Desigur, Pavel intelegea/concepea aceste puncte ca fiind integrale convingerilor impartasite, ca pe un corolar

inevitabil al acestora . Dar evident ca altii, si in particular ceilalti misionari, vor fi disputat/contestat o astfel de

intelegere/conceptie , si inca cu o oarecare vehementa.

Ceea ce suntem pe cale sa exploram, prin urmare , sunt punctele in care Pavel dezvolta propria sa teologie . Datorita

semnificatiei canonice a scrisorii , crestinii au recunoscut , cu mult timp in urma , aceste puncte ca expresii

fundamentale ale credintei crestine. Insa reusim sa intelegem ca la ceea ce suntem pe cale sa privim era teologie noua ,

teologie proaspat formulata/articulata astfel incat sa raspunda provocarii acelei situatii . In Galateni , asa cum am

mentionat la inceput , intalnim/avem de-a face cu teologie in devenire /teologie in chiar actul construirii ei . Daca Pavel

formulase mai dinainte aceste puncte , nu putem sti/afirma . Desigur gradul in care ele apar in Galateni ca raspuns la

criza particulara din Galatia sugereaza ca Pavel se exprima intr-un mod nou si plin de putere/convingere . Repetam

(pentru a sublinia ca) : el insusi nu se gandea la aceste puncte ca inovative ; pentru el , ele erau doar simple chestiuni de

afirmare a adevarului Evangheliei si a semnificatiei crucii . Dar in istoria teologiei crestine ele apar pentru prima oara in

aceasta epistola. Galatenilor insisi , ca sa nu-I mai mentionam/pomenim pe ceilalti misionari , noutatea acestor puncte , spunem ca sa nu spunem caracterul lor revolutionar , le-au ridicat fara indoiala mai mult decat niste simple nedumeriri .

In expunerea noastra asupra chestiunilor in discutie sau devergente precum si asupra intelegerilor fundamentale , am

indicat deja locurile in care apar punctele de tensiune intre presupunerile/asumptiile impartasite ale credintei si concluziile/corolariile pe care Pavel a cautat sa le extraga/contureze . Evident ca in centrul tuturor se afla pretentia lui

Pavel ca apostolia si Evanghelia sa erau (si) pentru Neamuri ; acesta este lucrul pe care el l-a aparat si sustinut cu atata

succes la Conciliul de la Ierusalim (2:1-10) ; acesta este lucrul pe care s-a simtit constrans sa-l apere inca o data in

aceasta scrisoare . Aparitia acestei chestiuni/problematici a Neamurilor in cadrul convingerilor si experientelor

impartasite a ridicat o serie de intrebari . Tinand cont de/avandu-se in vedere/data fiind importanta axiomatica a istoriei

lui Israel , cum urmau oare Neamurile sa fie incorporate in aceasta ? Cum putea Pavel sa sustina ca Evanghelia sa era

in continuitate cu acel trecut istoric ? Cum puteau Neamurile sa se impartaseasca din mostenirea avraamica ? Data fiind

importanta istoriei Hristosului , modifica sau transforma aceasta pe cea a lui Israel ? Care era semnificatia crucii pentru

aceasta dezbatere centrala ? Avandu-se in vedere in special/indeosebi schimbarea apocaliptica marcata de Hristos si de

cruce , nu relativizau ele in intregime pretentiile si presupozitiile tuturor celor care au trait in vechea era (precrestina) ,

inclusiv a Evreilor ? Avandu-se in vedere importanta credintei in acest Hristos , cum afecta acesta mai vechea intelegere

a relatiei dintre Dumnezeu si descendentii lui Avraam , relatie caracterizata in mod particular de catre lege ? Avandu-se

in vedere importanta impartasirii Duhului , care era semnificatia acesteia pentru dezbaterea centrala ? Era indeajuns sa

se spuna ca aceasta intrupa binecuvantarea lui Avraam ? Duhul lui Dumnezeu , oare , numai ca Duh al lui Hristos

implinea sperantele profetice pentru vremea viitoare/ce avea sa vina ? Cum se raporta tensiunea apocaliptica dintre Duh

si carne la pretentia ca Neamurile sa participe la mostenirea lui Avraam ?

Acestea sunt problemele ce stau in spatele ideii principale a argumentului paulin din sectiunea centrala a acestei

scrisori (cap. 3-4) . Cea mai simpla cale de abordare consta in evidentierea temelor principale ale acesrui argument fara

a ne lasa prinsi in detaliile fine . Totusi deoarece/de vreme ce din capitolele 1si 2 el pregateste terenul si face deja aluzie

la contururile acestuia , va trebui sa includem punctele principale [pg.66…? ; pentru a iesi la iveala din ele in analiza si a

extrage] semnificatia mai plina pe care Pavel o concepea in ce priveste convingerile si experientele impartasite cu tovarasii

sai Evrei crestini .

SEMNIFICATIA CONVERTIRII LUI PAVEL .

Deoarece Pavel se straduie cu atata grija sa-si prezinte propria marturie (1:13-2:21) ca prolegomenon la argumentul sau

principal , este important sa observam de unde isi incepe aceasta marturie , intrucat in mintea/conceptia sa precum si a

retoricii scrisorii insasi acest punct marcheaza deasemenea inceputul propriei sale istorii ca si crestin si astfel totodata

inceputul propriei sale teologii distinctiva .

Pavel incepe prin a reaminti cititorilor sai faptul ca el insusi fusese un exponent de prima marime si practicant al

iudaismului : ,, Ati auzit , in adevar ,….”(1:13,14) .

Aici , Pavel aduce in atentia Galatenilor mai multe lucruri . Unul este ca el insusi cunostea foarte bine din interior

stilul de viata si angajamentul pe care ei le gaseau atat de atractive ; daca iudaismul era atat de tentant/persuasiv , in

in special traditiile si obiceiurile Evreiesti , atunci el insusi fusese mai dedicat acestui iudaism si mai inaintat pe calea

lui decat multi (=cei mai multi?) dintre contemporanii sai . Cand mai apoi cauta sa-I atentioneze /avertizeze pe Galateni

asupra acceptarii unor astfel de angajamente si imbratisarii unor asemenea traditii ,nu o facea ca unul care ar fi fost

ignorant cu privire la atractia exercitata de acestea . Un alt lucru este indicatia clara ca tocmai un acelasi fel de

angajament/dedicare facuse din el un inamic al bisericii : faptul ca a persecutat biserica intr-o masura excesiva si ca a

incercat sa o distruga era ca o rezultanta a felului sau de viata in cadrul/limitele iudaismului* . Inca o data implicatia este

evidenta : exista ceva incompatibil/ostil intre stilul de viata tipic si traditional din iudaism si biserica lui Dumnezeu .

Logica teologica din spatele acesteia este subanteleasa/sugerata de afirmatia : ,, Eram insufletit de o ravna nespus de

mare pentru datinile stramosesti “ . Faptul ca Pavel se refera si la ravna/zelul sau ca persecutor este atat de clar

subanteles aici pe cat este de explicit intr-o alta afirmate a sa dintr-o marturie personala de mai tarziu (Fil.3:6 ) . Pentru

ce anume ‘ravna’ ar trebui sa insemne persecutie devine clar daca ne reamintim istoria acesteia in cadrul traditiei

evreiesti , care a pastrat in memorie mai multe tipuri ideale de ravna/zel . Simeon si Levi se comportasera cu o asemenea

ravna atunci cand au razbunat necinstirea sorei lor Dina prin distrugerea Sihemitilor/casei lui Sihem (Cartea Iuditei 9:2-4

; Cartea Jubileelor 30:5-20; cu referire la Gen.34) . Semnificativa in mod particular mai tarziu a fost actiunea lui Fineas ,

care , intrecandu-se pe sine in zel , ucisese un Israelit care curvea cu o Madianita , facand astfel ispasire pentru poporul

lui Israel (Num.25:6-13 ; Intelepciunea lui Isus Sirah(=Sir.?) 45:23-4 ; 1Mac.2:54)* . Cand zelul lui Ilie a culminat/a

fost celebrat in acelasi context/aceleasi conditii , implicatia este ca ceea ce el avusese in minte era (chiar) injunghierea

profetilor lui Baal dupa intrecerea de pe Muntele Carmel (Sir.48:2 ; 1Mac.2:58 ; cu referire la 1Regi 18:40) . Si este

explicit/expres afirmat ca Matatia a declansat revolta Macabeilor cand , arzand de zel asemenea lui Fineas in trecut ,

i-a injunghiat pe trimisul Sirian si pe Evreul apostat care indraznisera sa aduca un sacrificiu pagan (1Mac.2:15-28) .

Numitorul comun in toate aceste episoade este acelasi : un zel de a mentine distinctivitatea lui Israel mai presus de si

impotriva altor popoare , un zel se impotrivea relatiilor sexuale ce transgresau impartirea etnica , si care refuza categoric

orice compromis cu alte religii sau orice incercare de diluare sincretica a unicei relatii cu Dumnezeu a lui Israel ; si un

zel pregatit sa utilizeze forta pentru a mentine aceasta distinctivitate . Acest zel , de fapt , era inteles pur si simplu ca un

corolar/rezultat al ravnei Domnului pentru Israel . Dumnrzeu alesese pe Israel pentru Sine , si era gelos-zelos (in

Ebraica si Greaca este acelasi cuvant ) pentru ei ; de aceea Israel nu avea voie sa se inchine altor zei (Ex.20:5 ; 34:14 ;

Deut.6:14,15) . Zelul-gelozia lui Fineas era laudat cu certitudine ca o expresie a zelului-geloziei lui Dumnezeu pentru

Israel (Num.25:11-13) . Pe scurt , pentru oricine era familiar cu zelul traditiei evreiesti , zelul denota impotrivirea

hotarata si concreta la orice sau oricui (nu mai putin Evreilor) compromitea sau ameninta distinctivitatea relatiei de

legamant a lui Israel cu Dumnezeu .

In contextul traditiilor stramosesti , propiul zel al lui Pavel si ratiunea pentru care acesta si-a gasit expresie in

persecutarea bisericii devin clare . Trebuie ca (deoarece) Pavel privea biserica ca pe o amenintare pentru vocatia si

statusul distinctivitatii legamantului lui Israel . Pentru ce anume ar trebut sa fie asa este foarte clar - deoarece biserica

deschisese deja usa Neamurilor (Fapte 11:20) . Aceasta insemna ca Evreii crestini acceptau Neamurile ca membri in

interiorul sectei lor evreiesti , fara , dupa cum apare , a li se cere dedicarea/angajarea fata de iudaism in termenii

traditionali - circumcizia si respectarea legii .

Aceasta pare sa fie confirmata de felul in care Pavel descrie convertirea sa (1:15-16) . Nu ca pe o convertire ca atare ,

ci ca pe o chemare – o insarcinare , dupa cum am aratat deja , la a duce Evanghelia Neamurilor . Privind in urma la

inceputul experientei sale crestine , Pavel nu avea absolut nici o indoiala ca insarcinarea de a duce Evanghelia la

Neamuri ii fusese data din primul moment , si ca aceasta era o implicatie necesara si inevitabila a revelatiei lui Hristos ,

pentru el personal (1:11-12 , 6) . Cat de repede ramificatiile teologice ale experientei Damascului i-au devenit clare n-o putem sti acum . Cel putin putem deduce ca s-a convertit la pozitia pe care tocmai cautase sa o persecute ; adica , de la

starea unuia hotarat sa-si opreasca tovarasii Evrei de la subminarea relatiei legamantului distinct al lui Israel cu

Dumnezeu prin admiterea Neamurilor in biserica , el a devenit atat de nerabdator pe cat erau ei de duce Evanghelia la

Neamuri * . Dar oare a inteles deja aceasta ca parte a schimbarii apocaliptice a erelor , si oare a analizat imediat

implicatiile acestei perspective apocaliptice pentru pretentiile traditionale cu privire la distinctivitatea lui Israel ? Nu o

putem sti . Trebuie sa fie suficient sa observam ca Galateni insasi furnizeaza prima expunere clara a acestor implicatii

cunoscute noua , si este foarte probabil ca mai multe din liniile acesteia de argumentare sa fi aparut ca un soc sever

celorlalti Evrei crestini .

In rezumat , deci , noul punct de dezvoltare in teologia lui Pavel , ce ia nastere pentru el direct din intalnirea sa cu

Hristos Cel inviat pe drumul Damascului , era ca vechea auto-intelegere a iudaismului , careia-i fusese un exponent

de prima marime , trebuia revizuita . Un iudaism caracterizat prin zelul de a tine granitele dintre Evrei si Neamuri clar

trasate trebuia sa fie inlocuit de insarcinarea de a-L predica pe Mesia Isus printre Neamuri , cu implicatia (inca

negandita pe deplin in toate consecintele ei ) ca Neamurile care primeau Vestea Buna ar putea fi acceptate in

membralitatea/interiorul bisericii fara a li se cere ca sa devina prozeliti .

Aparitia unei Evanghelii libere de circumcizie in ceea ce-i privea pe Evreii crestini a fost/este un eveniment cu totul

remarcabil in istoria religiei – trecut practic/aproape sub tacere atat aici , de catre Pavel , cat si in Fapte 11:20 . Ne-ar fi

deasemenea folositor sa cunoastem daca Pavel a inceput sa predice Neamurilor imediat (in Arabia – 1:17) ; dar asupra

acestui aspect nu poate fi dobandita nici o certitudine . Pentru o analiza a teologiei insesi din [Epistola catre] Galateni ,

totusi , este suficient sa observam ca inaintea consultarii de la Ierusalim Pavel predicase Neamurilor pentru o vreme (ca

misionar al bisericii din Antiohia ) , si ca biserica din Antiohia precum si bisericile fiice ale acesteia acceptau Neamurile

ca membri (prin botez in numele lui Isus Hristos) fara a le cere sa fie circumcisi .

Cum se face ca Evreii crestini s-au simtit prin urmare in stare sa nesocoteasca reglementarea explicita din Gen.17:9-14

este unul din marile mistere ale inceputurilor crestinismului . Unii Evrei vor fi privit poate Neamurile ca acceptabile

inaintea lui Dumnezeu in alti termeni , dinafara legamantului semnificat prin circumcizie si dovedit/intarit prin lege .

Aceasta perspectiva este insa improbabila in cazul acelora care impartasisera atitudinea initiala a lui Pavel (1:13-14) .

Caci daca avem dreptate , Pavel s-a implicat in persecutia violenta a fratilor/conationalilor sai Evrei tocmai deoarece a

perceput primirea Neamurilor de catre ei ca pe o amenintare asupra distinctivitatii lui Israel ca popor al Lui/ales de

Dumnezeu Insusi . Mai mult , dupa cum am aratat deja , identitatea de sine a noii miscari a lui Isus ca ‘biserica lui

Dumnezeu‘ (1:13) reprezenta o pretentie la o continuitate directa cu adunarea/poporul lui Israel . Singura alternativa

evidenta este sa presupunem ca Evreii crestini cu inclinatii mai traditionale intelegeau acceptarea Neamurilor netaiate

imprejur ca o exceptie sau anomalie si ii priveau intr-un fel ca pe niste tematori de Dumnezeu aflati pe calea dobandirii

statutului deplin de prozelit *.

Imaginea incepe sa devina mai clara la conciliul de la Ierusalim , unde sustinerea/pledoaria lui Pavel ca si Neamurile

sa fie recunoscute ca apartinand lui Hristos a avut castig de cauza/a iesit victorioasa . Exista o factiune semnificativa

(‘frati mincinosi’ , 2:4) care incercau sa insiste asupra circumciziei ca (fiind o) intangibila sine qua non – ei cel putin

puteau intelege acceptarea Neamurilor numai in conditiile in care deveneau prozelitii lor – si Pavel nu face nici un efort

sa-si ascunda completa sa antipatie fata de ei . Cel mai izbitor lucru , totusi/oricum , este ca , in cadrul intalnirii ,

conducerea bisericii de la Ierusalim i-au dat sprijinul lor clar lui Pavel (2:6-9) . Inca o data ar trebui sa observam cat de

uluitor era pasul facut : ca noul numar semnificativ de convertiti dintre Neamuri trebuia sa fie acceptati ca tovarasi

aderenti ai ‘caii’ , ea insasi o secta in interiorul iudaismului , fara impunerea circumciziei , semnul universal recunoscut

al iudaismului , si chiar daca/cu toate ca chestiunea aparuta in dezbaterea deschisa il implica pe conservatorul Iacov -

aceasta a fost intr-adevar o decizie de o importanta epocala pentru aparitia crestinismului . In acest caz justificarea era

clara – succesul manifest al misiunii lui Pavel , aceeasi demonstratie a gratiei/harului si Duhului in convertiti dintre

Neamuri ai lui Pavel ca si in acei Evrei castigati pentru credinta de Petru (2:7-9) . Puterea experientei vii a harului a

invins forta stravechii traditii sacre .

Problema, oricum , nu a fost deloc clarificata in intregime ori inchisa . Intelegerea de la Ierusalim a fost ceva de genul

unui compromis care a mascat o varietate de intelegeri cu privire la ceea ce fusese de fapt/in realitate acceptat . De

presupus ca ‘fratii mincinosi’ ar fi fost putin concilianti fata de intelegere . Mai important , o parte a conducerii din

Ierusalim , probabil inclusiv Iacov , par sa fi inteles decizia cu privire la Titus doar ca exceptionala mai degraba decat ca

fundamentand un nou patern pentru relatia dintre Dumnezeu si credinciosi si respectiv intre credinciosi . Aceasta este

sugerata de insistenta liderilor de la Ierusalim ca Pavel sa-si aminteasca de cei saraci (2:10) . Deoarece grija activa

pentru cei saraci era o trasatura particulara si distinctiva a legii si traditiei evreiesti , si milostenia/pomana era larg inteleasa in iudaism ca o obligatie esentiala a membrilor poporului legamantului . Efectul acestei adaugiri la intelegerea de la

Ierusalim, prin urmare, a fost o reantarire a simtului distinctiv al Evreilor fata de datoria legamantului . Non-necesitatea

circumciziei fusese admisa ; in caz contrar indatoririle traditionale ale legii legamantului ar fi trebuit mentinute .

Pe scurt , implicatiile depline pentru Evreii crestini in ce priveste propria intelegere a admiterii Neamurilor atat

de liber intr-o secta evreiasca au ramas inca inclare . Felului in care chestiunea Neamurilor urma sa fie inteleasa in

lumina Evangheliei , in lumina semnificatiei apocaliptice a istoriei si a crucii , in lumina credintei in Mesia Isus si a

revarsarii Duhului , nu i se acordase inca o atentie deplina . (Lui) Pavel insusi se poate ca i-a fost deja clar /limpede ca

o revizuire impartiala radicala era ceruta de/pentru intelegerea de sine a poporului lui Dumnezeu si a granitelor sale

definitorii. Dar atunci, problema iesea in intregime la iveala (public) abia in incidentul antiohian/din Antiohia .

SEMNIFICATIA INCIDENTULUI ANTIOHIAN.

Semnificatiei incidentului antiohian (2:11-14) pentru teologia lui Pavel nu I s-a acordat suficienta recunostere in istoria

interpretarii ‘Galatenilor’ . [Semnificatia] Aceasta poate fi scoasa in evidenta in doua feluri . Dupa cum am aratat deja

probabil ca Pavel a pierdut in confruntarea sa cu Petru la Antiohia , iar rezultatul a fost o ruptura in relatia cu Antiohia ,

cu conducerea de la Ierusalim si chiar cu colegul sau initial Barnaba . Incidentul din Antiohia prin urmare marcheaza

aparitia accentelor distincte ale (teologiei) lui Pavel – accente care au ocazionat deopotriva confruntarea insasi (2:11,14)

precum si izolarea sa consecventa . In alte cuvinte , incidentul antiohian marcheaza inceputul trasaturilor distinctive

explicite ale teologiei lui Pavel . Nu ale teologiei sale ca intreg , deoarece , dupa cum am vazut , atat de mult din aceasta

era impartasita cu tovarasii sai Evrei crestini . Nici ale revendicarilor distinctive pe care le promovase cu succes la

intalnirea din Ierusalim (2:2,6-9) . Si nici chiar ale ceea ce in mod clar Pavel deja privea ca si avanpost evident

al Evangheliei sale (situatie ce prevalase in biserica din Antiohia inaintea venirii grupului de la Iacov) . Cu siguranta

problemele , care pana atunci mocnisera , au iesit la suprafata cu ocazia incidentului antiohian , si Pavel in abordarea lor

s-a descoperit [pe sine] a fi o voce singulara , mentinand o interpretare teologica a convingerilor impartasite ce se

dovedea inacceptabila tovarasilor sai Evrei crestini . Daca , prin urmare suntem in cautarea teologiei distinctive a lui

Pavel asa cum se gaseste in Galateni , nu putem evita sa ne concentram [atentia] asupra incidentului mentionat .

Analiza retorica a scrisorii a scos deasemenea in evidenta importanta acestui incident . Caci Pavel nu-si incheie

excursul autobiografic cu succesul sau din Ierusalim . In mod evident a simtit necesar sa-l continue mentionand

confruntarea sa mult mai lipsita de succes din Antiohia . Implicatia este ca in scrisoare incerca sa indrepte esecul

din Antiohia si sa restabileasca succesul ierusalemitan . Dupa cum am aratat deja , Pavel nu-si termina descrierea

incidentului ci insereaza raspunsul sau catre Petru in afirmatia de deschidere a apelului sau catre Galateni (2:15-21) .

Provocarea la care se refera in Galateni este provocarea in a carei intampinare (la Antiohia) esueaza – cum pot Evreii

crestini sa sileasca Neamurile sa se iudaizeze (2:14) ? * Galateni reprezinta ceea ce el ar fi trebuit sa-i spuna lui Petru

la Antiohia daca ar fi avut timp de reflectie suficient .