James Dunn, Teologia Epistolului lui Pavel către Galateni, pp.81-100

Traducere: OLCEAN David

Avraam ca tip şi ca stramoş

Rechemându-şi cititorii la experienţa fundamentală a evangheliei, credinţei şi Duhului (3.1-5), Pavel face prima legatură decisivă a istoriei sfinte a poporului Israel-” Căci aşa cum Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost considerată ca neprihănire” (3.6-citează din Gen15.6). această apelare la exemplul lui Avraam este cât se poate de bine aleasă. Căci Avraam era privit în general ca şi Tată al poporului Iudeu(e.g. Isaia 51.2; Mat 3.9). Şi Avraam era privit de obicei, în cercurile iudaice,ca şi model al iudeului pios: “perfect în tot ceea ce face cu Domnul”(Jub 23.10); “un prieten al lui Dumnezeu deoarece ţinea poruncile Lui”(CD.32). Poate că putem să mai adăugăm la acest punct, el era amintit în urma unei convertiri reale pe care o savârşea, sau a unui prozelit pe care-l aducea la iudaism (e.g. Philo , Avraam 60-68; Josephus , Aut I.155; Apoc. Abr.1-8)

Dar, motivul principal trebuie să fie acela că Pavel era sigur că auditoriul său galatean s-ar identifica cu Avraam în credinţa lor, şi să înţeleagă trăirea lui Avraam şi actul de credinţă în lumina lor proprie. De aici şi afirmaţia “aşa cum” pusă la începutul Gal 3.6. Precum s-a comportat Avraam, la fel trebuiau şi galatenii să se comporte, aceasta continuând crezul demn de încredere care formează neprihănimirea pe care Dumnezeu o caută, viaţa acceptată de Dumnezeu.

Din acelaşi motiv Pavel poate spune ca şi o concluzie inevitabilă pornind de la citatul din Gen 15.6, că “acei ce sunt ai credinţei, sunt fii lui Avraam” (3.7). Ar fi trebuit să le fie clar galatenilor că credinţa care le-a adus Duhul era aceaşi credinţă care l-a făcut pe Avraam neprihănit. Concluzia arată cunoştinţa lui Pavel a contextului din Gen 15.6- aceea că ceea ce a crezut Avraam era promisiunea unui descendent(Gen 15.4-6).

De vreme ce era credinţa cea care astfel a stabilit legământul ce privea o relaţie cu Dumnezeu, aceeaşi credinţă ar trebui să fie caracteristica distinctivă a acelora care împărtăşesc în legământ relaţia astfel stabilită cu Avraam - cei care au această credinţă vor fi aceea care vor moşteni legământul stabilit prin credinţa lui Avraam. Deoarece Avraam poate fi privit ca primul prozelit şi model al unei convertiri reale, urmează aşadar că mijlocul prin care Avraam a primit dreapta şedere cu Dumnezeu este aplicat şi acelora care vor veni la credinţă, dar nu din cercurile iudaice, ci din exterior. Pavel face speculaţii asupra idiomului semitic care foloseşte afirmaţia”fiul lui..” spre a denota o “părtăşie într-o calitate particulară/specială (“fiul înţelepciunii -”om înţelept”); deci, “fiul lui Avraam”înseamnă o persoană care împărtăşeşte credinţa lui Avraam. Peste tot punctul de vedere a lui Pavel este clar: “urmând exemplul lui Avraam credinţa este singura suficienţă de a fi acceptaţi de Dumnezeu pe deplin.”

Pentru realizarea procesului de a-l lega pe Avraam de credinţa galatenilor, Pavel nu are nevoie să depindă doar de apelul său către propria experienţă a credinţei galatenilor. Pentru că istoria lui Avraam însuşi face clar faptul că promisiunea descendentului lui Avraam include de asemenea promisiunea binecuvântării tuturor naţiunilor- ”}n tine toate naţiunile vor fi binecuvântate”(3.8). Formularea derivă atât din Gen 12.3 şi 18.18, dar reflectă şi o temă susţinută în naraţîunile patriarhilor(Gen 22.17-18;26.4;28.14). Cu alte cuvinte, intenţia divină de extindere a binecuvântării care l-a făcut pe Avraam fericit, şi asupra nemurilor, era de la început explicită. }n mod semnificativ Pavel numeşte această promisiune o formă primară de proclamare a Evangheliei, şi, iarăşi indică faptul că aşteptarea escatologică a lui Dumnezeu de către Neamuri prin credinţă era centrul evangheliei lui Pavel- ”Sciptura prevedea că Dumnezeu va justifica neamurile pornind de la credinţa propovăduită de evanghelia dinaintea lui Avraam”(3.8). Şi astfel el poate concluziona” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”(3.9).

Argumentul acesta nu poate fi mai fundamental înţelegerii evangheliei de către Pavel. Până acum aşa cum am fost interesaţi de altfel, istoria lui Avraam a stabilit două puncte cruciale: primul, acceptarea de către Dumnezeu era o chestiune bazată doar şi pe deplin pe credinţă din partea omului; şi al doilea, această integrare şn legământul stabilit cu Avraam şi cu urmaşul său era intenţia divină de a include neamurile în binecuvântare. Chiar dacă par nedeterminate sau ascunse aceste două puncte mergeau împotriva adevărului evangheliei.

Blestemul Legii

Chiar din fraza de început suntem aruncaţi direct în confuzie:” Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi cine nu le face”(Deut 27.26). Problema este cum poate Pavel aşa de întâmplător şi general să-i acuze pe iudei că se află “sub blestem”. Răspunsul tradiţional a fost şi este că faptele legii se referă la efortul omenesc de ţinere a legii, şi de vreme ce legea nu poate fi ţinută perfect este inevitabil ca toţi cei care se străduiesc în felul acesta să nu cadă sub blestemul ei pe motivul neputinţei lor. Dar dacă ceea ce am notat deja este adevărat cei care nu vor face ”faptele legii” nu pot fi înţeleşi ca şi sumar al strădaniei omeneşti de a realiza acceptare de către Dumnezeu; şi sistemul de Lege iudaic a fost precis conturat ca să aibă de-a face cu eşecul uman prin sistemul sacrificial.

Un răspuns ceva mai plauzibil este dat chiar de context. Pentru un singur lucru Pavel indică faptul că în 3.10 începe o încercare de a expune sau de a explica(cu ajutorul cuvântului de început “căci”) punctele tocmai afirmate. Acestea însemnând, reamintim că, evanghelia justificării prin credinţă, pentru neamuri era integrată legământului de promisiuni dat lui Avraam de la început. Apoi este în mod normal semnificativ faptul că subiectul din 3.10: “ toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii”, este situat într-o evidentă antiteză cu subiectul din paragraful precedent ” cei prin credinţă“( structura de bază a celor două pasaje fiind aceeaşi). Amândouă frazele denotă grupuri ale căror identităţi sunt caracterizate de “de unde vin ei”. Aplicaţia este clară:”cei ce se bizuie pe faptele Legii” au pierdut din vedere suficienţa credinţei, şi care putem să continuăm a spune au pierdut din vedere caracterul fundamental al Legământului stabilit prin Avraam. Orice altceva fac ei , ei au căzut din ceea ce putem numi “rămânere înăuntru”, care este şi partea fundamentală a “tot ceea ce a fost scris în (prima) carte a legii(Genesa)”.

Un alt indiciu este dat prin intermediul frazei “faptele Legii” înseşi. Dacă expunerea noastră anterioară se află pe drumul cel bun ,” cei ce se bizuie pe faptele legii” erau, în mod precis cei care au văzut ascultarea Legii în termenii obligaţiei de a menţine distinctivitatea poporului Israel ca unic popor ales de }nsuşi Dumnezeu şi astfel separându-l de celelalte popoare. Punctul de vedere a lui Pavel apoi în elaborarea proclamaţiei pe care o face în 3.6-9 este că o asemenea atitudine a “faptelor legii” se află în contrast direct cu evanghelia justificării prin credinţă promisă neamurilor. Şi încă o dată , un asemenea eşec de a aprecia şi de a respecta premisa legământului de la de la baza cărţii Legii trebuie să însemne eşecul de a respecta tot ceea ce a fost scris în aceeastă privinţă. Nimeni nu poate să spună că este credincios scopului declarat al lui Dumnezeu atâta vreme cât continuă să insiste că neamurile sunt excluse şi pot fi acceptaţi de Dumnezeu dacă, şi numai dacă, devin prozeliţi. Pavel îşi expune punctul de vedere cât de tăios poate : a continua să insişti asupra faptelor legii este de fapt acelaşi lucru cu a încălca legământul pe a cărui bază a fost dată Legea, şi deci de a încălca Legea, atrăgând după sine blestemul lui Dumnezeu.

Reiese de aici că Legea şi credinţa se află într-o antiteză izbitoare (3.11-12). Este o anteteză căreia alţi misionari i-ar rezista cu vehemenţă( aşa cum a demonstrat purtarea lui Pavel în Antiohia). Dar aceasta este consecinţa imediată a insistenţei lui Pavel pe suficienţa credinţei, împotriva celor care vedeau Legea şi ascultarea de Lege ca fiind mult mai fundamentală identităţii lor ca şi popor ales de Dumnezeu prin legământ. Ideea este clară: baza acceptării de către Dumnezeu(neprihănirea) este credinţa din partea omului(Hab 2.4). }n contrast, legea are o funcţie diferită: pentru a indica cum trebuie să fie trăită viaţa de oamenii legământului(Lev 18.5). Cele două roluri sunt cam diferite: nu este scopul Legii de a înzestra justificarea sau să dea viaţă; acesta este rolul credinţei(3.11) şi al Duhului. Legea nu este “din credinţă“, precum justificarea; ea este dată cu scopul de a structura viaţa poporului legământului fără să distrugă caracterul de bază al acestei vieţi ca una vie “din credinţă“(3.11).

Dar ce putem spune despre blestemul Legii pe care Pavel îl pomeneşte în legătură cu “cei ce se bizuiesc pe faptele Legii “(3.10). Raspunsul lui Pavel este că Cristos a purtat blestemul în moartea Sa şi astfel i-a eliberat pe cei ce se aflau sub el(3.13). Textul pe cere îl citează “blestemat este oricine este atârnat pe lemn”(Deut 21.23) nu se referă la crucificare. Dar din DSS cunoaştem că o astfel de legătură a fost deja făcută printre qumraniţi(I Qp Hab 1.7-8; II QT 64.6-13). Şi este posibil ca aceeaşi legătură să fi fost făcută în prima polemică a iudeilor, probabil de către Pavel când era un persecutor, împotriva iudeilor creştini care-L proclamau pe Hristos Cel crucificat ca fiind Mesia. Pavel aici se ocupă de denunţare, şi în locul de o respingere, o transformă într-o afirmaţie pozitivă a semnificaţiei morţii pe cruce a Lui Hristos. Explicaţia începe să devină clară în momentul în care aşezăm versetul în context, în mod corespunzător. Pentru că blestemul legii este în mod evident acelaşi blestem ca şi acel din 3.10 (Pavel modifică Deuteronom 21.23 pentru a face mai clară legătura). Cu alte cuvinte, cade asupra celora care au trăit detaşat de Lege( faptele legii) astfel încât să ţină la distanţă neamurile de poporul legământului şi astfel, de asemenea, departe de beneficiile legământului lor cu Dumnezeu. Mai mult scopul pe care-l are creştinul în purtarea acestui blestem legal este explicită “pentru ca binecuvântarea vestită în Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus” (3.14). Situaţia în care un blestem se află asupra acelora care a ţinut Iudeul şi Grecul despărţiţi până acum, de vreme ce binecuvântarea lui Avraam era punctul de interes (comun), a ajuns la final.

Rolul Legii

Pavel, deocamdată, a înfăptuit un amplu proces când vorbeşte despre suficienţa credinţei, şi una care, cu apelul ei către cei care au propria lor experienţă a credinţei, trebuie să fi avut greutate cu Galatenii lui. Dar cu cât El accentuează problema, cu atât mai mult se ridică mai mult întrebarea încă neadresată: până la urmă cu Legea cum rămâne? Dacă credinţa este baza completă pentru practica relaţiei cu Dumnezeu(2.19-20), dacă credinţa în ciuda faptului că este un mijloc de ordonare a vieţii în cadrul poporului Legământului(3.12), servea în primul rând, pentru caracterizarea şi întărirea distinctivităţii iudeilor de neamuri şi să rezulte în acei ce care aparţin faptelor Legii care sunt sub blestem, atunci care era funcţia ei în cadrul scopului lui Dumnezeu? Aceasta ar fi cu siguranţă o problemă urgentă cu siguranţă pentru cei care şi-au amintit faptul că lui Avraam i s-a spus că promisiunea sămânţei şi binecuvântarea către neamuri i-a fost dată “ pentru că Avraam de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, rânduirile Mele, şi Legile Mele”( Gen 26.5).

Pavel începe să adreseze întrebarea, prin sublinierea întâietăţii promisiunii divine(3.15-18). Promisiunea divină este corelativul credinţei umane; legământul dat lui Avraam prin făgăduinţă poate fi privit pe deplin numai prin credinţă. Actuala linie de argumentare, totuşi este pe departe satisfăcătoare. Pasajul citat din Gen 26.5 nu este singurul în măsură ca să arate prăpastia de timp dintre promisiune care a fost făcută lui Avraam şi darea legii pe Muntele Sinai(430 ani;cf Exod 12.40). Şi teoria care spune că un testament nu poate fi desfiinţat n-ar putea fi valoroasă. Mult mai plauzibilă a fost proclamarea că sămânţa pe care o are în vedere promisiunea unui urmaş lui Avraam era, de fapt, Hristos(3.16) pentru că promisiunea a fost împlinită iniţial într-un singur individ(Isaac) şi un pasaj de genul Psalmului 89.3-4 ar putea sugera în mod normal, o interpretare mesianică.Dar principalul scop al paragrafului era, în mod evident acela de a stabili caracterul legământului original cu Avraam ca unul care reprezenta o promisiune, şi de a insista că nimic până atunci nu a schimbat caracterul de bază. Astfel Pavel clarifica , pur şi simplu, baza pentru întrebarea, “ Atunci pentru ce este legea?”(3.19)

Legea şi Israel

Răspunsul lui Pavel este în vigoare pentru că legea avea un rol temporal de păzitor al lui Israel în perioada de dinaintea venirii lui Hristos şi împlinirea escatologică a promisiunii lui Avraam. Surprinzător este faptul că acesta este mai degrabă o expunere controversată, de vreme ce cei mai mulţi comentatori privesc pasajul(3.19-4.11) ca unul foarte polemic legii din toate scrierile lui pavel. Este adevărat totuşi, faptul că rolul pe care-l atribuie Pavel, legii aici are o latură negativă. Aşa că noi pur şi simplu vom aminti atât accentele cât şi încercarea de a echilibra balanţa până la urmă. Aşa cum stă scris în 3.19 Legea “a fost adăugată din pricina călcărilor de Lege”. Acest text este, de obicei , înţeles în lumina unui răsunător pasaj din Rom.5.20- “ Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala”. Dar “ din pricina” poate putea fi înţeleasă de către galateni şi în altfel decât în felul de “a provoca”. }n contrast Gal 3.19 are un înţeles ceva mai pozitiv, şi poate că ar trebui înţeles în felul următor : “ ca să se ocupe de călcătorii de lege”. Cu alte cuvinte, probabil că Pavel avea în minte aici rolul legii în cadrul Israelului de a furniza prin sistemul său sacrificial felul vieţuirii zilnice a lui Israel în cadrul Legământului. }n 3.19b natura provizorie a acestui rol este făcută explicită - “ până când avea să vină “ sămânţa căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Similară este şi discuţia lui Pavel asupra Legii că fiind ”dată prin îngeri”(3.19c). }n faţa presupunerilor unora că Pavel demonizează aici Legea, trebuie să li se amintească faptul că asocierea îngerilor în darea Legii era un motiv cât se poate de familiar şi neameninţător atât în gândirea iudaică cât şi creştină a tuturor timpurilor.

Aşa este şi atunci când Pavel spune “}nainte de venirea credinţei, noi eram sub paza legii”(3.23). Verbul principal era uneori folosit în sens negativ(“ ţinuţi în supunere”). Dar principalul înţeles era a “a păzii”, “ a avea grijă de “ ( ca şi păzitorul unei cetăţi - 2 Cor 11.32“), “a proteja , “a ţine” (Fil 4.7). Deci ceea ce avea Pavel în minte era aproape sigur o o custodie protectoare - legea ca şi protecţie( ca în 3.19a) împotriva puterii păcatului la care tocmai s-a făcut referire(3.22). Ideea e aceeaşi şi în metafora “paidagogos” din 3.24. Rolul lui “paidagogos” era în mod esenţial unul pozitiv şi includea protecţia tineretului pus sub autorizaţia lui. Ca şi rol efemer - până ce tineretul îmbătrâneşte- metafora s-a potrivit bine cazului lui Pavel pe care el l-a ridicat(expus).

}n acelaşi timp argumentul lui Pavel nu are mai multe conotaţii negative pentru o înţelege a rolului Legii. In 3.20 cel mai evident înţeles al unui verset foarte dificil este că rolul lui Moise în medierea legii se compară nefavorabil cu spontaneitatea promisiunii date direct lui Avraam de Dumnezeu Insuşi. Cu alte cuvinte, Legea lui Moise nu este o exprimare aşa deplină a harului lui Dumnezeu aşa cum este făgăduinţa dată lui Avraam. Aceasta este întărită de 3.21: nu era, pur şi simplu, funcţia Legii de “a da viaţă“; acesta era rolul direct al lui Dumnezeu prin Duhul Său. Pe când, aşa cum deja am indicat prin citarea versetului 3.12, rolul Legii era de regulă viaţa astfel primită, viaţa traită în cadrul legământului. A da Legii un rol mai fundamental în cadrul Creştinismului( faptele Legii ca indispensabile vieţii în credinţă), aşadar făcea să se cadă într-o confuzie a categoriilor de a înălţa Legea, de fapt , la statutul Duhului.

Mai provocator este faptul că prin legarea Legii în relaţie cu Israel aşa de aproape de vremea de dinainte de Hristos, Pavel o numea efectiv pe latura greşită a escatologiei divine. Calitatea de păzitor pe care o avea Legea(“ sub paza Legii” 3.23,25) era corelată cu domnia păcatului(“sub păcat”,3.22) asupra acestui veac(1.4). }n ciuda funcţiei ei de ameliorare, aşadar(3.19a) s-ar putea spune că Legea a întărit domnia păcatului - Pavel probabil că mai gândea la cât de bună este încrederea pe faptele Legii care, de fapt, au încălcat caracterul fundamental al legământului(3.10). Totuşi chiar şi aici Pavel poate vedea o virtute în aceste condiţii restrictive din vremea de dinainte de Hristos(3.22) că în momentul în care făgăduinţa a fost împlinită(prin venirea lui Hristos), contrastul cu perioada anterioară când interdicţia era un scop prin care cineva se putea baza pe argumentul în punctul culminant în 4.4-10, unde este clar că pentru ei (galatenii) a se pune sub Lege era echivalent cu a reveni la sclavia idolilor care era înainte de creştinizare.

Neclar este punctul la care din punctul de vedere a lui Pavel, scopul divin pentru Lege se uneşte-intră sub o criticare a confraţilor săi evrei, care ridicau la un nivel prea înalt rolul Legii.

Nesiguranţa va fi cauzată parţial de dificultatea împărţirii responsabilităţii(providenţa divină sau culpabilitatea omului) în interiorul unui cadru monoteist. Şi parţia, fără îndoială considerabilei ambivalenţe a lui Pavel, care trebuie să fi căzut, având în vedere istoria Israelului în lumina istoriei lui Hristos- o ambivalenţă reflectată în metafore pozitiv - negative folosite de Pavel în 3.19-25. }n orice caz crucială pentru evaluarea teologiei lui Pavel la acest punct este recunoaşterea că evaluarea lui(care este mai negativă) a Legii era stâns legată de reacţia împotriva atitudinii tipice iudaice faţă de Neamuri. Astfel că, Legea era rezumată în faptele Legii, care era văzută ca funţionând, în primul rând ca şi lucru distinct pentru Israel (ceea ce îi deosebeau de alte popoare) dar Pavel o polemizează. Pentru Neamuri a se pune sub Lege, înţeleasă sub termenii aceştia înseamnă să revină la un regim sub “cele slabe şi sărăcăcioase”(4.9).

}n toate acestea bine înţeles, Pavel vorbeşte din punctul avantajos al credinţei în Hristos. Din perspectiva că Hristos a împlinit promisiunea centrală a legământului, perioada Israelului aflat sub paza Legii poate fi privită ca temporară- până la venirea credinţei(3.23-25). Că acest fapt permite un rol continuator pentru Lege, despărţită de rolul ei ca şi păzitor al Israelului şi corelată cu credinţa, este o temă asupra căreia vom reveni. Aici va trebui să continuăm să desluşim cea mai distinctă trăsătură a teologiei sale- înţelegerea lui asupra faptului cum Hristos ar trebui să se relaţioneze cu istoria Israelului care acum este inclus între iudei.

Relaţia credincioşilor cu Israelul

Integral, argumentul lui Pavel este că există o legătură directă care porneşte de la făgăduinţa lui Avraam şi se opreşte în Hristos(văzut ca sămânţa promisă), cel prin care naţiunile vor moştenii binecuvântarea lui Avraam. }n felul de argumentare din Galateni, legătura este din 3.8 prin 3.16 până în 3.26-9. }n felul acesta istoria lui Hristos modifică istoria lui Israel. Perioada de despărţire dintre Iudei şi Greci(perioada în care Legea era păzitorul lui Israel) a fost înlăturată şi lăsată în urmă din cauza semnificaţiei pe care Hristos o avea.

1.Fiu şi sclav

Secţiunea 3.26-4.11, 4.21-31 este dominată de contrastul dintre statutul de fiu şi sclav(“fiu”, “moştenitor”, de 11 ori ,“sclav” de 9 ori). Ideea lui Pavel este simplă : credinţa care a primit prima făgăduinţa legământului ar trebui să fie acum îndreptată spre Cel, în care această făgăduinţă este împlinită. Credinţa în Hristos este acum suficientă pentru a asigura tuturor relaţia cu Dumnezeu în calitate de “fii”(3.27), de asemenea, se relaţionează cu tradiţionala distincţie de rasă, statut social şi gen (3.28), incluzând, nu în ultimul rând, pe aceea dintre iudei şi greci care erau o trăsătură a epocii lui Israel aflat sub Lege. Şi, mai mult, credinţa în Hristos, ca şi încredinţare în Hristos şi apartenenţă, asigură deplină participare la moştenirea lui Avraam(3.29). Paul argumentează aici bazat pe convingerea împărtăşită şi experienţa credinţei, şi îşi reîmprospătează argumentul pentru exprimarea suficienţei credinţei.

Pavel, totuşi, continuă să compare acest statut de fiu cu maturitatea unui moştenitor adult(4.1-7). Logica era simplă, şi în ea însăşi ar fi fost o mare parte non- controversială pentru majoritatea creştinilor iudei. Aşa cum deja am menţionat, pogorârea Duhului Sfânt poate fi înţeleasă ca o împlinire a escatologiei, a făgăduinţei pe care Dumnezeu a dat-o prin legământ lui Avraam (3.14). De vreme ce toţi membrii noii secte , iudei şi neamuri, au crezut în Hristos au primit acelaşi Duh, se dovedeşte prin aceasta că ei erau moştenitori şi fii care au intrat deja în libertatea moştenirii lor escatologice(4.6-7). Trăsătura controversată începe să se ivească cu corolarul, acela că statutul Israelului înainte de Hristos era acela al unui moştenitor vârstnic(4.1-2). Iudeii sunt încă moştenitori, încă fii, încă în stare să intre în deplina lor moştenire. Şi orice speranţă escatologică era menită să relativizeze perioada de dinaintea împlinirii: Hristos însuş a fost “născut sub Lege”(4.4).

}n acelaşi timp, totuşi, Pavel în mod voit alege să dezvolte o şi mai negativă trăsătură a acestei relaţii. Moştenitorul vâstnic nu era mai bun decât un sclav: a fi sub paza Legii era ca şi cum în sclavia forţelor elementare ale lumii(4.1-3); a fi sub “sub lege” era totuşi necesar pentru eliberarea de sub sclavie, care făcea simţită lipsa calităţii de fiu care este evidentă în experienţa creştinului cu Duhul Sfânt(4.5-6). Dacă iudeul şi grecul care au primit Duhul nu mai sunt robi, ci fii, corolarul necesar este acela că iudeul care nu a crezut încă în Hristos se află încă într-o stare de sclavie(sub Lege). De aceea Pavel era aşa de uimit de faptul că galatenii convertiţi ar fi în stare să dorescă să se întoarcă la o condiţie de sclavie(4.8-9), unde relaţia cu Dumnezeu era înţeleasă întermenii zilelor postului calculate în mod precis(4.10), mai degrabă decât în termenii unei experienţe instantanee a Duhului Sfânt(4.6-7).

O aşa devalorizare a statului lor nu putea fi decât o ofensivă a gradului membrilor săi iudei , dar şi astăzi chiar Isus nu este recunoscut ca Mesia de către iudei. Ar trebui să fie limpede, totuşi, că gândirea teologică din spatele acesteia, nu are nimic de a face cu cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. Pavel vorbeşte ca şi un iudeu despre semnificaţia vieţii, morţii şi învierii altui iudeu. Teologia era mult mai escatologică ca şi trăsătură primordială, un pretext împotriva unei diviziuni etnice pe care Pavel a văzut-o ca şi o conştienţă asupra evaluării iudaice cu privire la rolul Legii. }ntr-adevăr, justificarea teologică ce poate fi dată teologiei lui Pavel la acest punct este aceea a unei escatologii înfăptuite de care o asemenea putere existenţială era legată cu scopul de a relativiza orice venise înainte. Era caracterul teologic şi experienţial, copleşitor al revelaţiei lui Isus Hristos şi experienţa credinţei şi Duhului care înlătura tot ceea ce Pavel considera frumos şi drag înainte de-a ieşi din umbră. Este o parte a caracterului unei astfel de teologii, care găseşte cu greu suport pentru aceia care nu au împărtăşit încă experienţa. Dar pentru Pavel cel puţin o asemenea experienţă era inima vie a Evangheliei şi a teologiei pe care Evanghelia o impune.

2. Cele două legăminte

Avraam a avut 2 fii (4.22)

Muntele Sinai .......pentru robie(4.24) - liber(4.26)

-- Hagar(4.24) - Sara

--Ierusalimul prezent(4.25) - Ierusalimul de sus(4.26)

--ducând copiii în robie(4.25) -ducând copii făgăduinţei(4.28)

Surpriza vine în uimitorul rol schimbător al rolurilor: acel Ierusalim contemporan NU poate fi identificat cu Isaac, din care iudeii întotdeauna şi-au trasat descendenţii lor, iar Ismael fiul lui Hagar, a fost exclus explicit din linia făgăduinţei prin Isaac(Gen 17.18-21)- o uimitoare frământare ! Reafirmarea micşorării necreştinilor iudei la statutul de robi este, pur şi simplu, corolarul unei exegeze extraordinare. Desigur, perspectiva este încă o dată apocaliptică în caracter. Şi iudeii obişnuiţi cu gândirea iudaică apocaliptică, erau probabil prea obişnuiţi cu antiteza escatologică dintre prezentul Ierusalim de sus , cu implicaţiile similare că Ierusalimul prezent era o copie inadecvată a celui ceresc(cf Exod 25.9,40). Chiar şi aşa, tratarea radicală a lui Pavel a temei trebuie să fi fost surprinzătoare, să nu spunem ofensatoare chiar şi pentru alţi creştini iudei, ai altor misionari în particular.

Extremismul argumentului porneşte probabil din ideea că Pavel a răspuns altor misionari la acest punct. Aşa cum au argumentat unii, erau probabil alţi misionari care au introdus comparaţia cu cei doi fii ai lui Avraam galatenilor- spre a face chiar punctul distinct, desigur moştenirea lui Avraam a fost transpusă generaţiilor următoare prin linia lui Isaac, care este copilul lui Israel. Alegoria lui Pavel este prin urmare, foarte probabil intenţionată să ofere un răspuns la argumentul celorlalţi misionari. Spunând aceasta, scopul era să-l îndepărteze din armura altor misionari, nu ca o expresie primă a teologiei sale proprii; să-i dezarmeze pe ceilalţi misionari prin a demonstra cum acelaşi episod în Sfânta Scriptură putea fi citit într-un stil complet opus evangheliei altor misionari. De aceea, probabil, ajunge la sfârşitul principalului argument, ca un fel de appendix şi nici de cum ca o parte principală din propriu-i argument; nu se intenţiona să fie o o scândură din propria sa platformă. Acei care doresc să fie sub lege în acest punct ar trebui să observe cât de uşor poate fi auzită legea şi să aibă un efect diferit(4.21). Mai mult, faptul că Pavel folosea categoria fundamentală iudaică a “legământului” spre a descrie ambele părţi((4.24), unde se părea iniţial că vrea să lege promisiunea de legământ(3.15-16) făcând deosebirea de Lege (3.17-18), indică cât de puţină teologie dorea el să deriveze din acea alegorie. Şi probabil ea este pentru un efect retoric similar pe care Pavel o foloseşte în folosul ultimului citat uimitor din Gen 21.10 împotriva iudeilor care nu cred :” Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode”(4.30).

Istoria lui Avraam şi a celor doi fii ai săi, departe de a justifica convingerea altor misionari, poate fi privită ca una ce justifică alungarea lor din biserică! Dacă este cineva “dat afară“, acela este iudeul care a pierdut din vedere caracterul statului de fiu dat prin legământ lui Avraam şi care, efectiv, neagă aceasta prin a pune accent pe descendentul fizic(cum ar fi Ismael) al lui Avraam.

Probabil că noi ar trebui, prin urmare, să reducem la un nivel potrivit profunzimea antitezei folosite de Pavel în 4.21-31 dintre iudei, creştini şi neamuri, ca aceea care aparţine în mod logic unei ordini diferite de restul iudeilor. Acesta este un limbaj polemic “un tour de force” exegetic, un spectacol virtuoz, şi nu neaparat un argument teologic sobru. De fapt alegoria este, pur şi simplu, o exprimare externă a aceleiaşi perspective apocaliptice care subliniază în întregime argumentul paulin. Odată cu semnificaţia escatologică a lui Hristos a fost recunoscută deasemenea şi tradiţia apocaliptică dintre istoria lui Israel şi istoria lui Hristos urmează că statutul iudeului care nu L-a acceptat pe Isus ca Mesia se află într-un mare dezavantaj. Abia ne putem aştepta ca Pavel să fie atât de transformat cât şi împuternicit de revelaţia lui Hristos, şi să nu vedem viaţa lui iniţială “în iudaism” într-o lumină mai slabă. Trebuie amintit de asemenea, într-o oarecare măsură important, că argumentul lui Pavel la acest punct nu se referea la iudei în general, ci la creştinii iudei- în special alţi misionari care, probabil, au introdus iniţial tema lui Avraam şi a celor doi fii ai săi. Era un argument despre cum noua credinţă, pe care ei au împărtăşit-o într-o formă sau alta,ar trebui văzută; în felul în care credinţa a afectat tradiţia iudaică.Ce implicaţii a avut pentru iudeii care nu au crezut, sau au refuzat să-l accepte pe Isus ca Mesia este o întrebare la care Pavel va răspunde mai târziu în Romani cap. 9-11

Concluzia - Libertatea !

Cuvântul pe care Pavel l-a ales în dezbarea principalei secţiuni a argumentului este semnificativ - Libertate/slobozire! Era cuvântul pe care l-a ales mai devrene cu scopul de a sumariza adevărul Evangheliei aşa cum a fost el experimentat de către galateni(2.4-5). Era o temă care îngloba exegeza precedentă(4.22-31) şi contrastul fiu/sclav care domina întreg capitolul 4. Dar fără îndoială, acest cuvânt era scos din inima proprie-i experienţe a lui Pavel- căci el a experimentat esenţa evangheliei pentru sine însuşi ca fiind eliberatoare. Nu puten spune că el a experimentat viaţa sa de iudeu ca o formă de sclavie? - nicidecum(1.13-14). Mai degrabă ar trebui să spunem că în momentul în care el s-a uitat în urmă la viaţa sa, care era cum apare acum, de la noua perspectivă escatologică dată lui de către evanghelie, o vede ca o materie secundară. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă: toţi care au trăit într-o formă mai conservatoare sau fundamentalistă a credinţei, nu au exprimat-o ca pe o formă de sclavie - desigur că nu. Dar atunci când ei se uită, acum, în urmă le apare ca o formă de robie - în caracterul ei supra-definit, în detaliile ei necesare, în eşecul ei de a distinge materia primă a credinţei în contrast cu cei ce o văd ca o materie secunadară. O formă de robie din care ei au fost eliberaţi. La fel stau lucrurile şi cu Pavel: el nu a văzut doar epoca de sub lege ca formă de robie(4.1-2), ci propria-i întâlnire cu Hristosul }nviat ca pe o eliberare.

Libertatea despre care Pavel vorbeşte cu alte cuvinte, este experimentată parţial - libertatea Duhului sfânt, sensul de a fi eliberat pentru o relaţia mai apropriată cu Dumnezeu(4.5-6). Şi parţial teologic - recunoaştem că unele lucruri nu sunt mai fundamentale decât altele(convingerile împărtăşite, suficienţa credinţei), şi apoi când priorităţile sunt, în mod potrivit, concepute unele cazuri care iniţial erau considerate importante, trebuie puse la o parte sau diminuate din valoare pentru emiterea unor conflicte cu crezurile primare. Mulţi care ajung la acest nivel în creşterea lor spirituală găsesc acest lucru dificil, de a aprecia cum lucrurile care acum sunt aşa de clare acum pentru ei, au fost aşa de ascunse de ei în trecut şi cum se întâmplă ca aceste lucruri să rămână ascunse pentru alţii. La fel era, evident, cu experienţa lui Pavel, reflectată într-o suferinţă şi iertare încurcată, şi acest lucru este “descris” de Pavel în strigătul său “Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi! Rămâneţi dar tari şi nu vă aplecaţi sub jugul robiei”(5.1).

Când făcea această pătimaşă şi urgentă rugăminte Pavel căuta să reactualizeze principalele teme ale teologiei sale distincte aşa cum a fost argumentată în capitolele anterioare. A acceptata circumcizia, aşa cum insistaseră alţi misionari, însemna întoarcerea la robie(5.1). Ar însemna întoarcerea la robie(5.1). Ar însemna să adopţi întregul stil de viaţă iudaic, la vechea existenţă iudaică legală(5.3). Ar însemna să fie îndepărtat din Hristos pentru că aceasta îndepărtează harul(5.2,4) şi merge până la negarea ideii de experimentare a harului şi credinţei(pe care l-au avut)(5.5). Tranziţia apocaliptică a relativizat pe deplin distincţia vechii epoci dintre

}n cocluzie, Pavel a împărtăşit cu creştinii iudei o caldă apreciere a semnificaţiei escatologiei a lui Hristos şi a Crucii, şi a importanţei pe care o are credinţa în Hristos. Dar pentru Pavel acestă semnificaţiei se centra asupra ideii că naşterea lui Avraam era acum pe deplin deschisă neamurilor, şi asupra faptului că avea aceeaşi bază - credinţa. Experimentarea credinţei de către galateni era dovada acestui lucru. }n consecinţă venirea lui Hristos a marcat sfârşitul epocii când centrul scopului lui Dumnezeu era Israel păzit de Lege.Trecerea la noua eră a făgăduinţei împlinite a însemnat, aşadar, că vechile fapte ale Legii nu mai erau importante. A continua să trăieşti în felul acesta însemna a continua să trăieşti vechea epocă şi nu, în epoca promisiunii împlinite prin darul Duhului Sfânt. Continuitatea cu istoria poporului Israel mai era valabilă, dar în termenii făgăduinţei(date lui Avraam) împlinite şi a moştenirii(lui Avraam) în care se intra, şi nu în termenii Legii.

Probabil că ar trebui să vedem cel mai concis sumar al teologiei disticte a lui Pavel, în binecuvântarea sa finală dată Israelului lui Dumnezeu (6.16). Presupunând că, înţeleasă în lumina întregului său argument, că Israel este scopul lui Dumnezeu, Israel definit prin făgăduinţa lui Dumnezeu şi credinţa lui Avraam, un Israel unde disticţia ‘iudei’ nu mai trebuia menţinută şi în care neamurile pot fi o parte, în vreme ce sunt încă neamuri. Redefinirea “Israelului lui Dumnezeu” este cea mai distinctă şi încă cea mai provocatoare trăsătură a teologiei lui Pavel.