Cine erau “cei care produceau tulburări” pe care Pavel i-a văzut ca oponenţi ai adevărului evangheliei (cf.2:5,14?). Unii cred că erau convertiţi dintre Neamuri care au fost impresionaţi de importanţa tăierii împrejur, in istoria despre Avraam din Genesa 17:9-14, şi au fost convinşi că obţinerea binecuvântării prin promisiunea făcută lui Avraam, era imposibilă fără aceasta. Acest punct de vedere poate fi apărat cu siguranţă pe baza lui 6:13 (care poate fi tradus “cei tăiaţi împrejur”, dar poate fi mai bine redat fie prin “cei care sunt tăiaţi împrejur fie prin s-au tăiat ei înşişi împrejur”). Dar faptul că Pavel se referă întotdeauna la cei ce produc tulburări folosind prs.III, în timp ce se adresează convertiţilor săi cu prs.II, sugerează clar că cele 2 grupuri erau distincte. Mai mult, accentul pus de-a lungul scrisorii indică faptul că termenii disputei erau total evreieşti şi probabil au fost astfel percepute prin ochii evreului. De ex. Pavel se mândreşte cu prezentarea identităţii sale de evreu la începutul scrisorii şi cu reafirmarea centralităţii Israelului la sfârşit (1:13-14;6:16). Paralele citate de el în cap.2 erau cele ale evreilor care insistau asupra termenilor evreieşti pentru acceptarea Neamurilor.

Şi tăierea imprejur a fost cerută aşa zişilor prozeliţi mai ales că era fundamentală pentru. identitatea evreiască; într-atât de fundamentată încât Pavel poate folosi termenul ca să desemneze evreii ca întreg prin “tăierea împrejur” (nu cei tăiaţi împrejur-2:7,9).

Majoritatea comentatorilor concluzionează prin urmare că cei ce făceau tulburări erau evrei. Dar chiar dacă ei nu erau Neamuri care căutau să devină prozeliţi, convertiţii lui Pavel erau. Asta înseamnă că evreii care produceau tulburări par să se fi bucurat de un succes considerabil in convingerea convertiţilor dintr Neamuri ai lui Pavel de necesitatea de a fi tăiaţi împrejur. Aceasta ne duce dintr-odată în inima scrisorii şi la unul dintre subiectele ei teologice principale. Acest lucru poate fi exprimat prin mai multe moduri: cum se relaţionează Neamurile şi Evreii unii la alţii fără a lua în considerare scopurile lui D-zeu. Cum ar trebui să se relaţioneze Neamurile la D-zeul lui Israel? Cum pot Neamurile să aibă parte de binecuvântările pe care D-zeu le-a promis prin Avraam? Cine aparţine Israelului, acum când Mesia Isus a venit şi cu ce condiţii? Poate tăierea împrejur cu toate acestea să continue, a fi factorul cheie de identificare care să scoată în evidenţă adunarea poporului lui D-zeu? Nici un studiu al teologiei Galatenilor nu poate să evite să acorde acestui aspect locul central.

Este chiar mai clar că “cei care produceau tulburări” erau, asemenea lui Pavel, evrei creştini, asta înseamnă, credincioşi în Isus ca Mesia şi urmaşi ai căii Lui (Fapte. 24:14,22). Aceasta este o deducţie evidentă din faptul că Pavel îşi dă seama, chiar dacă cu părere de rău că ei au pretins a predica “Evanghelia lui Isus” (1:6-9), chiar din momentul în care cuvântul “evangheliei a existat ca termen creştin distinctiv. Ei de asemenea par să se fi înţeles cu Pavel asupra importanţei credinţei în Hristos (cf.2:16) a crucii lui Isus (6:12). Ceea ce era de fapt problema a fost urmarea acestor aspecte fundamentale (3:1-5,15-18;4:9-10). Aici întâlnim încă odată o problemă de importanţă majoră pentru înţelegerea teologiei scrisorii. Asta pentru că exprimă o dispută între creştini, o dispută despre intrebarea fundamentală asupra evangheliei. Ne aduce aminte că teologia în formare a creştinismului a fost făurită nu doar şi nu în primul rând sub atacul din afară, dar ca o luptă a creştinului cu creştinul (incluzându-i pe Pavel şi pe Petru (2:11-18) ca să înţelegem ce a fost ceea ce a constituit caracterul esenţial al creştinismului. Aici încă odată ni se aduce aminte de calitatea vie a teologiei epistolei şi de modelul pe care îl oferă pentru teologie.

Dacă atunci oponenţii erau creştini iudeii care au venit în bisericile Galatiei din exterior, cine erau ei, şi cum ar trebui să ne referim la ei? “Cei ce vă tulbură“ este, bineânţeles, felul propriu al lui Pavel de a se referi la ei şi ne oferă cu greu o descriere imparţială, sau este mai degrabă răspunsul irascibil al unuia care şi-a simţit autoritatea ameninţată. }n mod tradiţional ei au fost numiţi “iudaizatori”, avându-i în vedere pe aceeia care încearcă să-i aducă pe ceilalţi în cadrul iudaismului. Această etimologie este puţin cam nefericită din moment ce cuvântul se trage direct din grecescul “ioudaiseu”, care înseamnă “a trăi ca un iudeu, conform obiceiurilor iudaice”, şi nu a impune iudaismul “celorlalţi”.

De fapt, “cei ce făceau tulburări” erau ei înşişi probabil parte a echipei misionare chiar dacă, după cum e evident de altă origine de cea a lui Pavel. Acest lucru este implicit, după cum vom vedea îndată, în apărarea lui Pavel al legitimităţii apostoliei şi Evangheliei sale (1:1;2:12)Pentru că în această etapă timpurie a creştinismului “apostolul “încă îşi mai păstra sensul iniţial însemnând “unul trimis în afară“care este în acest context, “misionar”. Mai mult, implicaţia şi mai clară a 1:8-9 este că ei au venit în Galatia “predicând evanghelia”. }n consecinţă se face referire la ei ca şi la “ceilalţi misionari”. Putem fi mai precişi? J.L.Martyn afirmă că cei care “produceau tulburări”, erau “observatori ai împlinirii legii de către Neamuri”, în afară de a lui Pavel, şi preferă să-i numească simplu “învăţători”.

Acest lucru este mai puţin probabil din moment ce neglijenţa iudaismului pentru lucrarea de evanghelizare între Neamuri pare să fi fost împărtăşită de către primii creştini din jurul Ierusalimului. Conform Faptelor prima misiune între neiudei a fost cea a grecilor (Fapte. 11:20), care au fost persecutaţi pentru neascultare totală de Lege (Fapte 6:13;cf.Gal.1:13-14;cu Fil.3:5-6). Chiar Petru, căruia Fapte îi atribuie prima pătrundere surprinzătoare şi neintenţionată între Neamuri (Fapte.10:1-11:18) a fost autorizat doar pentru lucrarea misionară între “cei tăiaţi împrejur”(Gal.2:7,9). Mai mult importanţa pe care Pavel o acordă clarificării relaţiilor sale cu Ierusalimul şi iudeii creştini de acolo (Gal.1:15-2:10) implică din plin faptil că autorizaţia de la Ierusalim nu era un punct de lansare pentru alte platforme misionare, atât pentru critica evangheliei lui Pavel (în ciuda apărării viguroase a acesteia) şi pentru validarea propriei lor versiuni (pe care Pavel o atacă la rândul lui în 1:6-9). Nu doar că Pavel le răspunde altor misionari (punctul pe care Martyn îl scoate în evidenţă), chia dacă acest lucru este adevărat. Ar fi mai corect să spunem că Pavel le răspunde răsunsului lor la predicarea lui de mai devreme din Galatia. Toate acestea sugerează că ceea ce Pavel avea de confruntat în Galatia a fost o încercare puternică de a distruge (aşa cum ar privi-o Pavel) sau de a termina (cum ar vede-o alţi misionari), lucrarea lui Pavel în Galatia. Acesta este, ar trebui probabil să ne imaginăm un grup de evrei creştini, care au înţeles ca fiind cerinţa lor misionară să asigure faptul că Neamurile convretite la “cale”, erau convertiţi aşa cum trebuie, asta însemnând, că au realizat implicaţiile totale ale acestei credinţe iudaice, şi care pretindeau a avea autorizaţia liderilor Bisericii din Ierusalim pentru misiunea lor. }n viziunea lor, convertiţii galateni dintre Neamuri nu puteau să pretindă participarea în moştenirea deplină a binecuvântării lui Israel, ca simplii oameni temători de D-zeu, ei trebuiau să devină în întregime prozeliţi. Toate acestea sunt strâns legate cu teologia scrisorii înseşi o discuţie mai detaliată în continuare. Dar pentru moment cele de mai sus sunt suficiente.

Problema datei a fost de obicei făcută să depindă de dezbaterea dintre ipotezele Galatiei de nord şi a Galatie de sud. Cei care susţin ipoteza Galatiei de sud cel mai adesea oferă ca soluţie integrarea pasajului din Gal. 1 şi 2 în pasajul din Fapte. Cele două vizite la Ierusalim despre care Pavel vorbeşte în Gal. 1:18-20 şi 2:1-10 sunt corelate cu vizitele din Fapte.9:26-30 şi 11:29-30. Rezultatul este că Galateni poate fi discutat înainte de “conciliul de la Ierusalim” din Fapte 15, asta înseamnă, aprox. 48-49 d.h. Pe de altă parte cei care găsesc ipoteza Galatiei de nord mai convingătoare, şi care văd în 4:13 o referire la două vizite în (nordul) Galatia, trebuie să datăm scrisoarea după cea de-a doua vizită (la care se face probabil referire în Fapte 18:23), care înseamnă o dată undeva pe la mijlocul anilor 50.

Această neânţelegere nu cântăreşte prea mult. Să fii capabil să datezi un document vechi în mai puţin de 6 ani de la crearea lui ar satisface pe majoritatea istoricilor. ŞI din moment ce în oricare din cazuri scrisoarea ar proveni de la un om matur (cel puţin peste 40 de ani) deja poate experimenta in vocaţia vieţii sale, şi posibil, deci, cu o teologie bine dezvoltată chiar dinainte, pare cu greu să merite să urmărin problema mai departe. Mai mult fermitatea ei este atât de legată cu întrebări despre valoarea istorică a Faptelor şi despre relaţia Faptelor cu Galateni, probleme care par a fi de-a dreptul dificile şi cărora nu le pot oferi o soluţie nouă sau simplă; acest lucru ar distrage prea mult atenţia de la acest volum chiar să recapituleze argumentele, variatele argumente ale fiecărei părţi.

Oricum, problema are o anume importanţă în ceea ce priveşte teologia scrisorii, mai exact pentru că ridică întrebarea dacă argumentul său teologic este deja matur şi de mult stabilit, ori este recent născocit în scrisoare. In Galateni Pavel citează teologia, extreasă dintr-un sistem mai larg şi deja bine format, sau face teologie, creând, poate chiar din nou, ceea ce generaţiile de mai târziu au văzut a fi afirmaţii a unui principiu teologic? Cu cât este datată mai târziu, cu atât este mai puţin probabil ca Galateni să fie o expresie originală sau primară a evangheliei paulini. Mai mult, relaţia dintre galateni şi celelalte scrisori pauline importante intră sub semnul întrbării: a fost ea scrisă după scrisoarea către Corintemi şi înainte cu un an sau doi faţă de Romani (după cum ipoteza de nord s-a gândit să sugereze). }N acest caz este o puternică reafirmare a ceea ce a fost deja bine stabilit în cadrul unei mai largi misiuni a lui Pavel printre neamuri şi ar fi total valabilă interpretarea Glatenilor doar făcând referinţa la scrierea mai temperată de târziu: Romani.

I. Unul este rezultatul probabil al confruntării dintre Pavel şi Petru în Antiohia (2:11-14) şi urmarea ei. Pentru că este puţin probabil ca mustrarea lui Pavel să fie acceptată de Petru, altfel Pavel ar fi trâmbiţat întâmplarea (aşa cum a făcut-o în 2:6-9), atât de important ar fi fost pentru auditoriul din Galateni şi ştie acest lucru. ŞI în ciuda faptului că a fost efectiv izolat între credincioşii iudei părtaşi aceleaşi lucrări printre care poate fi inclus Barnaba lângă care se afla Petru (2:13), Pavel în mod evident nu are intenţia de a schimba tonul (2:15-21). Prin urmare trebuie să ne imaginăm o breşă deschizându-se între Pavel pe de-o parte şi Ierusalimul pe de altă parte, din moment ce era evident la instigarea grupului “de la Iacov” (până în acel moment liderul de necontestat în Ierusalim) că Petru a acţionat în acel mod (2:12). Acest lucru implică o neînţelegere aproape radicală care a pornit de la modul în care înţelegerea atât de recent stabilită la Ierusalim (2:6-10) ar trebui să fie interpretată.

Din perspectiva Ierusalimului ar urma că interpretarea înţelegerii confirmate în Antiohia, ar trebui să se extindă la Bisericele fiice întemeiate de către misiunea din Antiohia. Dar acestea erau exact Bisericile întemeiate de Pavel in timp ce era msionar trimis de Antiohia (Fapte.13-14). Un fel de misiune insistentă, capabilă de a cere autorizaţie de la Ierusalim, era prin urmare de aşteptat. Aceasta se potriveşte evident foarte bine cu ipoteza Galatiei de sud şi sugerează o dată nu la mult timp după incidentul de la Antiohia.

II. Aceasta se potriveşte la rândul ei cu alte două dovezi din scrisoarea însăşi. Prima, strigătul de durere din 1:6 la repeziciunea nestatorniciei galatenilor (“aşade repede”). Acest lucru nu înseamnă neaparat “atât de repede după plecarea lui Pavel dintre ei”, dar aceasta este cu siguranţă una dintre cele două optiuni majore pentru înţelegerea a ceea ce spune Pavel, şi probabilitatea ei esteîntărită de gradul de “potrivire “cu celelalte implicaţii deduse aici. Aceasta înseamnă că textul invită la un scenariu reconstruit în care misionarii iudei au întrezărit repede posibilitatea de a accentua misiunea în Antiohia, şi de a reintroduce o înţelegere mai tradiţională a convertirii la un mod iudeu de viaţă în Bisericile înfiinţate de Pavel.

}n al doilea rând, maniera în care reproşul lui Pavel asupra lui Petru la Antiohia fuzionea cu pledoaria din Gal. 2:15-21, amândouă ne sugerează puternic că Pavel a văzut paralela dintre ce s-a întâmplat în Antiohia şi ce se întâmplă în Galatia, şi aşa el şi-a reafirmat argumentul său către Petru, pentru beneficiul Galatenilor. Un argument pe care el la lăsat la Antiohia, el spera să fie reafirmat mai puternic şi cu un mai mare efect. Aceasta sugerează că incidentul din Antiohia a fost cu vivacitate viu în memoria lui Pavel şi că într-adevăr eşecul lui acolo a fost ceva adânc şi aspru simţit de Pavel. Din nou, aceasta nu demonstrează că Galateni a fost scrisă în lunile din anul în care s-a întâmplat incidentul din Antiohia, dar este sigur, putrenic şi impresionant.

III. Trebuie menţionat şi un alt punct care apare în comparaţia dintre Galateni şi alte dispute in scrierile pauline. Două teme cuprind o subliniere particulară în Galateni - apostolatul lui Pavel (1:1;11-12;15-16; 2:7-9) şi importanţa centrală a justificării (2:16-3:24). }n contrast în Tesaloniceni Pavel nu se introduce singur ca apostol, trăsătură de altfel absentă doar în scrisorile prietenoase către Filipeni şi Filimon; şi tema justificării este amintită, dar absentă în Tesaloniceni deoarece este comună pentru toate celelalte scrisori generale ale lui Pavel. Accentul este că corespondenţa din Tesaloniceni este uzual socotită a fi devreme păstrată pentru scrierile lui Pavel. Deci, sunt nişte remarci înainte de timp, pentru orice motive, Pavel a dezvoltat practici, pentru a se introduce el însuşi ca apostol, sau pentru a accentua justificarea.

Galateni, oricum, par să se trezească la remarca lui Pavel, la nevoia de a accentua amândouă temele de o importanţă fundanemtală pentru misiunea sa. Aceste sugestii puternice, că Galateni a fost scris după Tesaloniceni, şi aceasta a fost criza Galatenilor care a înfiinţat amândouă temele se afirmă ca o trăsătură a epistolelor lui Pavel, stilul şi învăţătura. Aici deasemenea o altă explicaţie este posibilă, dar din nou, luăm în considerare şi probabilitatea că poate fi calculat ca ceva puternic, când multe alte ipoteze, că Galateni a fost scris înainte de Tesaloniceni şi Corinteni, corespund.

Pe scurt, este foarte posibil ipoteza că Pavel a scris Galateni din Corint, către Bisericile din sudul Galatiei la începutul anilor 50d.h. sau, pentru a fi mai precişi, în timpul perioadei de după anul 50, dar înainte de prima jumătate a anului51; şi că el a scris-o pentru a se opune ameninţării împotriva Evangheliei sale de către Neamuri, cu creştinii evrei, misionari din Antiohia sau Ierusalim, care au venit în Galatia şi au încercat să modifice sau să corecteze Evanghelia lui Pavel. Aici, din nou temele teologice şi problemele sunt complet implicate în ceea ce părea a fi doar un izvor de datare tehnică şi mai mult ceea ce părea a fi fost o privire de ansamblu înaintea textului, depinzând în expoziţia textului şi discursului care trebuie urmat. Dar orice expoziţie va include câteva dialoguri între text şi context, şi aceasta iniţial a dorit să pună Galateni înlăuntrul acestui context original, care este suficient pentru scopul propus, cel puţin ca o deschidere schimbătoare în dialogul cu posibilităţile noastre de a ne angaja într-o analiză teologică şi adevărată.

Urmează, desigur, înaintea privirii de ansamblu şi datării este aproape corect faptul că Galateni este într-adevăr prima înregistrare a lui Pavel, încercând să lupte cu temele majore cât şi cu principiile fundamentale ale credinţei cerştine. Consecvent este deja un mare interes teologic devenit tot mai fascinant, dându-i deasemenea un caracter polemic şi vibrant. Aici într-adevăr este teologie, ce necesită luptă, determinând victoria binecuvântărilor, până la terminarea zilei.