versetul 19: legea vorbeşte celora cărora le este dată; şi ce spune ea? Că toţi sunt nedrepţi. Citatul de debut, probabil din Ecl.7:20 susţine o acuzare universală:" nu este nimeni drept pe pământ". Mesajul este clar dincolo de orice îndoială: nimeni de sub lege nu poate să spună că este drept fie pentrucă el este sub lege fie (că el crede) că ţine legea. Adaptarea citatelor de către Pavel reaccentuiază punctul central:"nu este nimeni drept, nici unul măcar." Ultimul, cel mai mare citat din Isa.59:7-8 (vv.15-17) ţinteşte acelaşi scop: acesta este Israel care este provocat din lăuntrul propriilor lui scripturi pentru propria lui fărădelege şi lipsă de dreptate (chiar dacă Pavel fără îndoială că avuse asta deja în minte şi anume că acelaşi capitol prezintă acelaşi Israel cu una din chestiunile cele mai clare ale speranţei lui escatologice – Isa. 59:20-21şRom.11:26-27).

Alte cinci citate (vv.11-14,18), toate din Psalmi, devin mult mai interesante din moment ce toate normal erau citite în sinagogă ca şi sprijinind prezumţia că neprihănirea (iudaică) pledează împotriva păcătoşeniei (neamurilor), spirit foarte asemănător cu cel din 1Enoh 99:3-4. Dar această prezumpţie acum este decisiv subminată (toţi sunt "sub păcat"- v. 10). Şi unind aceste pasaje cu Ecl. 7:20 şi Isa. 59:7-8, Pavel face efectiv acelaşi lucru şi încă într-un fel pe care cei din congregaţiile romane care erau familiari cu exegeza iudaică l-ar fi apreciat. Nu mai rămâne nici o apărare. Din moment ce aceste scripturi sunt citite fără "ochelarii" privilegiului iudaic, ele devin o inculpare devastatoare a tuturor oamenilor, şi iudei ca şi neamuri. Oricare ar rămâne distincţia dintre iudeu şi cel dintre neamuri, oricare ar fi avantajul ce i-a mai rămas iudeului (3:1-2), acesta nu se aplică aici. Atunci când astfel de scripturi afirmă că nimeni nu este neprihănit, nimeni nu înţelege, nimeni nu caută pe Dumnezeu, nimeni nu face binele, nimeni nu are frică de Dumnezeu, ele vor să spună nimeni.

19 Problema este clarificată de v 19, dacă până acum nu a fost suficient de clară: tot ce spune legea spune pentru cei ce sunt sub autoritatea legii; deci când legea spune un cuvânt de condamnare de care "nuciunul" nu poate să eschiveze, ea spune aceasta asupra oamenilor legii. Ca şi în 2:2 acest "noi ştim" în acelaşi timp se referă la aceea ce toţi cei familiari cu scripturile iudaice ar fi considerat admisibil şi îl identifică pe Pavel cu ei. Dacă unii iudei l-au acuzat pe Pavel că s-ar fi identificat cu "păcătoşii dintre neamuri" (Gal 2:15), răspunsul lui Pavel este identificarea sa cu cei din naţiunea sa, însă în solidaritate cu toată umanitatea de "sub puterea păcatului" (cf. Gal 3:22).

Scopul şirului scriptural de inculpaţii, copleşitor prin insistenţa sa asupra întregii nelegiuiri umane, este pentru a reduce la tăcere orice protest şi orice încercare de aotoapărare, şi pentru a face clar că întreaga lume fără nici o excepţie este responsabilă în faţa lui Dumnezeu şi pasibilă de judecată. Când ambele părţi ale versetului sunt citite împreună este clară implicaţia că iudeii, cei ce au legea, au nevoie de a fi convinşi de acest lucru. Nici măcar israeliţii nu se pot distinge de restul lumii, sau să-şi proclame o neprihănire naţională care să-i facă măcar un pic mai puţin pasibili de judecată. Şi dacă iudeul nu poate să pretindă la o consideraţie specială atunci nimeni nu poate.

20 Acest verset prezintă coup de grâce, raţiunea finală şi fundamentală care în prezent serveşte ca şi sprijin teologic al întregului argument. Toate aceste lucruri trebuie să fia aşa (întreaga lume să fie responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru nelegiuirea sa) deoarece "prin faptele legii nici o carne nu va fi îndreptăţită în faţa lui." Importanţa acestui lucru pentru Pavel este confimată de folosirea aceleiaşi afirmaţii şi în Gal 2:16, unde în mod clar are aceeaşi funcţie a exprimării axiomei fundamentale a gândirii creştine (în acord cu creştinii atât din Palestina cât şi de peste hotarele ei).

Afirmaţia e luată în mod clar din Ps 143:2, în care psalmistul apelează către Dumnezeu:

Doamne, ascultă-mi rugăciunea,

Pleacă urechea la cererile mele în credincioşia Ta,

Ascultă-mă în dreptatea Ta,

Şi nu intra în judecată cu robul tău,

Pentru că înaintea ta nici un om viu nu este drept.

}n sine, psalmul asigură o referire substanţială cu privire la finalul catenei precedente: psalmistul marturiseşte susceptibiltatea în faţa judecaţii deoarece el, asemeni tuturor celorlalţi oameni nu poate presupune ca va fi achitat sau justificat de Dumnezeu. Pavel însa subliniaza ideea cu dublă aplicabilitate prin utilizarea unui text modificat

}n primul rând, el adaugă, ca şi in Gal 2:16 “ prin faptele legii”. Aceasta este prima apariţie expresiei cheie, a cărei importanţă pentru inţelegerea gândirii pauline nu poate fi supraestimată, dar care frecvent a fost greşit înţeleasă de generaţii succesive de comentatori. Cum dorea Pavel sa fie inţeleasă de cititorii romani? Aceasta trebuie sa fie prima intrebare. Acest verset este in mod clar climaxul primei secţiuni importante, si având in vedere si accentul pus pe Lege in Gal. 2:12-29 si polemica paulină împotriva încrederii evreieşti bazată pe posesia legii, răspunsul nu-i greu. “Faptele legii” trebuie sa se refere la atitudinea atacată in cap. 2 care denotă in mod special circumcizia. Se poate spune că primii cititori romani au înţeles in mod corect “ faptele Legii” ca fiind acele acţiuni realizate la cererea Legii, acţiuni care limitau pe cei din poporul legii, prin care un membru al poporului Legământului se indentifica pe sine ca iudeu şi îşi menţinea statutul in cadrul Legământului.

Aceasta este confirmată de dubla distincţie implicată de referirea la cap. 2 “ faptele Legii” nu este acelaşi lucru cu a trăi Legea ( 2:13-14) sau cu implinirea Legii (2:27), “faptle Legii” nu sunt acelaşi lucru cu “lucrarea Legii scrisă in inimă“ 2:15 , cu “ taierea împrejur a inimii prin Duhul” 2:29. “Faptele Legii” mai degrabă sunt ceva mai superficial la nivelul “ literei” 2:24,29, un semn exterior indicând solidaritate etnică 2:28 ceva mai limitat decât “ perseverenţa răbdădoare în fapte bune” 2:7. }n contextul disputei din cap. 2:1-3:8, faptele Legii pot fi definite în stadiu incipient ca a face ceva ce e necesar pentru a fi şi/sau rămâne în Legământ acesta a fost punctul de desbatere şi in incidentul de la Antiohia 2:11-18, unde credincioşii palestinieni erau nerăbdători să-şi menţină propria supunere faţa de Lege şi să păstreze astfel legământul în cadrul iudaismului. }n consecinţă pretindeau credincioşilor dintre neamuri să se iudaizeze adică să intre în limitările determenate de Lege ( legi de curăţire şi alimentare), cu scopul de a face posibilă o părtăşie completă în circumferinţa marcată de aceste legi. De aceea şi aici putem spune, că exista un termen median, de mijloc, ascuns în cap.3:20 între “ faptele Legii” şi “va fi justificat”- termen median pe care exegeţii Reformei l-au trecut cu vederea la scară mare. Conexiunea de gândire din cap. 3:20 nu trece direct de la faptel Legii la va fi justificat şi nu se ţinteşte la faptele Legii direct ca la nişte mijloace de a obţine neprihanirea şi achitarea sau absolvirea de păcate. Conexiunea este mai indirectă: despre faptele Legii ca despre un mod de indentificarea a individului poporului lui Dumnezeu pe care Dumnezeu l-a ales şi pe care îl va justifica, şi despre menţinerea statutului său în acest popor. Intr-un cuvăn, termenul median ascuns este funcţia Legii ca factor de indentificare, identitate, delimitarea poporului Legii in propria particularitate ( circumciziei, legi alimentare, etc.). Este “ascuns” în cap.3:20 pur şi simplu pentru că poate fi luat drept bun, de la sine înteles. }n lumea romană a acestei perioade când se vorbea despre evrei, “ ascuns” pare simplu pentru că era destul de clar în cap. 2:1-3:8 şi nu necesita complicarea declaraţiei rezumative finale dincolo de expresia suficient de clară “ faptele Legii”.

Ca o a două modificarea a Ps. 143:2, Pavel citeşte “ no flesh” în loc de “ no one living”, ideia fiind fără îndoială aceea că “flesh” denotă omul în starea sa coruptă şi păcatoasă, dependent de aceasta lumea, independent faţă de Dumnezeu, traind în propriii săi termeni, pentru sine, creatura propriilor pofte, supus morţii, cu sitemul de valori din această lume- omul care nu poate avea speranţă de achitare în ziua judecăţii. Prin asocierea expresiilor faptele Legii şi all flesh Pavel sugerează că presupoziţia evreiescă unor prerogative speciale ale Legământului care asigura prin verdict de achitarea în ziua judecăţii este o trăire la nivelul cărnii. Cei ce cred că a face faptele Legii este acelaşi lucru cu a împlini Legea, care cred că a auzi Legea sau purtând semnul ei în carne “circumcizia”, este tot ce cuprinde legea,- gândesc şi trăiesc ca şi oameni ai cărnii şi în consecinţă nu pot preţui o asemenea speranţă încrezătoarea în justificarea în ziua finală. }nţelegerea lor carnală a Legii este de fapt încălcarea Legii (2:27), pentru care vor fi judecaţi. Prin implicarea există şi un joc al cuvântului carne: mai precis este ecuaţie apartenenţei la Legământ cu ritul fizic şi domnie naţională- definirea în aceeaşi termeni ai poporului lui Dumnezeu caracterizează gândirea omului cărnii. All flesh include nu numai evreii deoarece pune accent pe carne.

}n contrast cu acestă prea superficială înţelegere a Legii, Pavel oferă o alternativă de înţelegere a rolului Legii: “ prin Lege vine cunoştinta păcatului”. Nu ar trebui să ne grăbim să ridicăm această la un principiu general, chiar dacă Pavel îl utilizează cu forţa axiomatică în concluzia sa la prima secţiune majoră a cărţii / epistolei. }n termeni hermeniutici, scopul versetului 20 este determinat de ce este pus în antiteză cu el, referirea primară este la contextul imediat; funcţia primară este ca o critică adresată tovarăşilor evrei ai lui Pavel pentru eşecul lor în a recunoaşte rolul Legii aşa cum este demonstrat în cap. 3:10-18. Dacă ar fi înţeles în mod corect Legea ar fi realizat că nu afost dată pentru a asigura un teren de siguranţă sau măndrie ( 2:17, 23), ci mai degrabă pentru a elimina asemenea siguranţă sau mândrie ( I Cor1:29,31); a fost adresată oamenilor legământului pentru a fi conştienţi de păcat, chiar dacă sunt membri ai poporului Legământului .

Astfel, recunoscănd aluzia versetului 20 din cap. 2 ne ajută să recunoaştem de ce Pavel pune doar această alternativă la neînţălegerea Legii din prima partea a versetului 20. Nu pentru că aceasta este singura funcţie pe care este dispus să o acorde Legii. Din contra, există celălalt rol-pozitiv pentru Lege, la care a facut deja aluzie într-o expresie de genul ascultarea credinţei (1:5) şi în câteva puncte în cap.2 (2:13-15, 25-29). Mai degrabă Pavel enunţă acestă funcţie a Legii deoarece reliefează cel mai clar eşecul evreilor în a înţelege rolul Legii: ei au perceput-o ca o confirmare a statutluil lor special înaintea lui Dumnezeu şi o favoare specială de la El, pe când ei trebuieau sa-I simtă lucrarea mai adânc (aşa cum la un anumit nivel au simţit-o unii dintre neamuri- 2:14, 15, 26-27) în a conştientiza nevoia lor continuă după harul lui Dumnezeu