Traducator: Stanculescu Adriana

2.1. Dumnezeu ca axioma

Un studiu sistematic al teologiei lui Pavel trebuie sa inceapa cu credinta lui in Dumnezeu. Si aceasta nu numai pentru ca termenul “teologie” poate avea ca inteles² principal “discurs despre Dumnezeu”. Este cu mult mai mult , pentru ca Dumnezeu este presupozitia fundamentala a teologiei lui Pavel, punctual de plecare al teologiei sale, subiectul principal al intregii lui activitati de scriere. Cuvantul Dumnezeu apare de 548 de ori in epistolele Pauline, de 153de ori numai in Romani. Numai in doua capitole din scrierile lui Pavel lipseste o mentionare explicita a lui “Dumnezeu”. Ca si regula in epistolele Pauline, Dumnezeu este mentionat de la inceput ca si factorul legitim principal aflat in umbra muncii lui Pavel –“Pavel chemat sa fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu…” 1Cor.1:1, “Pavel apostol ( nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos si prin Dumnezeu Tatal…” Gal 1:1; si ca cel care aproape ca devine un stereotip dupa aceea. (2 Cor 1:1, Efes.1:1, Col. 1:1, 2 Tim. 1:1)³. Salutul obisnuit in epistolele sale este “Har voua si pace de la Dumnezeu Tatal nostru”, urmat de multumiri aduse lui Dumnezeu. Chiar in Romani cititorul atent nu poate sa nu fie izbit de succesiunea constanta a constuctiilor genitivale cae marcheaza primul capitol – evanghelia lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, iubitii lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, neprihanirea lui Dumnezeu, mania lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu, adevarul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu. Orice altceva ar fi fost teologia lui Pavel a fost vorbirea lui Dumnezeu. Nu este o coincidenta ca afirmatia tematica a cartii Romani este afirmatia despreneprihanirea lui Dumnezeu. ( 1:17), ca primul capitol incepe cu o prezentare a maniei lui Dumnezeu (1:18 ) si ca punctual de plecare al acuzatiei este

“Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.”

Problema care se constituie pentru noi este ca, convingerile lui Pavel despre Dumnezeu sunt toate prea axiomatice. Pentru ca erau axiome Pavel nu a depus niciodata efortul de a le expound. Ele apartin bazei teologiei sale si astfel sunt ascunse din vedere. In consecinta nu putem ghici teologia lui Pavel despre Dumnezeu din orice mesaj particular din Pavel, cum se poate face cu Romani 3-4 avand in vedere cum intelege el justificarea si credinta sau 1 Corinteni 15 respectiv invierea din morti.Se presupune ca din aceste motive numeroasele analize la care e supusa teologia lui Pavel trec peste sectiunea despre “Dumnezeu “ si trec direct la alte aspecte sau chiar presupozitii, de obicei o analiza a conditiei omului.⁴ Asftel ramanand mai aproape de nivelul explicit al gandirii lui Pavel este reflectat caracterul acelei scrieri. Dar de asemenea risca sa piarda unele legaturi (teo)logice care explica intorsaturile teologiei lui Pavel care nu se afla la suprafata ci in structura de temelie a teologiei Pauline.

Din fericire acelasi fenomen lucreaza si in beneficial nostru. In alte cuvinte, Pavel nu a trebuit sa-si explice crezul sau despre Dumnezeu pentru ca era deja cunoscut si impartasit cititorilor sai. “Discursul sau despre Dumnezeu“ era parte din discursul impartasit primelor adunari de crestini deja ceva fundamental acceptat ca si discurs al lor obisnuit. Astfel, de exemplu apelul la “voia lui Dumnezeu” putea fi folosit fara detaliere din pricina importantei pe care o avea pentru ei sa faca voia lui Dumnezeu, care era tot atat de axiomatica. Daca ar trebui sa cmpletam referirile si aluzile lui Pavel la adresa lui Dumnezeu intr-un “discurs despre Dumnezeu” mai coerent sau cel putin mai unitar ar trbui sa le plasam in contextul credintelor despre Dumnezeu pe care Pavel le impartasa cu cititorii sai. In alte cuvinte, aici, avem primul exemplu ca trebuie sa plasam declaratia individuala a lui Pavel intr-un context istoric – in acest caz un context care sa fii avut menirea sa motiveze credinta cititorilor.

Aceste crezuri impartasite erau pe de-a intregul evreiesti, dupa cum vom arata in curand. Un motiv pentru care Pavel nu a trebuit sa-si explice sau sa-ai apere crezurile in Dumnezeu a fost acela ca acestea erau crezul fundamental al traditiei sale, crez in care el insusi fusese invatat din tinerete si din care isi traise viata de cand se stia. Astfel in Romani limbajul sau are ritmul evreiesc traditional in afirmatiile despre Dumnezeu – “Dumnezeu care este binecuvantat in veci”(1:25), “Dumnezeu care va judeca lumea” (3:5), “Dumnezeu care inviaza mortii” (4:17), Dumnezeu care “cerceteaza inimile” (8:27) s.a.m.d.⁵ In alte cuvinte convertirea lui Pavel nu i-a schimbat crezul in si despre Dumnezeu. Fusese Dumnezeu Creatorul care il luminase (2 Cor. 4:6 cu ecou la Gen. 1:3). Fusese D-zeul care-l chemase pe Ieremia care il alesese si pe el (Gal. 1:15 cu ecou la Ier.1:5). Fusese harul lui D-zeu care-l facuse ce era. (1 Cor. 15:10). Pe scurt, acel ‘fundamental acceptat’ ramanea intact.

In acelasi timp, impactul acestei “revelatii a lui Cristos” data de Dumnezeu nu I-a lasat crezul fundamental neafectat. Intradevar unul dintre cele mai fascinante aspecte in studiul teologiei lui Pavel este explorarea felurilor in care crezul lui Pavel despre Isus I-a afectat teologia despre Dumnezeu.⁶ Dar pentru moment trebuie sa ne centram atentia numai la principalele trasaturi ale discursului lui Pavel despre Dumnezeu mostenite de la inaintasii sai.

Recunoasterea caracterului esential evreiesc a discursului lui Pavel despre D-zeu nu este provocat de faptul ca majoritatea celor aflati in adunarea lui Pavel erau Neamuri. Convertitii lui pavel dintre Neamuri au fost atrasi in mare parte, cel putin la inceput dintre aceia care frecventasera o sinagoga din diaspora la acel moment.⁷ Faptul ca ei se numeau “inchinatorii lui Dumnezeu” sugereaza in sine ca, credinta evreiasca in D-zeu era una din atractiile principale ale iudaismului.⁸ Cum s-a scris mai inainte⁹, asumarea lui Pavel ca cititorii sai erau familiarizati si aveau respect fata de LXX presupune o cunoastere prealabila a LXX care putea fi obtinuta numai in sinagoga sau la intalnirile in numele lui Isus Mesia.In ceea ce priveste predicarea catre Neamurile care nu erau familiarizate cu traditiile evreiesti, nu este o greseala ca Luca contureaza cele doua “predici ale Neamurilor” ca fiind intru totul devotate proclamarii lui Dumnezeu – si mai deloc lui Isus.¹⁰ Facand aceasta Luca exprima simplu modul evreiesc de a predica unui neevreu: sa te intorci la D-zeu insemna sa te intorci la D-zeul marturisit de evrei.¹¹ Si pavel confirma ca facut acest lucru cand le aminteste convertitilor tesaloniceni “cum de la idoli v-ati intors la D-zeu ca sa slujiti D-zeului celui viu si adevarat”(1 Tes. 1:9).¹²

Daca vrem sa vedem modul de gandire al lui Pavel, sa auzim lucrurile deja recunoscute care leaga aluzile sale despre D-zeu intr-un “discurs despre D-zeu” complet, trebuie sa citit cu atentie asumarile sale evreiesti in detaliu. Cele mai evidente aspecte la care trebuie sa ne concentram sunt monoteismul evreiesc, crezul in Dumnezeu ca si Creator, suveran, judecator si D-zeu ca D-zeul lui Israel.

2.2 Dumnezeu ca una

Un crez fundamental evreiesc era faptul ca D-zeu era una. Fara indoiala ca Pavel fusese invatat sa spuna Shema din tinerete, probabil ca o marturisire zilnica: “Asculta Israele: Domnul Dumnezeul tau este un singur Domn” sau “…Dumnul Dumnezeu nostru ezte unul” (Deut. 6:4) Bazandu-se pe Deut. 6:7 un evreu devotat, cum Pavel fusese cu siguranta, ar fi spus Shema de doua ori pe zi. In acelasi fel, decalogul, declaratia de baza a indatoririlor evreiesti, incepe cu porunca: “Sa nu ai alti dumnezei afara de mine.”(Exod 3:20) Nu e surprinzator atunci ca lucrarile apologetilor evrei pleaca de la acest punct. Scrisoarea lui Ariste, scrisa probabil in a doua jumatatea a secolului doi i.e.n., incepe cu o prezentare a legii “mai intai de toate demonstrand ca D-zeu e una(Ep. Arist. 132). Philo de asemanea reflecta intaietatea primei porunci pentru evrei din diaspora in timpul lui Pavel in prezentarea ei.

Cat despre Josephus, de asemenea, “primul cuvant (din decalog) ne invata ca D-zeu e una” (Ant. 3.91).¹³

Legat de acesta era convingere ca Dumnezeu este nevazut, saumai exact, este fara chip (Exod 20:4) si nu poate fi privit (Exod 33:20). De aici deriva ostilitatea in Iudaism inca de la inceput fata de idolatrie.¹⁴ Josephus, contemporanul mai tanar al lui Pavel, in apologia sa succincta despre religia evreiasca exprima convingerile poporului sau cu privire la acesta aspect in termeni alesi:

In trecere putem observa ca o astfel de critica prevesteste critica moderna a lui Feuerbach si Freud cu privirea la notiune despre D-zeu ca o proiectie in afara a senzatiilor interioare. Este semnificativ atunci faptul ca toelogy evrei traditionali recunosteau atat pericolul uneiastfel de proiectii dar o si distingeau de propriile loe convingeri.

Este clar ca pavel impartasea aceste doua crezuri evreiesti.¹⁵ In discutia desprea mancarea oferita idolilor (1Cor. 8:1), primul sau instinct a fost sa-si afirme credinta stramoseasca in Dumnezeu ca una:”stim ca in lume un idol este tot una cu nimic si ca nu este decat un singur Dumnezeu” (1cor.8:4) El a spus Shema ( la fel I Efes. 4:6) La fel de axiomatica era afirmatia despre Dumnezeu una din Gal. 3:20:”Dumnezeu este Unul singur”. In Romani, tot asa isi bazeaza respingerea justificarii prin fapte pe marturisirea evreiasca ca “d-zeu e una” (Rom.3:30). Oarecum surprinzator, avea sa fie 1 Timotei, una din ultimele scrieri ale lui Pavel, care afirma din plin monoteismul evreiesc: “singurul D-zeu’ (1:17); “este un singur D-zeu” (2:5); “fericitul si singurul Stapanitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, singurul care are nemurirea” (6:15-16). Pavel nu ascris scrisoarea dar marturisirea e a lui. Probabil doxologia care incheie Romani a fost adaugata de aceeasi mana, in conrcondanta cu credinta lui Pavel: “Dzeu care e singur intelept” (Rom. 16:27)¹⁶

Antipatia lui Pavel fata de idolatrie este clara si exprimata cu frica evreiasca caracteristica, spaima si dispret. Luca il infatiseaza pe Pavel in Atena ca fiind cu duhul intaratat la vederea acestei cetati pline de idoli (Fapte 17:16) si gata sa denunte idolatria (17:29). Imaginea este purtata de amintirea lui Pavel cum cititorii sai tesaloniceni s-au intors de la idolii lor (1 Tes. 1:9).¹⁷ In contrast cu idolii mortii Dumnezeu este “Dumnezeu cel viu si adevarat” (1:9). In Romani prima acuzatie pe care o aduce impotriva lipsei de respect omeneasca (1:18) recunoaste invizibilitatea lui D-zeu (1:20)¹⁸ si urmareste indeaproape condamnarea idolatriei traditional evreiasca: “ au schimbat slava D-zeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omulmuritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare” (1:23).¹⁹ Iar in alta parte condamnarea idolatriei de catre Paveleste ca aceea a predecesorilor sai: “fugiti de inchinarea la idoli!” (1 Cor. 10:14)²⁰

Astfel este clar ca monoteismul evreiesc era una din presupozitile primare si punctual de plecare in gandirea lui Pavel despre D-zeu si despre caile potrivite si nepotrivite in care oamenii il percep si i se inchina lui D-zeu.

3. Altii dumnezei?

Aceasta imagine prea clara a antitezei dintre monoteismul evreu al lui Pavel si politeismul si idolatria Neamurilor se poate,ca totusi, sa fie prea clara. Aceste indoieli se pot ridica pe trei planuri: de la recunoasterea unei forme de monoteism in religia greco-romana; de la punerea sub semnul indoielii a strictetii monoteismului evreiesc; de la unele dintre afirmatiile lui Pavel cu privire la acest subiect.

1. Deosebirea in crezul evreiesc cu privire la faptul ca D-zeu e unul nu ar trebui exagerata. Majoritatea religilor vechi si a cultelor din acea vreme plasau un dumnezeu supreme la conducerea unei ierarhii²¹ divine iar cei care aveau o gandire mai filosofica puteau concepe pe D-zeu ca una, iar “ceilalti ‘zei’ fiind voia sa vizibila in mai multe sfere de actiune.”²² Totusi, acesta era de departe monoteismul evreu radical. Caci era tipic pentru perioada helenistica de toleranta liberala aceasta promptitudine de a recunoaste dumnezeirea in multe manifestari.²³ Credinta, inteleasa ca fiind onorarea divinitatii in concordanta cu obiceiurile locale din strabuni, cerea respect sincer pentru ceilalti dumnezei si cultele lor.In contrast, era intoleranta iudaismului refuzand sa accepte acesti altii dumnezei ca manifestari ale lui Iahweh (sau Iahweh ca manifestare a lui Zeus)²⁴ care a adus acuzatia de ateism adusa impotriva evreilor – refuzul de a recunoaste realitatea altor dumnezei (Josephus, Ap. 2.148).²⁵

Filisofia greaca putea sa fie la fel de critica in privinta idolatriei, cum Celsus avea sa reaminteasca crestinilor din secolul doi (Contra Celsus 1.5, citandu-l pe Heraclit). Ca zeii nu aveau trup, sentimente umane, si nu aveaunevoie de sacrificii era o platitudine filosofica.²⁶ Mai tarziu critica crestina a antropomorfismului a fost indatorata criticii grecesti a zeilor traditionali ca si polemica evreiasca impotriva idolatriei.²⁷ Totusi, in ciuda conceptualitatii amanuntite a discutiei filosofice despre zei, importanta pentru cetate si stat a cultelor prospere nu era disputata. Gloria care pierea a traditiei intelectuale ateniene statea confortabil intr-o cetate care era plina de idoli (Fapte 17:16). In contrast, refuzul evreu de a-si imagina forma lui D-zeu si antipatia de a se inchina caracterizata de dovotarea fata de o imagine facuta de mana omului era o chesstiune de nebunie pentru majoritatea grecilor si romanilor. Poetul roman Juvena, scriind devreme in secolul doi, facea un lucru tipic cand satiriza caracterul nebulos al compatriotilor sai iudaizatori, “care nu se inchinau la nimic altceva decat la nori si la numenul cerurilor” (Satire 14.97).

Asadar a fost exclusivismul monoteismului lui Israel care

l-a marcat in lumea antica, si intoleranta atacului sau asupra idolatriei. Nu este nici un dubiu sa Pavel impartasea aceasi intoleranta fata de toate acele injosiri ale imaginii lui D-zeu: “S-au falit ca sunt intelepti si au innebunit si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare” (Rom.1:22-23).

2. Altii ar gasi o alta calificare a monoteismului evreiesc din punctul de vedere al evreilor, mai exact din explozia de figuri intermediare interpuse intre Dumnezeu si cosmos in perioada²⁸ celui de-al doilea Templu si in indiciile despre sincretismul evreiesc care au fost detectate in iudaismul din diaspora.²⁹ Dar desi se pare ca a fost o extindere rapida printer populatia angelica in cei doua sute de ani inainte de Pavel, acesta nu constituie nici o amenintare la adresa monoteimului³⁰ evreiesc. Era, in cele din urma, un mod al apologetilor evrei de a conceptualiza zeii celorlate natiuni – de a-i privi ca parte a alaiului³¹ ceresc al lui Iahweh sau ca si ingeri numiti de Iahweh sa stapaneasca peste acele natiuni.³² In acelas timp gasim un avertisment repetat in scrierile din aceea perioada care spune ca ingerii nu trebuie priviti ca zei si nu trebui sa fie venerati.³³ Tot asa si in cadrul iudaismului, figura Intelepciunii³⁴ divine nu este o fiinta independenta de D-zeu, oricat de puternica ar fi figurile de stil poetice despre ea. Este de fapt un alt mod viu de a vorbi despreimanenta lui D-zeu fara a defaima tenscendenta sa. De exemplu, im Intelepciunea 10ff. Intelepciunea este portretizata ca si grija lui Iahweh pentru patriarhi si Israel.³⁵ Mai putin vii, dar jucand acelasi rol ca intelepciunea lui D-zeu, erau circumlocutiunile asemanatoare ca duhul lui D-zeu si slava lui D-zeu.²⁶

In ceea ce priveste traditia iudaismului sincretic in diaspora, am discutat o data cazuri extreme ca cel al lui Elima din Cipru, vrajitorul (Fapte 13:6-8) si cei sapte fii ai lui Sceva, “un preot iudeu, dincei mai de seama” (Fapte 19:14), dovada este subtire si in cel mai bun caz ambigua. In particular, in ciuda speculatiilor pe termen lung in privinta inchinarii la ingeri in Asia Mica, informatia este mai bine explicata in termenii unui imprumut pagan a unor concepte evreiesti numai pe jumatate intelese.³⁷ O astfel de teorie se potriveste cel mai bine cu dovezile consistente a comunitatilor evreiesti dormice de a-si mentine identitatea etnica si obiceiurile stramosesti.Marturia sanatoasa este cea a lui Josephus, care afirma fara calificare, ca “sa-l recunosti pe Fd-zeu ca una este ceva obisnuit pentru toti evreii” (Ant. 5.112). Iar Tacit, cel mai infocat critic roman al evreilor, scriind la inceputul secolul doi, de aasemenea nu are nici un dubiu si afirma nu fara a fi lipsit de pica:

Evrei concep numai un zeu, si aceasta numai cu mintea; ii privesc ca fiind lipsiti de respect cei care fac din materiale pieritoare reprezentari ale zeilor in forma umana; pentru ei acea fiinta suprema si vesnica este de nereprezentat si fara sfarsit. Asdar ei nu ridica statui in cetatile lor si cu atat mai putin in templu; aceasta lingusire nu este data regelui, nici aceasta onoare data Cezarului (Hist. 5.5.4.).

Pavel, de asemenea, nu a avut indoieli in ceea ce priveste monoteismul evreiesc in afirmatia sa perpetua a Shemei. Problema cum l-a vazut pe Isus, acum ridicat la titlul de Domn, potrivindu-se in acest monoteism, si in particular cum s-a folosit de figura Intelepciunii divine vorbind despre Isus ca Domn, sunt intrebari la care trebuie sa ne intoarcem.³⁸ Pentru moment trebuie sa ne referim la Pavel ca mostenitor al unei credinte evreiesti in Dumnezeu ca una afirmata mereusi bine perceputa.

3. In contextual unor asfel de discutii aluzile lui Pavel la crezuri despre D-zeu mai largite sunt fascinante si cateodata inurca. Astfel continua marturisirea sa despre D-zeu ca cea in 1 Cor. 8 cu remarca cu doua sensuri: “Caci chiar daca asa numiti ‘dumnezei’, fie in cer, fie pe pamant, ca si cum ar fi multi ‘dumnezei’ si multi ‘domni’, totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu, Tatal” (1 Cor. 8:5-6). Limbajul lui Pavel nu clarifica daca intentioneaza sa duca mai departe calificarea (“asa numiti dumnezei”) in urmatoarele clause sau doreste sa afirme existenta altor zei ca acestia. Inainte era mai clar “ce se numeste Dumnezeu “ (2 Tes. 2:4); zei venerati de Neamuri erau finite care prin natura nu sunt dumnezei.(Gal 4:8).³⁹ Ambiguitatea sa in 1Cor.8 se poate sa ife inadins, fie pentru ca el insusi nu sita sigur cat de mult sa cedeze sau pentru ca scria din sensibilitate pastorala, ad hominem, ca sa confere greutate fricii celor “slabi” in Corint.⁴⁰ Cu siguranta cu greu ar fi putut sa nu cunoasca situatia numerosilor zei din cetatile pe care le vizitase. Totusi intentile sale par sa mareasca forta marturisirii lui D-zeu ca una, pe care o impartasise cu corintenii, afirmand-o cu indrazneala in fata altor crezuri obisnuite. Si ce daca altii cred asa! Nu afecteaza adevarul incredintat noua ca D-zeu e una!