Word Biblical Commentary -James Dunn, Romans 1-8

§1. AUTORUL

(incluzând data şi locul scrierii)

Astăzi este fără îndoială cunoscut autorul acestei scrisori (vezi, Cranfield, 1-2). El se identifică din primul cuvânt, Pavel, şi este în mod clar cunoscut mai mult sau mai puţin încă de la începuturile creştinismului ca şi apostolul Pavel. Este însă, după cum vom vedea, o dispută cu privire la data la care şi-a redactat epistola, dar nu şi la locul scrierii epistolei. Mult mai important decât înţelegerea statisticilor referitoare la data şi locul epistolei, este fundalul scrisorii în viaţa şi lucrarea lui Pavel şi punctul din care Pavel şi-a scris lucrarea. Trei elemente au o importanţă particulară, fără de care epistola ar rămâne în cel mai bun caz obscură, iar în cel mai rău inexplicabilă.

§ 1.1 Pavel a fost iudeu. El a fost născut şi crescut ca un iudeu. El nu a renunţat niciodată să fie iudeu. Acest punct este uneori disputat (cel mai recent de către Maccoby), dar numai ignorând în mod intenţionat sau neţinând cont de mulţimea evidenţelor principale. Propria mărturie a lui Pavel (11:1-israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin; şi Fil 3:5) nu poate fi respinsă fără un motiv foarte serios; iar un astfel de motiv nu a fost găsit. De asemenea nu este nici un motiv de îndoială în informaţia furnizată de Fapte, care spune că Pavel a fost născut în Tarsul Ciliciei (Fapte 22:3). Dar astfel rezultă două implicaţii din alte informaţii: (1) Pavel se numeşte pe sine Evreu din evrei (Fil 3:5). În acest context al diasporei iudaice înseamnă că Pavel a fost crescut în aşa fel încât să fie foarte lucid şi mândru totodată de această moştenire sau apartenenţă la naţiunea iudaică. (2) El a fost foarte competent în materie de greacă, chiar dacă stilul său nu este cel mai elegant (vezi Cranfield, 26), şi a făcut uz atât de stilul polemic folosit în şcolile filosofice (vezi mai jos § 4.2.2) dar şi de ideile stoice (vezi de ex. 1:28). Deci el trebuie să fi avut parte de o educaţie grecească substanţială în Tars (nu putem fi foarte specifici), cu toate că trebuie să notăm mărturia lui Josefus despre sine că greaca lui vorbită era deficientă, poporului nostru nu ajută aceste persoane care sunt maestre ale discursului, sau care îşi împodobesc discursurile…ci ei dau credit înţelepciunii celor care au o cunoaştere exactă a legii şi care sunt capabili de o interpretare a înţelesului Sfintelor Scripturi.(Ant. 20.264)

Nu trebuie să considerăm că aceste două elemente în constituţia paulină (evreu şi grec) sunt în conflict. Iudeii din diaspora erau adesea bine văzuţi în oraşele în care erau aşezaţi (vezi de ex. Kraabel şi mai jos § 2.2.2), şi dorinţa lor puternică de a-şi menţine identitatea etnică le-a fost respectată (prin acorduri speciale, foarte neobişnuit, taxa pentru templu era colectată şi transportată la Ierusalim în fiecare an.) (vezi de ex. SVMG 3:118-19). Deci a fost posibil pentru diaspora iudaică să obţină cetăţenie romană (ca în cazul lui Pavel, conform Fapte 22:25), fără a renunţa la demnitatea şi moştenirea naţională, din acel moment cetăţenia romană fiind mai mult o chestiune de confort decât o identitate proprie. Cu toate acestea, aceste două elemente din educaţia lui (de iudeu vorbitor de limbă greacă) trebuie să le avem în minte când citim sensul de datorie al lui Pavel atât cu privire la greci cât la barbari şi sensul misiunii lui întâi iudeilor, apoi grecilor (1:14, 16)

Pavel a fost format ca fariseu (Fil. 3:5; Fapte 23:6 şi 26:5), lucru care a însemnat o perioadă de studii cu un dascăl fariseu, cel mai probabil în Ierusalim, înainte ca fariseii să trăiască împrăştiaţi prin toată Iudeea (Fapte 22:3). Fariseii n-au fost un grup nediferenţiat la acea vreme, ci o caracteristică ce le era comună preocuparea pentru ''exactitate sau precizie sau stricteţe'' (akribeia) în interpretarea şi observarea legii; asupra acestor lucruri şi Josefus (Războaiele 1.110; 2.162; Antichităţi 17.41; Viaţa 191) şi Fapte (22:3; 26:5) cad de acord, iar mărturiile din evanghelii coincid (Marcu 2:23-3:5; 7-1-13; vezi Dunn, ''Fariseii''). Un alt cuvânt care descrie în mod evident (dar nu exclusiv) caracteristica fariseilor de a ţine legea este ''zel'', cuvânt pe care Pavel îl foloseşte atât pentru el, înainte de convertire (Fil 3:6, Fapte 22:3), cât şi pentru camarazii săi iudei (vezi mai departe 10:2). Printre tinerii săi camarazi farisei, Pavel pare să fie ''însufleţit de pentru datinile strămoşeşti'' (Gal 1:14), şi în mod evident el a văzut persecuţia nou apărutei biserici creştine ca o inevitabilă lucrare a acelui zel (Fil 3:6). Fără îndoiala că din această pregătire a lui ca fariseu a rezultat şi modul lui de interpretare al Scripturilor, nu doar a Torei ci şi a profeţilor şi a scrierilor, care sunt folosite în mod vast. El de asemenea dă dovadă de cunoaştere a scrierilor iudaice care circulau în diaspora fără a avea statutul de ''scripturi''. Din această pregătire a căpătat abilitatea de a fi un bun exeget , dar nu fără a reuşi să prindă câteva ''subtilităţi'' hermeneutice, atât de evidente în cap. 4 şi 5.

§1.2 Cealaltă parte a dialogului începe cu convertirea lui Pavel, probabil la începutul anilor 30 (Fapte 9, 22, 26). Fundamental aici pentru înţelegerea scrierilor lui este convingerea lui Pavel că în întâlnirea lui cu Cristosul înviat el a fost convocat şi numit de Dumnezeu să ducă evanghelia Fiului lui Său neamurilor (1:1, 5; Gal 1:15-16). De fapt, după cum am menţionat adesea, Pavel nu vorbeşte niciodată de întâlnirea lui cu Cristos ca despre o convertire, ci numai ca de o chemare sau delegare (de ex Knox, Life, 117; Munck, Paul, 15-35; Stendahl, Paul, 7-12; deşi Gager, Origins, 209 prin câteva argumente avertizează împotriva unei dihotomii care nu este neapărat necesară). Cât de curând l-a ajuns această convertire nu este clar în totalitate (vezi în continuare Dunn, ''Light'', în critica lui Kin, Origin, şi de asemenea Dietzfelbinger, vol 3; cf. Beker, Paul, 15-16; Raisanen, ''Conversion''), dar cel puţin de la conciliul de la Ierusalim înainte lucrarea lui printre neamuri a fost în mod considerabil recunoscută (Gal 2:9) iar el însuşi n-a ezitat a se numi pe sine ''apostolul neamurilor'' (11:13). Cel mai important punct este acela că delegarea clară a devenit factorul absolut necesar care a dominat întreaga lui activitate evanghelistică în timpul ultimilor 10-15 ani de viaţă. Natura acestui factor este suficient de clar din pasaje ca 15:17-20 şi 1 Cor 9:16, 19-27, şi a fost factorul determinant al cadrului şi structura acestei epistole. Problema poate fi pusă astfel: din propria perspectivă Pavel a fost un evanghelist şi misionar , şi abia în al doilea rând teolog. Sau, pentru a folosi termeni mai precişi, teologia lui n-a fost independentă ci mai degrabă a slujit ''marii pasiuni'' pe care a avut-o de a predica pe Cristos pentru şi printre neamuri (1:13-15; Gal 1:16).

Acest dialog apare din faptul că acest apostol al neamurilor este chiar Pavel, ''evreu dintre evrei'' şi un fariseu zelos - acum convertit, dar având încă multe deprinderi pe care şi le-a format de timpuriu. Sugestia că prin această schimbare Pavel a abandonat total tot ceea ce a fost parte din identitatea lui anterioară şi că a făcut un salt într-o religie cu totul diferită (Sanders, Paul) nu este necesară şi nici justificată. Ba chiar, se depărtează singură de posibilitatea unei exegeze potrivite a epistolei către Romani şi condamnă interpretarea lui Pavel la confuzie şi contradicţie. După cum a devenit de curând evident în exegeză, Pavel nu luptă cu un sistem străin cu sine însuşi şi cu propriul trecut: ţesătura credinţei sale se îmbină cu urme din iudaismul său. Doar aşa putem înţelege suferinţa din pasaje precum: 7:21-24; 9:1-3; 10:1; 11:1-2. ''Accentuând Iudeul, pe Isus, ca şi Mesia, Pavel nu gândeşte în termenii trecerii într-o nouă religie ci ca găsind expresia finală şi scopul tradiţiei iudaice în care el însuşi a fost născut….neconcepând ca el să înceteze a fi evreu (Rom 9:3-11) sau începând o nouă religie'' (W. D. Davies, ''Paul and the People of Israel,'' NTS 24 1977-78 20).

§ 1.3 Cel de-al treilea element în istoria lui Pavel care este important pentru analizarea epistolei este faptul că lucrarea misionară a lui Pavel întâlneşte opoziţie de la confraţii iudei, şi nu în ultimul rând de la confraţii săi creştini iudei. Când această opoziţie începe iar cursul evenimentelor se derulează nu trebuie să urmărim realizare aici. Este suficient să spunem că putem împărţi lucrarea misionară a lui Pavel în două faze prin termenii relaţiei sale cu Ierusalimul şi biserica mamă de acolo. Prima a fost perioada când, probabil ca şi misionar al bisericii din Antiohia, Pavel a privit la Pavel a privit la biserica din Ierusalim ca şi autoritate primară pentru propria-i lucrare misionară. Această perioadă este marcată de gradul (şi prin asta înţeleg "grad") supunerii pe care Pavel îl indică în Gal 1-2 (în mod particular limbajul folosit în 1:16; 2:2; 3, 6, 10-vezi Dunn, "Relationship"). Punctul culminant al acestei perioade a fost conciliul de la Ierusalim în urma căruia el a câştigat suportul "stâlpilor bisericii" din Ierusalim pentru a duce evanghelia neamurilor fără a le cere să se taie împrejur (Gal 2:3, 6-9). Dar aceasta ar părea mai degrabă, această lucrare pozitivă s-a rupt după incidentul de la Antiohia. (Gal 2:11-14). Urmarea nu a afectat neamurile creştine circumcise, ci iudeii creştini care şi-au menţinut identitatea iudaică continuând să examineze legea cu privire la poporul legământului, în special legea cu privire la mâncare ce era semnul atât de distinctiv al iudeilor. (vezi mai jos §5.3 şi despre 14:2). Pentru Petru şi Barnaba şi ceilalţi iudei creştini această păstrare a identităţii iudaice şi a credincioşiei legământului a fost percepută ca un lucru primordial; "faptele legii" nu aveau şansă în faţa credinţei în Cristos (Gal 2:16; vezi Dunn, "New Perspective" şi "Works of the Law"; în 3:20). Dar pentru Pavel principiul credinţei în Cristos trebuie să fie luat mult mai radical ca relativizând şi punând în linie secundară atâtea practici distinctive iudaice; nu doar tăierea împrejur, ci şi alte "fapte ale legii" înainte ca ele să fie adăugate în mod efectiv ca cerere ulterioară ca parte a "pachetului" în acceptarea evangheliei de către neamuri.

Nu trebuie să intrăm prea mult în detalii cu toate că acestea atrag atenţia asupra importanţei înţelegerii epistolei către Galateni corect dacă Romani trebuie înţeleasă propriu-zis (în special cf. Zeller, 12-13). Este suficient dacă notăm faptul că Pavel a pierdut probabil argumentul la Antiohia (cum susţin cei mai mulţi), şi în consecinţă a trebuit să piardă legăturile cu Antiohia (şi Barnaba) şi Ierusalim pentru a deveni mai independent ca misionar, punându-şi bazele în Efes şi Corint (Fapte 18:11; 19:8-10; vezi mai departe Dunn, "Incident"). Schimbarea de atitudine şi relaţie cu Ierusalimul în particular este indicat în mod clar de limbajul distant pe care el îl foloseşte cu privire la Ierusalim din timpul când scrie Galateni (în special 2:2-"cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva- orice ar fi fost ei, nu-mi pasă"; vezi din nou Dunn "Relationship"; Gaston, "Jerusalem," încercarea de a schiţa şi alte puncte ale diferenţei dintre Pavel şi Ierusalim.) De fapt relaţiile dintre Pavel şi biserica mamă pare să devină încordate. Polemica din pasaje ca Gal 1:6-9; 5:2-12; 2Cor 11:4; 12-15; şi Fil 3:2 a fost cu siguranţă împotriva altor propovăduitori şi "apostoli ai lui Cristos," care au fost aproape sigur misionarii iudeo-creştini din Palestina preocupaţi să se asigure că noii credincioşi în Isus Mesia au împlinit totul pentru a deveni membri cu drepturi depline în poporul lui Dumezeu (prin primirea tăierii împrejur şi îndeplinind alte aşazise "lucrări ale legii"). Aceste pasaje polemice sunt printe cele mai aprige scrise vreodată în disputele inter-creştine. Pavel de partea lui insistă că acordul din Gal 2:9 poate fi observat şi fiecare apostol poate să stabilească instrucţiunea şi sfera de lucru (2 Cor 10:13-16); de aici rezistenţa aprigă pentru încălcarea teritoriului său. Dar el a încercat în mod disperat să menţină o relaţie pozitivă cu Ierusalimul, sau cel puţin o relaţie între bisericile pe care el le-a înfiinţat şi biserica mamă din Ierusalim. În mod consecvent a doua mare prioritate a sa înainte de a scrie Romani a fost aceea de a face o colectă de la bisericile pe care le-a fondat şi să o ducă la Ierusalim ca semn al solidarităţii neamurilor faţă de iudei în binecuvântarea lui Isus Mesia dar şi în lucrurile materiale (vezi mai departe 15:25)

O apreciere a acestui fundal este esenţială pentru o înţelegere a epistolei lui Pavel către Romani. Scrisoarea vine ca ceea ce Pavel priveşte ca fiind faza majoră a sfârşitului lucrării sale (15:19, 23), o fază marcată de ostilitatea dintre Pavel şi multitudinea de iudei creştini îşi aveau rădăcinile în Ierusalim. Călătoria către Ierusalim pentru ducerea darului poate fi pentru Pavel rodul şi semnul succesului său atât în câştigarea atâtor neamuri la credinţă cât şi în menţinerea unităţii întregii mişcări creştine. Speranţele şi temerile lui Pavel cu privire la este în mod lucid portretizat de limbajul cap. 15: lucrarea de câştigare a atâtor neamuri este acceptată de Dumnezeu (v 16) iar semnele părtăşiei lor trebuie să fie acceptate de sfinţii din Ierusalim (v 31); dar în mod evident el este mult mai precaut cu cel de-al doilea decât cu cel dintâi. În acest duh de speranţă şi teamă Pavel îşi redactează epistola către Roma.

Tensiunea în care Pavel era prins a devenit succesiv mai complexă -elenizat dar totuşi iudeu devotat, fariseu dedicat convertit a fi un dedicat apostol creştin, liderul misiunii pentru neamuri care a cauzat tensiuni aprinse şi dezacorduri cu cei care vedeau mişcarea în termeni iudaici mult mai tradiţionalişti. O scrisoare redactată la timpul la care a redactat-o şi cu privire la subiectul pe care a ales să-l trateze nu ne poate ajuta dar poate exprima aceste tensiuni într-un grad mai mare.

§1.4 Dincolo de aceste întrebări care privesc timpul din viaţa şi lucrarea lui Pavel în care a fost scrisă epistola, întrebările care privesc o dată şi un loc de origine precis sunt mult mai puţin importante, întrucât puţine dintre ele folosesc scopurilor exegezei, cu excepţia celor care aruncă lumină asupra fundalului unor pasaje, în particular 13:6-7 şi 14:1 şi urm. Este suficient dacă afirmăm că epistola a fost scrisă în jurul anilor 50, probabil la mijlocul anilor 50, şi mult mai probabil la sfârşitul anului 55/începutul anului 56 cel mai devreme sau sf. 56/înc. 57 (vezi de ex. Georgi, Gesichte, 95-96; Bornkamm, Paul xii; Cranfield, 12-16; J. A. T. Robinson, Redating the New Testament [London: SCM, 1976î 55; Bruce Paul, 324; Jewett, Dating; Koester, Introduction, 138; Zeller, 15; vezi de asemenea Hemer, 9-12). Altii prefera inc. 58 (incluzand SH, xiii, xxxvii; Michel, 27-28; Black, 20); altii inc. 55 (incluzand Barret, 5, Haenchen, Acts, 67; Suhl, 249). O provocare majoră pentru acest consens este cea a lui Luedemann, Paul, care argumentează pentru 51/52 (sau 54/55; Luedemann recunoaşte dependenţa de Knox, care a datat Romani în 53-54, Life, 86). Datarea primară , oricum, pare improbabil de datat timpuriu: (1) preia faptul că colecta a trebuit să domine preocupările epistolare ale lui Pavel dinainte de Gal 2:10, în ciuda dovezilor la Galatenii înşişi (pentru a nu menţiona Rom 1:5 şi 15:15-20); (2) comprimă perioada timpurie a lucrării misionare a lui Pavel şi lasă lunga perioadă a călătoriei la Ierusalim din anul 52 neexplicată - când a ajuns Pavel la Roma? Şi când a fost condamnat la moarte conform acestei datări? Având în vedere că (3) o datare timpurie sub domnia lui Nero (54-68) dă sens circumstanţelor din Roma care par a fi reflectate în epistola însăşi (în particular 13:6-7; vezi mai jos §2.2.3)

Pentru locul de origine, factorul cheie este informaţia furnizată de Pavel însuşi, că se afla după călătoria de la Ierusalim (15:22). Acest lucru se potriveşte cu relatarea din Fapte 20:3 când Pavel petrece trei luni în Grecia; care aproape sigur înseamnă de fapt Corint, unde misiunea lui a avut mult succes în Grecia (Fapte 18:1-18; 1-2 Cor). Se potriveşte la fel de bine cu celelalte bucăţi de informaţii care ne sunt disponibile: Fivi diaconiţa bisericii din Chencrea (16:1-2), portul estic al Corintului, putea trece prin Corint pentru a lua o corabie pentru Roma din portul vestic al Corintului; Gaius şi Erast probabil au trăit în Corint (vezi comentariul pe 16:23; despre problema apartenenţei cap 16 la scrisoarea originală, vezi cap 16. Introduction). Pavel, cel mai probabil a scris epistola din Corint; dar şi acest lucru este discutabil.