Dunn, James, D. G., THE THEOLOGY OF PAUL’S LETTER TO THE GALATIANS. Cap. 5

Antiteza faptelor legii este roada Duhului. ”Roada” a fost o metaforă bine cunoscută pentru a indica consecinţele sau rezultatele comportării fie bine fie rele. Oricum aici, Pavel vorbeşte despre roada Duhului- cea cere este produsă în primul rând nu de activitatea umană, ci de puterea lui Dumnezeu. Contrastul dintre” fapte” şi “roadă“, implică deasemenea primele antiteze Galeteni 3:2-3 cu, încă o dată implicaţia că măsura Duhului produs va fi expresia unei credinţe deschise în Dumnezeu, cu care începe Epistola către Galateni. Conţinutul diferit din cele două liste sugerează un contrast între activitate şi caracter. Acolo unde o listă aduce un aer de o autodeclaraţie anxioasă şi o frenetică autoindulgenţă, cealaltă vorbeşte mai mult despre grija de alţii, serenitate, rezistenţă şi încredere. Prima listă vorbeşe doar despre manipularea altora pentru beneficii egoiste, a doua vorbeşte despre posibilitatea şi graţierea divină care aduce o transformare din interior spre exterior, de la caracter la comportare.

Nu este o greşeală de compoziţie faptul că dragostea stă în capul listei, pentru că ea este cel mai dinstinctiv lement creştin din listă, şi poate că Pavel a intenţionat ca restul listei să fie văzută ca o expresie a singurului autocuprinzător har creştn al dragostei.Datorită importanţei sale ar trebui să-i acordăm “dragostei “o mai mare importanţă în continuare. Dar aici ar trebui să ţinem cont de faptul că, în comun cu celelalte roade, ceea ce se are în vedere este o trăsătură de caracter, nu doar o înşiruire a acţiunilor Duhului, dragostea ca expresie primară a Duhului în opoziţie cu faptele autoindulgenţei şi autogratificării, dragostea este o adîncă grijă pentru alţii, o constrîngere din interior csre pune calităţile individului în serviciul altora.Implicaţia este că fără transfomare din interior comportamentul creştin, chiar în numele dragostei, poate repede degenera în faptele cărnii.

Alte elemente ale roadei Duhului au deasemenea o puternică dimensiune experimentală, în mod particular bucuria şi pacea.Oricum trebuie avut în vedere faptul că Pavel nu s-ar fi găndit la vreunul din aceşti termeni în mod individualist:bucuria era în mod caracteristic pentru Pavel oexperienţă înpărtăşită care întărea legăturile comiunităţii, (Romani 15:32 ; 2Corinteni 8:2 ; Filipeni 2:29-30 ; Filimon 7) iar în concepţia iudaică “pacea” nu se reducea doar la o linişte personală ci includea tot ceea ce face ca societatea să meargă bine şi relaţiile să fie armonioase.

Restul listei constă în virtuţi mai greu de recunoscut. Cine ar putea nega calităţile pozitive ale “răbdării, blândeţii, bunătăţii... autocontrolului.” Merită să menţionăm faptul că Pavel nu ezită să folosească asemenea caracteristici care pot fi folosite în mod general de orice om cu bun simţ (chiar necreştin). Caracterul creştin trebuie să se confrunte cu testul celor mai bune standarde ale virtuţii umane. Cu alte cuvinte trebuie notat faptul că Pavel atribuie acestea nici mai mult nici mai puţin decât dragostei Duhului; aceeaşi deschidere către Duhul (Sfânt) care a marcat începutul experienţei creştine (3;2) şi continuitatea relaţiei lor cu Dumnezeu este sursa calităţilor umane cele mai corecte care au marcat relaţia lor umană.Şi, odată în plus este implicată un contrast al artificialităţii “faptelor cărnii” după cum sunt ilustrate în activităţile altor misionari.

Celălalt element din listă care merită o atenţie specială este “credinţa”. Era de asemenea o virtute recunoscută în mod comun în sensul de” de bună credinţă, de încredere”.Dar într-o scrisore unde asociaţia dintre Duh şi credinţă, în sensul unei credinţe deschise şi dedicare faţă de cel proclamat în Evanghelie, este aşa de importantă (3:2,5,14;5:5) este posibil ca Pavel nu afăcut nici o distincţie însemnată între cele două înţelesuri. Credinţa, care este o încredere necondiţionată în Dumnezeu aşa cum este exprimată în Galateni, îşi găseşte expresia exterioară în dragoste (5:6) şi în buna credinţă care erau susţinute mai departe.

Afirmaţia lui Pavel, devine atunci una îndrăzneaţă: faptul că trăsăturile de caracter pe care toţi oamenii cu intenţii bune şi le doresc pentu ei înşişi şi pentru comunitatea lor; trăsături care sunt însumate în cea mai înaltă “virtute“creştină a dragostei, sunt rezultatul acţiunii Duhului divin în ei. Şi acesta este un motiv pentru care el este aşa de ostil altor misionari: a insistat asupra ritualurilor vizibile şi a semnelor etnice cum ar fi circumcizia şi zilele speciale (4:10) însemna să uiţi modelele de trăire ceea ce trebuia să fie inspirat din lăuntru mai de grabă decât impus din afară; fără acea spontaneitate interioară şi directivele imediate ale Duhului în inima omului, politica celorlalţi misionari era o reţetă pentru o nouă formă de sclavie.

În acelaşi timp, o asemenea accentuare a rolului Duhului nu poate fi catalogată ca o etică entuziastă sau ca o situaţie ------ arbitrară. Pentru că ceea ce Pavel avea în minte era în mod clar o transformare a caracterului mai degrabă decât simple acţiuni (individuale). Într-adevăr, putem spune că în cea de-doua listă evitărecomandările unei comportări specifice, deoarece comportarea pe care pare să o încurajeze este carismatică prin faptul că este roada unui caracter interior transformat şi nu este o comportare determinată doar de regulile unei cărţi sau a tradiţiei!

Cea mai interesantă dintre toate este sugestia că în alcătuirea listei roadei Duhului Pavel, a avut în minte un fel de schiţă a caracterului lui Cristos, caracter care este atestat în tradiţia Evangheliei şi care este sursa unui model pentru caracterul creştin. Această sugestie poate fi cu greu demonstrată în relaţie cu lista însăşi, dar câştigă credibilitate în lumina celei de-a doua însuşiri de învăţătură a lui Pavel, după cum vom vedea.

Din cauză că le dădeau o mai mare importanţă normelor axterne ale torei, Pavel ca şi o cale de reacţie dă o aşa de mare importanţă eticii sale carismatice. Cu toate acestea, etica lui Pavel funcţioneză ca o normă externă. Aşa de mult a fost implicat în această extensie, încât a acceptat o listă aşa largă de virruţi ca evidenţă a lucrării Duhului. Însă cea mai distinctă învăţătură a sa este adunată în ceea ce Pavel numeşte ” legea lui Cristos ” şi iubirea aproapelui.

Pavel adat deja indicaţii cleare asupra importanţei dragostei ca fiind un semn al comportamentului creştin.În Isus Hristos ceea ce contează nu este nici tăierea împrejur, ci credinţa care lucrează efectiv prin dragoste. Nu este vorba doar de suficienţa credinţei care face faptele irelevante., ci credinţa exprimată în acţiuni iubitoare care în mod clar făceau distincţie între tăiere împrejur şi netăiere împrejur, între iudei şi neamuri.Acolo unde această dragoste era manifestată, cine ar fi putut nega că ea este roada Duhului Sfânt un semn al acceptării lui Dumnezeu , o dovadă că Dumnezeu nu pretinde faptele legii ca o condiţie sine-qua-non a aceptării credinţei.

Upă cum Pavel ar fi putut presupune relaţia simboică dintre credinţă şi Duh (3:2 5:24,5) acum presupune aclaşi lucru între credinţă şi dragoste, defapt întreaga etică a lui Pavel se învârte în jurul acestor trei cuvinte -dragoste, Duh, credinţă.Credinţa şi Duhul marcează nimis mai mult decât înainte , la fel ca şi la începutul vieţii de creştin pentru Pavel deoarece el a fost încrezător în Dumnezeu că încrederea în Dumnezeu şi bazarea pe Duhul său nu şi-ar putea găsi decât în dragostea. Iubirea aproapelui este o altă faţetă a iubirii pentru Dumnezeu.

Ceea ce probabil îi va mira pe mulţi dintre primii cititori, este faptul că Pavel apelează aici la Lege. După ce îi avertizează pe Galateni in mod accentuat împotriva oricărei presupuneru că Legea continuă să-i constrângă pe moştenitorii lui Avraam, primul sfat etic explicit al lui Pavel este extras din lege. Mai mult decât atât, alţi învăţători erau dornici să însumeze întreaga lege într-o singură poruncă sau un singur principiu, dacă nu în însuşi termenii din Levetic 19:18, înmod sigur în termeni apropiaţi.

Ce ar trebui să înţelegem de aici? Nu afost Pavel inconsistent şi nu s-a contrazis el pe sine însuşi .Unii char au afirmat lucrul acesta. Alţii au încercat să rezolve această dilema făcând distincţia între “a face întreaga lege” în 5:3 şi “a împlini întreaga lege “ în 5:14, bazându-se pe faptul că Pavel nu ar fi putut să aibă nici o dorinţă să încurajeze orice fel de îndeplinire a legii. Totuşi, răspunsul are mai mult de-a face cu recunoaşterea rolului legii pe care Pavel a schiţato în capitolul 3, care este relaţionată personal la Israel, în perioada dinaintea venirii lui Hristos. Odată cu tranziţia la o nouă epocă, rolul legii ca şi gardian al particularităţii lui israel printre naţii a luat sfârşit. Obligaţia de a umbla pe o cale apropiată relaţiei cu Dumnezeu a rămas.Însă aceasta era mai bine exprimată în termenii credinţei, Duhului şi dragostei care pornesc din inimă. Pe de altă parte practicile care au servit în primul rând pentru a menţine separarţia dintre Israel şi neamuri erau în întregime relative şi erau văzute ca neavând nici o consecinţă

Conceptul pe care Pavel vroia să-l lanseze era acela de a reţine câteva accentuări ale Legii, în acelaţi timp dispensându-se de altele. Faptul că învăţătirile lui cu privire la acest subiect au cauzat o aşa confuzie între comentatorii succesorii săi, indică faptul că nu afost atât de bine acceptat. Fără a încerca o altă clasificare, penru a ajunge la ceea ce vom insista în Romani, va fi suficient aici să notăm că în ciuda limbajului său de desconsiderare din 3:15- 5:12 Pavel a continuat să menţină o normă externă pentru comportamentul creştin, şi aceasta el a însumat-o în porunca dragostei extrasă din Torah. Nu este doar promisiunea şi moştenuirea avraamică ceea ce remarcat linia importantă a continuităţii istoriei lui Israel, dar şi Torah care se focaliza pe obligaţia relaţiilor umane din porunca iubirii aproapelui.

Deoarece sitmulul asupra căruia trebuie să ne focalizăm în Levetic 19:18 în mod particular ca o însumare a legii era mai mult creştin decât iudaic şi asta capătă sens dacă atribuim acest stimul memoriei învăţăturii lui isus , după cum şi tradiţia Evangheliei subliniază. În acest caz următoarea implicaţie este că Pavel ar vedea lucrarea lui Isus ca exempificând în practică ceea ce iubirea aproapelui înseamnă, după cum ea este ilustrată atât în parabola bunului Samaritean (Luca10:29-37 ) cât şi în deschiderea Sa faţă de neamuri şi păcătoşi (Marcu 2:16-17; Matei 8:5-13; Galateni 2:14-15 ) şi nu în cele din urmă în moartea Sa pe cruce ( 2:20) .

Toate acestea sugerează că Pavel era familiar cu caracterul tradiţiei Evangheliei privind viaţa şi învăţătura lui Isus. Faptul că el nu atribuie o astfel de învăţătură în mod explicit lui Cristos denotă că asemenea tradiţii ar fi fost familiare printre bisericile Galatiei, aşa că aluziile vor fi recunoscute. În mod sigur Pavel s-ar fi aşteptat să transmită asemenea tradiţiede bază bisericilor sale noi. (1 Tesaloniceni 4:1; 2 Tesaloniceni 2:13, 3:6 )

Un termen care surprinde esenţa acestui motiv, în Galateni este “transformare “. A fi transformat într-o splendoare angelică era una din căile de-a caracteriza speranţa iudaică din acel timp, în mod particular în gândirea apocaliptică. ŞI transformarea într-o fiinţă bună era principalul scop pentru un iniţiat în misterele cultelor, după cum în mod clasic acest fapt este ilustrat în iniţierea lui Lucius în cultul lui Isis din Apuleius, Metamorphoses 11:23-30. Oricum, Pavel este de acord că ceva atât de radical precum transformarea personală, este esenţial dacă vrem ca puterea dăunătoare a slăbiciunii firii umane să fie învinsă. Dar pentru el ţinta transformării creştine este Cristos. Acest lucru este implicit, în fraza prea uşor luată în considerare (din cauza familiarităţii sale ) “ în Cristos “, care apare de nu mai puţin de şapte ori în Galateni ( 1:22; 2:4,17; 3:14,26; 5:6 ). Din cauza acestui “ în Cristos “ galatenii erau liberi împărtăşindu-se din însăşi libertatea lui Isus, având însă respect faţă de lege 2:4. ŞI tot de aceea ei puteau fi numiţi fiii lui Dumnezeu, legaţi împreună ca o familie pe linia moştenitorilor lui Avraam ( 3:14, 26, 28). Tocmai această aflare “în Cristos “ a relativizat vechea distincţie între iudei şi neamuri (5:6 ) deoarece Cristos însuşi, prin lucrarea Sa, şi în particular prin moartea Sa, a abolit-o.

3) 3:6-7- “Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: “Ava” adică “Tată“. Aşa că nu mai eşti rob, ci fiul”. Duhul poate fi acum recunoscut ca Duhul lui Cristos care are ca efect în credincios acelaşi tip de relaţie care există între Isus şi Dumnezeu.

4) 4:19 - “ Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până va lua Hristos chip în voi “. Metafora este forţată, însă înţelesul ei este clar: şi anume că obiectivul efortului pastoral şi misionar a lui Pavel era ca galatenii să adopte din ce în ce mai mult caracterul lui Cristos. În toate cele trei texte, presupunerea nespusă (ascunsă) este că Cristosul înviat este imaginea lui Dumnezeu, care este modelul a ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru omenire. În termenii unei pietăţi simple, obiectivul pentru credincioşi în umblarea lor creştină este ca ei să ajungă ca şi Isus.

Cel mai uimitor dintre toate, este modul în care Pavel concentrază încă o dată această devenire asemenea lui Cristos în evenimentul crucii. În discursul său despre propria sa moarte faţă de lege şi a vieţii noi, Pavel insereză fraza “Am fos răstignit împreună cu Cristos “ (2:19 ).Timpul verbului, în gracă, este perfect, nu aorist. Deaceea înţelesul nu este că, am fost cândva răstignit cu Cristos, un eveniment desfăşurat în trecut, ci la acel timp am fost bătut în cuie pe cruce cu Cristos, şi de atinci în colo atârnă pe cruce. Aventura credincioşilor este una a continuei morţii împreună cu Cristos. Procesul împărtăşirii cu moartea lui Cristos, va lua sfârşit doar atunci când firea cu dorinţelre ei va fi înlăturată complet, atunci când acest trup al morţii va fi transformat într-unul spiriutual al învierii (Romani 8:11-23 ). Acelaşi timp este folosit şi în 6:14; moartea mea faţă de lume, cât şi a lumii faţă de mine este un lucru permanent al existenţei umane a credincipsului.

Rastignirea firii, împreună cu dorinţele ei, ca act al apartenenţei la Cristos, nu trebuie gândită ca fiind dusă la îndeplinire printr-un singur act. A ajunge să fi asemănător cu Cristos este un proces care durează toată viaţa. Aici, din nou Pavel vedea evenimentul crucii în centrul istoriei lui Isus. Crucea nu doar marchază trecerea de la vechea lume spre o nouă creaţie ( 1:4; 6:14-15 ) nu doar stă împotriva oricărui fapt care limiteză harul lui Dumnezeu sau persistă în a stabili diviziuni între oameni ( 2:21; 3:13-14 ) ci în acelaşi timp stabileşte modelul trăirii creştine ca o dragoste autojerfitoare ( 2:20 ). În acest fel nu doar etica Duhului este conformat modelului crucii; Duhul a cărui conducere galatenii trebuie să o urmeze este Duhul crucificării.