(P. 213,)

Să aducem câteva exemple, pentru ca să arătăm, ce mare rol a jucat în istorie creştinizmul cu această îndreptare. In sec. IV- VII se dezvoltă înflorirea sectelor evhiţilor. După cuvintele lui Ioan Damaschin din convorbirile preoţilor cu evhiţi, răspunsul lor era: ”Noi nu din experienţă, dar din credinţă ştim că avem Duhul Sfânt”, aceştea le răspundeau lor: ”Veniţi să vă rugaţi cu noi. Noi vă promitem că o să simţiţi prezenţa Duhului”. Cel mai remarcabil mistic a jumătăţii secolului bizantin, Simion Noul Teolog (X- XI sec.) susţinea că botezul fără adevărata transformare este numai o spălare cu apă; adevăratul creştin poate să devină numai fiind ”botezat a doua oară”, botezul cu ”Duhul”, ”botezul pocăinţii”, dândui luminare, simplelor intelecte a cunoştinţei superioare. Sf. Vikenti Ferrer (XIV- XV sec.) menţionează cu demnitate, ”necesitatea pentru slujitorii lui Dumnezeu de a gusta neâncetat şi de a simţi plăcerea dumnezeiască. ”Recohidos”, grupare influienţătoare din Biserica spaniolă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, practica o formă specifică de rugăciune sub denumirea ”recolecţionare” cu ajutorul căror se făceau încercări de simţire a adevărului credinţei sale, chemau pe Dumnezeu să între în suflet. Rugăciunea deseori aducea situaţia căderii în extaz, asemănător cu starea de transă, când oamenii exprimau respiraţii şi ţipete de bucurie. Martin Luter a scris în scrierile către Magnificat: ”Nimenin nu e înstare să concepte pe Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, până nu-i descoperă lui Duhul Sfânt; dar nimeni nu poate să primească ceva de la Duhul Sfânt, dacă el nu îl simte pe El. (p. 214)

Este bine cunoscut că Djordj Foks a impus ”lumina lăuntrică” mai presus de Scriptură în întrebările autorităţii. Este cunoscută o aşa întâmplare. Odată el a înrterupt în Notinghem predicatorul: ”aceasta nu este Scriptură, acesta este Duhul Sfânt, care în timpul vechi le-a dat sfinţilor Scriptura, care şi religiile… le încearcă.” Graf Ţintendorf întemeetorul asezarii moravienilor din Ghercuta, înţelegea procesul de mântuire ca ”percepţia nemijlocitoare şi aducătoare de bucurie a Tatălui iubitor”. Influenţarea pietizmului moravienilor este observat în gândirea lui F. D. E. Schleiermacher care înţelegea religia ca ”simţuri excesive a dependenţii”, dar şi mai mult în scriirile lui J. Wesley aşa cum în inima lui ”se găsea o căldură neobişnuită” şi se întâmplase ceva foarte important: ”Mărturisirea Duhului - înlăuntrul experienţii sufletului: Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte direct sufletului meu, pentru că eu sunt copilul lui Dumnezeu .” In sfârşit în ultimii 20 de ani în Bisericile din întreaga lume s-a răspândit cincizecimea. Aşa că în sec. al XX-lea se manifestă această viaţă, diferită de cea catolică şi protestantă varietatea creştinismului, înţelegerea ”experienţii”. Aşa că în zilele noastre se personalizează convingerea ”unde este Biserica”, urmând modificarea întrebând ”unde Duhul Sfânt este evident să de-a putere?”

Biserica catolică, desigur, de obicei se stăruia să limiteze şi să respingă acest curs de creştinism, înconjurând cu maluri înalte sau drenaje sub pământ, din teama, că ”entruiasmul” se îndreaptă să scurteze păstorirea ei - totuş câteodată aceste temeri erau destul de justificate. Martin Luther, cu toate că a susţinut că experienţa religioasă este foarte importantă, armonic se plângea de spiritualitatea - anabaptistă, care sustinea: ”Geist, Geist, Geist^” (spirit), după aceasta respingând singurul pod pe care poate să treacă Duhul Sfânt^ şi anume pune în aparenţă aşezarea sfinţirii, aşa că semnul corporal a botezului şi predicare Cuvântului lui Dumnezeu.” Cunoaşterea observaţiei, episcopului Butler J. Wesley reflectând raţionalitatea experienţei religioase cu dispreţ: ”Domnului, susţineţi că dumnevoastră aţi experimentat nu o simplă descoperire şi daruri de la Duhul Sfânt, inadmisibil pur şi simrlu inadmisibil^” Ceva mai modern şi nemijlocit care se adresează către teama respectivă a spus în timpul nostru A. Richardson: ”Insăş Biblia singură dă puţină importanţă subiectului experienţă^” în exprimre ”experienţa religioasă în Greaca biblică a Noului Testamentnu se poate traduce”.

Aşa dar, în faţa noastră stau cele mai puternice manifestări a unei gandiri diferite de acea pe care am privit-o. Ce este această experienţă religioasă - unicul punct al creştinismului şi al pericolului despărţirei de la el? Ce însemnătate a avut experienţa religiei în creştinismul timpuriu, în cât ea condinţiona caracterul lui şi înţelegerea de sine? Ce preţ a avea exprimarea externă a kerigmei şi crezului, slujirea şi părtăşia de obşte este însufleţită sau are experienţă de obşte, care are şi capacitate diferită, dar în acelaş timp le leagă pe toate într-una singură? (p. 215) Dacă una din cele mai importante formări de creştinism a sec. I a fost experienţa religioasă, dacă nu atunci care a fost: altele complect lămurite? Triumful anabaptiştilor sau ce a mai reţinut suferinţa lui Luther? Trecem să privim aceste întrebări, înainte de toate subliniez că creştinismul după natură a fost destul de entuziasmat (conform povestirei lui Luca). După aceasta noi ne stăruim să luminăm cât va fi cu putinţă, rolul experienţei religioase a lui Isus, Pavel şi încă foarte pe scurt în trimitirile pastorale a lui Ioan.

44. ”ENTUZIASMUL” CREŞTIN{T{ŢII

”Entuziasmul” creştin - trei sau mai precis patru fundamente a varietăţii creştinismului (alăturarea de ortodoxie, catolicizm şi protestantism). Ceea ce se scoate câteodată, ceva o mai târzie întrerupere, la care a avut o influienţă mare gnosticii sau monasticizmul, decât creştinismul ortodox, sau chiar mai curat decât aberaţia protestantă, renaşterea Reformei în principiu a fost luminată în sec. XVII -XVIII. Intr-adevăr cea mai timpurie formă a creştinismului, văzând, ceva nou ca una din acestea ”entuziasmul” sectelor.

Având date istorice nu ne permite destul să prezentăm pe deplină adunarii timpuri a Palestineii, Cartea Faptelor Apostolilor deseori nu este aşa de clară, în aşa mult întunică peizajul. Aşa că putem să ne uităm la câţiva draci care se caracterizează cu ”entuziasmul” creştin. Dacă acestă carte are o oarecare însemnătate istorică, este greu de dovedit, că vedenia şi, extazul, nemijlocirea inspiraţiei spre vorbire a fost natura primilor creştini ai Bissericii.

a) Vedenia şi extazul. Cazul după învierea lui Cristos este necesar de afirmat ca o formă de vedenie. Pavel înţelegea învierea trupului ca ceva ”spiritual” nu ca şi ceva ”firesc”, aşa că el socotea ca mod a existenţei învierea lui Isus se deosebea de existenţa fizică a Lui (1 Cor. 15:42-50). Urmărind, când a vorbit, că a văzut învierea lui Cristos (1 Cor. 9:1), nu are în vedere procesul percepţiei de spectator, dar mai degrabă a fost o vedenie (conform cu Gal. 1:16- - ”să descoperea în mine pe Fiul Său”). Aşa că Pavel într-adevăr descrie călătoriile sale într-una din povestirile aduse în cartea Faptelor cam aşa ceva (Fap. 26:19 - ”vedenie cerescă” însă uitaţivă mai sus în ver. 16). Descrie ceva mai clar natura dintre primele arătări a lui Isus după înviere, care sunt descrise în Evanghelii. Insă aşa de corecte le socot ca o oarecare formă de vedenie, când toţi cei care l-au văzut pe Isus au fost convinşi că este El - aducătorul şi întemeetorul veţii noi.

Scrierile lui Luca din Fap. 2 ne este prima insemnare a compatibilitatii timpului suferintei coborârii Duhului, în timpul Cinzecimii, determinând necesitatea în situţia extazului, cuprinzand cel puţin elementele auzite (vuietul unui vânt puternic), (p.216) vedenia (limbi ca de foc) si vorbire automată (glosolalia). Ceea ce se socotea experimentarea Duhului (şi se pare că nu numai la Luca), mărturiseste despre importanta unui astfel de experiment în primii ani a experienţei sectei noi, tot astfel şi al caracterului, atribuit de creştini Duhului- Duhul entuziasmului. Aceasta este confirmat şi prin alte evenimente semnificative de stari extatice, atribuite Duhului : Fap. 4:31; 8:17-19; 10:44-46; 19:6. în toate aceste cazuri Luca, cu siguranţă descrie starea freneziei, sau extazul.

Cartea FA. mărturiseşte clar: astfel de vedenii au avut loc în primele comunitaţi creştine si au fost fregvente. Aceasta susţine şi Pavel în 2 Cor. 12:1,7. In povestirea lui Luca aproape toate sunt adevarate şi nu este pricină serioasă de îndoială, în scrierile lui depre aceea că vedenia a suferit toate figurile existenţei sectei noi în perioada timpurie- Petru, Stefan, Filip, Anania, Pavel. Aşa că fiind de acord cu Luca, aceste vedenii îndrepte în multe direcţii ale activităţii misionare (mai deosebit: 9:10; 10:3-6,10-16; 16:9-10; 18:9; 22:17-18). Două din ele sunt direct descrise ca şi frenezie(10:10; 11:5; 22:17). In aceste cazuri când hotărârea importantă se evidenţiază cu vedeniile în faţa noastră nu este altceva decăt ”triumf”.

b) Miracolele abia se poate să fie puse la îndoială că creştini timpurii se deosebeau cu multe evenimente neobijnuite şi povestiri despre minunii. Cărtea Faptelor comunică aici destule mărturisiri directe de mijlocire a lui Pavel (Rom. 15:19,1Cor 12:10; 28:29; Gal 3:5). Aceasta se introduce în vindecarea ologilor, orbilor, slăbănogilor (Fap. 3:1-10; 8:7, 9:18. 33-34 etc.) şi învierea Tabitei de catre Petru (9:36-41,com. 20:9-12). Pe parcursul istoriei religiilor lucruri atât de mari s-au înfăptuit ( mai pe acsuns despre ele s-a mărturisit), acolo unde adunarea sau comunitatea a cuprins freneziile.

Deosebite povestiri despre vindecare datorită numai umbrei lui Petru (5:15-16), baticurilor şi încingătorilor, pe care le atingea Pavel (19 :11,12) şi tot astfel ”minunile judecăţii” 5:8-11 (moartea lui Anania şi Safira) şi în 13:8-11 (orbirea lui Elima). Aceasta este ’’manifestarea triumfului”; aşa se înalţa duhul, dar imaginea se aprinde in aşa fel, încît manifestarea puterii supranaturale să fie anticipată uşor, dar povestirile despre aceasta nu atrage uimirea.

Inspiraţia vorbirii n-a fost rară la primii creştini. Pavel fara indoiala dorea ca toti destinatarii din Corint să prorocească (1Cor14:5), dar pe crestinii din Tesalonic îi avertiza sa nu limiteze Duhul prorociei (1Tes. 5:19-20). Cartea Fapletor ne dă impresie, că vorbirea inspirata printre primii creştini era un eveniment larg răspândit si ei îl credeau: prorocia lui Ioel de acum pe deplin s-a împlinit, aşa că toţi erau proroci -tinerii şi bătrânii, părinţi şi copiii, stăpânii şi slugile (Fap. 2:17-18). Manifestarea Duhului consta in dăruirea capacitatii de a vorbi, a lauda si a mărturisi (Fap.2:4; 4:8,31; 5;32; 6:3; 5:10 etc)(p.217). Oamenii simţeau inconsecvenţa conducerii divine, careia nu se putea impotrivi (5:3; 8:29, 39;9:31; 10:19; 13:24 etc). Ei procedau şi vorbeau cu îndrăzneală şi putere, crezănd că fac aceasta ’’în numele lui Isus” direct şi împuterniciţi prezentatori ai învierii lui Cristos (2:38; 3:6,16; 4:10,13,29-31; 5:28,40-41 etc). In istoria crestinismului astfel de exprimari extreme sunt caracteristice pentru direcţia entuziasmastică.

Puterea şi fregvenţa acestor experienţei diverse, caracteristice formelor timpurii ale crestinismului, arată ca in fata noastra nu sunt cazuri separate vedeniei poetice, capacitatea carisamtică sau a extazului prorocesc, dar congregatie, pentru care aceasta experinetă era caracterul şi necesara pt. vieţa spirituala şi directia ei. Pentru aceasta este nevoie de tras o concluzie despre ”entuziasmul” caracteristic acestei adunari.

44.2. In Noul Testament sunt multe aratari clare pentru existenta in crestinismul secolului I a tendintei ‘’entuziasmatice’’ foarte puternice (unii vor spune, chiar o putere peste masura) sau a directiei.

In scrisoarea către Corinteni este marturisirea despre exaltarea tendinţei în biserică care au fost întemeiate de Pavel mai clar. Dar din 2 Tes. 2:2 şi Col. 2:18 noi vedem, că în alte biserici asemănătoare cu acestea, lucrarea se desfaşura în mod similar. In primul caz e vorba despre cuvântul prorociei parusia, probabil că necritcarea se înţelegea ca şi conducere dumnezească în purtare (2 Tes. 3:6-13). In al doilea rând vorba merge, probabil, despre aceia, că în adunarea din Colose au fost oameni, care se mândreau cu vedeniile pe care le avea la iniţiere şi care considerau ei că erau în favoarea venerării îngerilor (la fel uitaţvă mai jos 61.2.b)

b) Marcu, probabil a întemeiat Evanghelia sa tot ca să intervină la această cristologie, pe care a condamnat-o Pavel în 2 Cor. 10-13, mai bine zis apologetica, sau propovăduirea, prezentată de Isus in general ca un facător de minuni excelent (uita-te mai sus 11.4 si 18.1). In asa situatie sau comunitate, catre care s-a adresat Marcu trebuie sa fie deosebită de aceea puternica inchinare spre ”entuziasmul” ce exista si în comunitatea din Corint.

c) Incă o mărturie în care mai putină dorită de o formă de ”entuziasm”, intre cestinii secolului I, se poate gasi in Matei 7:22-23. După cum se vede că Matei avea in vedere ”entuziasmul” carismaticilor cu inclinatii pereculoase spre antinomie. Alt exemplu - in Iuda 1:19, unde Iuda in mod evident, discuta contra lor, care, se aseamana cu anologia grupului din Corint, care socotindu-se pe sine , elita spirituala (uita-te mai jos 61.2).

44.3. Luca neapărat se considsra ca unul dintre crestinii >entuziasmaţi>, deşi nu se inclina spre elitaritate. Descriind în Fapte începutul crestinismului, el iarasi si iarasi menţionează despre apariţia “entuziasmului”. Si printre sinoptici el a fost singurul, care a menţionează despre o retrairea evidenta a extazului, a lui Isus (Luca10:18, comparand 10”21, si 22:43). Mai mult ca atat situatia >entuziasmului> el il descrie uimire necriticabila.

a) Din descriirile lui de manifestare a Duhului (deosebit în cartea Faptelor) este clar, că el, cel puţin parţial, desparte admirarea setei dramatice în experienţa spirituală, tendinţa spre aceea, ca divinul să devină văzut şi palpabil. (219) Pentru Luca efectul Duhului este evident total în neobişnuinţă şi chiar apărerea supranaturală. In cartea Faptelor aceasta este mai mult decât în altă carte. Duhul- acesta e puterea, care apare prin vuiet ca un vânt puternic şi s-au văzut nişte limbi ca de foc (2:3), care clar se adresează către vorbire (2:4; 10:46; 19:6). Influienţa Duhului celor care primesc pe El, provoacă mirare şi invidie chiar şi vrăjitorului (8:18-19). Când în istoria lui Luca acă atunci când cineva stăpânsşte puterea Duhului, aceasta deobicei se adresează direct la extaz. Anume pentru aceasta el descrie pogorârea Duhului atât de dramatic - ”botezul cu Duhul Sfânt” (1:5; 11:6), ”a coborât” (1:8; 19:6), ”s-a revărsat” (2:17-18, 33; 10:45), ”s-a pogorât” (8:16; 10:44; 11:15). De aicea şi se pune întrebarea în 19:2 - ”a-ţi primit voi Duhul Sfânt, când a-ţi crezut?” – după cum primirea Duhului este ceva ce se poate simţi, ce nu se poate cu nimic de speriat. Pentru aceasta manfestarea ”Duhului promis” (2:33 canonul protestant) se descrie în aşa fel ”cea ce voi auziţi şi vedeţi” , unde purtarea extazului şi vorbirea ucenicilor identificaţi cu ungerea Duhului! Inţelegerea lui Luca despre Duh este ”entuziasmul”.

b) Videniile extatice în cartea Faptelor nu sunt rare - ele acolo sunt cel puţin douăsprezece , ne numărând apărerea lui Isus după înviere (Fap.1) sau după ziua Cincizecimei (cap.2) - uitaţivă mai sus 44.1.a. In cartea F.A. sunt mai multe vedenii, decât în restul Noul Testament (numai cu excluderea Apocalipsei). Pentru Luca fără îndoială, îi aduce bucurie acest fapt, că primele Biserici a fost direcţionate în lucrarea sa misionară (în momentele speciale) nemijlocit la videnii (9:10; 10:3-6, 10-17; 16:9-10; 18:9; 22:17-18; 26:18-20). Se pare că lui nici în cap nu i-a venit, că înţelesul vedeniei se poate denutura. El parcă nu divizează nici pe una din avertizările lui Pavel la acest cont (comparând 2 Cor. 12:1; Col. 2:18). Aceste două pasaje din Scriirile lui Pavel arată, cum noi ştim, că în timpul perioadei, în care au fost descrise în cartea Faptelor, această problemă, apare două ori cel puţin în formă cauzistică. Dar Luca nu dă dovadă a retrăirei pentru acest motiv şi nu exprimă prevenire în atitudinea vedeniilor, care le folosea pentru îndreptăţirea îndoielnică a practicii şi abordării. Aşa de necondeţionare a primirii vedeniile totale ca şi cum ar fi provenit de la Dumnezeu, aşa fel de atitudinea necriticabilă la autoritate, care se sprigineşte pe vedenie, distribuie în Luca ca reprezentantul de curentul ”entuziasmului”.

c) Această atitudine necriticabilă la înştiinţarea primilor creştini despre întâmplările evenimentelor supranaturale chiar în mare măsură se observă în povestirea lui Luca despre minuni în Cartea Faptelor. El întodeauna numeşte acestea, >minuni şi semne>(9 ori). In alte locuri a Noului Testament această exprimare deseori este folosită în mai mult înţels negativ - ”simboluri şi minuni” îi deosebesc pe prorocii mincinoşi, care mărturisesc despre necredinţă, lăudăroşenia apostolilor mincinoşi şi răutatea antihristului (Mar. 13:22/ Mat. 24:24; Ioan 4:48; 2 Cor. 12:12; 2 Tes. 2:9) - (220) aşa că lor nu le spoate fără vorbire de crezut, urmează manifestarea atenţiei. Aşa că Luca se mândreşte cu ”minunile şi simbolurile”, care sau făcut în biserica primară, cum lucruri, care avirmă conducerea lui Dumnezeu în faptele misionare. Fără îndoială, descririle lui despre miracole, este păstrarea începutului, el imediat impune răspândirea fermecătoare a ”cuvântul lui Dumnezeu” împotrva vrăjitoriei (Fap. 8:18-24; 13:6-12; 19:13-20). Dar totuşi minunile primilor predicatori creştini erau mai semnificative decât ale ”împotrivitorilor” lui, - ”puteri măreţe şi semne”, ”puteri neobişnuite” (8:13; 19:11) - şi pe deasupra a câştigat o mai mare valoare care merită încredere.

Concepţiile lui Luca se dezvăluiesc deasemenea prin modul, cum descrie el despre reciprocitatea între miracole şi credinţă. Se pare că, el se gândea mai mult despre credinţă, care crează minuni, decât despre credinţă, care face aceste minuni posibile (5:12-14; 9:42; 13:12;, 19:13-18). In alte locuri a Noului Testament totul este cu totul diverit: publicitatea, preţuirile de minuni pentru predică se deminuează, de la credinţă, bazată pe minuni, relaţii stăpânite şi nefavoribile (Mar. 8:11-12; Mat. 12:38-39/ Luca 11:16, 29; 2:23-24; 20:29; la fel ne uităm mai jos 64.3. 2Cor. 13:3-4). Intr-un singur cuvânt, Luca se mândreşte cu aceasta că pentru alţi autori a Noului Testament în cel mai bun caz este o minte duală (pe semne şi minuni). Pe Isus şi autori Noului Testament îi întristează credinţa bazată pe minuni, dar pe Luca ea îl însufleţeşte. Acel, care nejudecând se mândreşte cu minunile din vid, şi preţuirile lor pentru predicare şi punând credinţa la înălţime, se înrădăcinează în minuni, şi poate fi suficient de corect numit ”entuziasmul” creştinizmului.

d) Această concepţe lui Luca, în multe găseşte oglindirea în această, că el subliniază capacităţile spre inspiraţia vorbirii, manifestate în primile comunităţi. Pentru el acest semn importanţa umplerii cu Duhul a omului şi a comunităţi (el nu se stăruie să unească Duhul cu descrierile >minunilor şi a semnelor>); ne uităm Fap. 2:4, 17-18 (”şi vor proroci” adăugat un citat din Ioel pentru a accentua); 4:8, 31; 5:32; 6:10; 7:55-56; 10:44-46; 11:28; 13:2, 9-11; 18:25; 19:6; 20:23; 21:4,11. Merită de tras atenţia la două liniii povestite de Luca. In primul rând, el nu propune deosebire a puteri, pentru ca să deosebească prorocia de extaticul vorbirii. In 19:6 el le aduce împreună (comparând 10:46), da în Fap. 2 să vede că le indentifică cu glosa (2:4) urmăreşte cum se împlineşte prorocia lui Ioel despre turnarea Duhului în prorocie (2:16-18). Aceasta înseamnă, că pe Luca mai mult îl interesează sau uimeşte însuş faptul însufleţirii, decât caracterul ei (vorbirea înţeleasă şi neînţeleasă uităte mai sus 44.2.). In a doua rând se pare, că nu-l deranjază problema prorociei mincinoase. Singurul >proroc micinos> noi îl întâlnim în exteriorul Bisericii, acesta este duşmanul de moarte (13 :6). Discuţia despre aceasta că, prorocia mincinoasă poate să fie o problemă în lăuntrul comunităţii creştine, dar în esenţă nu este. Chiar şi când două vorbiri însufleţite (convinse) se contrazic una pe alta, Luca fără şovăire le descrie şi una şi alta Duhului (20:22; 21:4). Aşa fel vorbire contrară este primită de orice vorbire însufleţită în adunare ca şi cum este ieşită de la Duhul Sfânt care este cu siguranţă simptomul <entuziasmului”. (221)

e) Deocamdată nu se poate de ignorat o gândire echilibrată. La Luca sunt multe simptome de ”entuziasm”, dar nu are ideea de elită. ”Entuziasmul” este - pentru el creştinizmul este forma superioară a spiritualităţii. Dar elitaritatea nu - el nu spune, că unii creştini sunt mai spiratuali decât alţii. Desigur, că se spoate de controlat cum mărturiseşte despre elita creştină Fap. 8:12-17; samaritnii au fost botezaţi dar nu se pogorâse încă Duhul. Dar la acesta este o lămurire alternativă: Luca doreşte aici să sublinieze semnificaţia darului de la Duhul, ce îl face în esenţă pe om creştin (despre aceasta este bine lămurit în 10:44-48; 11:15-18; 15:8-9; 19:2-3) - în ultima măsură aceasta este cel mai important. Darul Duhului ne dă voie să deosebim credinţa falsă în Dumnezeu şi devotamentul în Cristos de la simplele convingeri a cuvintelor predicătorului şi dorinţa lui de a mulţumi aşa se urmează că din scrierile lui Luca în 8:12-13; ei au crezut pe Filip, dar nu lui Dumnezeu sau în Cristos. Oglindirea lui Luca în Fap. 8 ”entuziasmul” este mai bine caracterizat în general aşa ; aceştea nu sunt creştini, dacă peste ei încă nu sa pogorât Duhul Sfânt, aceea, peste care nu s-a pogorât Duhul Sfânt, încă nu sunt creştini.

De aici se poate constatat, că Luca a aparţinut de acei creştini, pentru care experienţa spirituală trebuie să fie vizibilă, palpabilă, capabilă să slujeascăca dovezilor pentru alţii: Duhul Sfânt sa coborât peste Isus <în trup vizibil” la Iordan (Luca 3:22); trei ucenici apropiaţi nu în vis ci cu adevărat au văzut schimbarea la faţă a lui Isus (Luca 9:32); arătarea lui Isus după înviere a dat <multe dovezi adevărate” a învierei Lui (Fap. 1:3 în comparaţie cu Luca 3:22), îngerul care la izbăvit pe Petru din temniţă, a fost real dar videnie (Fap. 12:9), manifestarea Duhului Sfânt se poate în sens literar de văzut în câteva evenimente (Fat. 2;33). Minunile creştine sunt ceva mai impresionate şi mai convingătoare, decât altele. In timpurile nerezolvate şi a încordării directive, poate să fie demult peste vedeniile şi vorbirile duhovniceşti. Extazul şi inspiraţia în biserică - sunt dovada Duhului. Iluminarea lui Luca despre primii creştini are o părere deosebită la care noi încă nu ne întoarcem (ne uităm mai jos 72.2). Dar ceea ce este pus aicea este o măsură suficientă mărturiseşte despre aceasta, că specificul primilor creştini, era condiţia <entuziasmului” mai mult ca atât îl impresiona pe Luca. Entuziasmul său se structurează, însăşi, la cretnizm în întregime. Cu deosebire de <entuziasmul” oponenţilor lui Pavel el nu se bizuie, pentru că în creştinizm există formele duhovniceşti mai nalte şi mai joase - cu această însăşi se întemeia doar baza pentru despărţirea şi destrămarea unităţii bisericii, şi aceasta lui Luca de loc nu-i este plăcut (ne uităm mai jos 72.2). El îşi închipuie creştinismul <entuziasmat” ca şi un fel de, amanuntiri captivate şi vopseli dintre cele mai veridice. Intr-un cuvant, îl vedem pe evanghelistul Luca, istoricul şi teologicul, noi, ieşind din spusele de mai sus, trebuie să-l numim pe el la fel crestin ”entuziasmat” (ne uităm mai jos 72.2.e.). (222)

45. EXPERIENŢA RELIGIOAS{ A LUI ISUS

Indreptarea crestinismului ”entuziasmatic” noi chiar vedem de la bun inceput in prima generatie a bisericii. In continuare în a doua generatie, ea probabil a fost prima data, clasificarea formelor indreptate in Faptele Apostolior. Apare intrebarea: nu-i apartinea aceasta intreptare Insuşi lui Isus? Oare nu recurge din slujirea Lui?

Sigur pentru a înţelege experienţa religioasă a lui Isus este excepţional de greu. Mulţi vor spune chiar, că aceasta este imposibil, având în vedere sursa naturei noastre şi lipsirea lor în interesul experienţii lui Isus ca atare. Incercările bibliştilor sec. al-XIX -lea ca să descrie viaţa lui Isus, descoperind <autorecunoştinta mesianica” a Lui – preîntâmpinau un viu pericol a acestei căi. De sigur, noi în devăr nu ne putem baza ca să scriem (contemporană) bibliografia lui Isus sau ultimile dezvoltări a conştienţii Lui. Mai pe scurt la noi, sunt dar câteva amintiri istorice despre lucrarea lui şi mai, sunt câteva texte, unde aduce propriile sale cuvinte. Aşa că, cum înţelege omul se înţelege pe sine, neapărat în aceea sau cealaltă categorie oglindind în cuvintele lui şi faptele. De aceea este o speranţă de înţelege prezentarea lui Isus în experienţă Sa spirituală, reieşind din una sau două părţi a slujirii Lui.

45.1. A fost oare <entuziasmul” una dintre trăsăturile pe care Isus le avea? Un rând întreg de momente apropie slujirea lui Isus cu o înaltă descrire a <entuziasmului” creştinesc.

a) In întregime este posibil, că la Isus au fost una sau două retrăiri extatice. Un exemplu presupus - Luca 10:18, năluireea satanei ca un fulger căzut din cer. Povestea despre ungerea lui Isus cu Duhul la Iordan poate să apară într-o formă sau alta cu privire la Isus însuşi (Mat. 1:10). Insă experienţa putea să întroducă în ea şi vedenie (Duhul coborandu-se ca si porumbel), la fel şi ceea ce s-a auzit (vorbirea din cer). In povestirea despre ispitire, probabil se reveră ca şi la orice fel de vedenie, suportata de Isus in pustiu (Mat.4:7-11/ Luc.4:1-12). Alaturi de aceasta nu este exmplu mai convingator. A fost oare <trasfigurarea” o vedenie premordială? Daca a fost, atunci mai repede că le-au suportat ucenicii alesi, decat Isus (Marcu 9:2-8). Alt exemplu de presupunere - aparitia ingerului in Ghetimani (Luca 22:43-44). Dar aici textul nu este chiar clar. In general, cantiatea minima a ”entuziasmului” - practic nu compară cu multele vedenii şi extazuri în cartea Fap. Apos.(223)

b) Isus, fără îndoială, a fost făcător de minuni - cel putin, în această ideee, că El a facut o multime de vindecării neobişnuite şi exorcizare a duhurilor. Aceasta este deosebirea slujirii Lui pe care o dovedesc istoricii iudei. Cum nu întelegem noi şi nu am lămurii cele întâmplate (influenţarea himnozei în personalitatea lui, situatia internă a bolnavilor sau vindecarea prin puterea lui Dumnezeu), este destul de clară, că slujirea Lui se deosebea de cele carismatice sau de calităţile ”entuziasmate”. Aşa că în cuvintele Lui şi fapte se manifesta puterea, primită nu de la autoritatile acelui timp şi nu în rezultatul învăţării oricarei invataturii. El însuşi şi oamenii înconjuraţii de aceasta putere o recunoşteau şi descrierea Duhului, lucrând prin El. (ne uităm mai jos 45.1. c. şi 45.3).

Mai pe scurt doua circumstanţe deosebesc atitudinileile lui Isus cu privire la minuni faţă de atitudinile faţă de ele a lui Luca. In primul rând după cum se pare că Isus, complect respingea ideea, că minunile au valoare pentru predicare sau ca şi semne (Marc. 8:11-12, paralel in comparatie cu Mat. 4:5-7 si Luca 16:31), măcar că autoritatea Sa de a scoate demonii, fără indoială o considera ca şi manifestare conducerii împărăteşti a lui Dumnezeu. In al doilea rând, una dintre cele mai deosebite caracatere a vindecării, infăptuite de Isus, a fost că El însuşi subliniează importanţa credinţei ca şi principiu a vindecării (ne uităm mai indeosebi Mar. 5:34,36; 10:52; Mat. 8:10; Luca 7:9; Mat.9:28-29; 15:28; Luca 7:50; 17:19). Cu aşa fel de credinţă tot era posibil (Marc.9:23-24; 11:23). Fără credinţă El aproximativ nimic nu putea face ceva (Mat.6:6). Această senzaţie în Sine a capacităţii de a vindeca era în evidenţa lui Isus, era o viziunea carismatică. Dar El o recunoaşte; ca această putere depinde de credinţa recipientului, şi pentru prevestirea ce nu avea importanţă. Pentru aceasta noi nu putem sa-l numim pe El nici crestin ”entuziasmat”, nici vrajitor.

c) Isus probabil că se socotea ca şi proroc (ne uitam in principal la Mar.6:4, paralel Luc.13:33 si mai jos 45.3). Lui i se descriu diferite întamplări de prorocii pătrunzătoare (Mar.2:8; 9:33-37; 10:21; 12:43-44; 14:18, 20; Luca 7:39-41; 19:5) şi preveziunea prorociei (Mar. 10:39; 13:2; 14:8, 25, 30). Mai mult ca atât, învăţătura Lui era bazată pe o autoritate deosebită, care pe lung se recunostea şi se comenta (Mar.1:27; 6:2; 11:28; Mat.8:9-10; 17:8-9). Ceva mai bine este exprimată autoritatea cuvintelor ”^dar Eu vă spun ” (Mat.5) şi intrebuinţarea exclamarii ”amin” pentru a da autoritate cuvintelor Sale (foloseste 34 de ori la sinoptici). Cel era umitor în acestea toate că implicitatea avea pretenţii la conducerea aceea, că El în aşa fel se pune pe Sine mai presus de autorităţile recunoscute în Israel şi iudaismul trecut şi prezent, mai presus chiar şi de Moise (ne uitam mai sus 16.23 si Mat.24:5). Izvorul autorităţii nu era legea, nici părinţii, nici învătura rabinică, dar certitudinea Sa în aceea, că El ştie voia lui Dumnezeu. Aceasta învăţătură se poate numi ”carismatică”. Noi vedem, că Isus pretinde de a exclude dreptul Său în autoritatea, care s-ar putea fi numit <elitaritate“, în cât El este putătorul Lui excepţional.(224) Dar uimirea chemă ea anume însuşi învăţătură, dar nu expunerea ei inspirată. Nu sunt mărturisiri, că Isus preţuia vorbirea extatică sau că încerca glosalalia. Pentru aceasta chiar aici pe Isus este corect sa-L numim carismatic, decât creştin entuziasmat.

Intr-un cuvant, împlicarea experienţei religioase proprie a lui Isus, le găsim împlin ca şi trăsături carismatice: slujirea Lui se caracaterizează cu putere şi autoritate pe care El le datorează nu studiilor într-o şcoală oarecare, nici de la nici un om, dar care s-au manifestat în El şi prin El în mod direct sau indirect. Deocamdată puterea şi autoriatea nu depinde de extaz, nici de vorbirea extatică, dar mai degrabă de ecoul acelui; care Il slujea; - pe ele nu se poate de numit manifestare a ”entuziasmului”. Discutia despre >carismă> sau ”entuziasm” în slujirea lui Isus ne permite să luăm numai aşa fel de concluzii. Ea nu ne permite să înţelegem esenţa experienţei Sale religioase. Pentru aceasta este nevoie pentru o apropiere mai adâncă.

45.2. Isus îl simţea pe Dumnezeu ca Tată. Noi putem să fim încredinţaţi, că Isus se ruga des: nu numai în timpul stabilit la sinagogă sau urmărind evalavia iudeilor, dar cuvinrtele Sale Işi revărsa sufletul lui Dumnezeu (9 comparând mai sus 34.1c). Mărturisirile aici nu sunt aşa de multe, cum ar fi aşteptat în mod firesc, dar totuşi sunt destule (Mar.1:35; 6:46; 14:36; Mat.11:25-26, Luc.10:21; 3:21; 5:16; 6:12; 9:18,28-29; 11:1). Dar putem chiar să nădăjduim ca să găsim răspuns, pentru ce El socotea că este necesar să complecteze cu rugăciuni serviciile divine iudaice cu aşa perioade de a fi împreună cu Dumnezeu. Răspunsul, după cum se vede este următorul: în timpul acestei rugaciune El îl simţea pe Dumnezeu că fiind Tatăl Său în relaţie foarte personală, într-un înţeles intim.

Aceasta expunere poate să slujească că fiind un singur cuvânt - ”Ava”. Din nou aici sunt mai puţine mărturisiri de cât am fi dorit, dar totuşi sunt multe: Mar.14:36 - ”Ava, adică: Tată, Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă, trece-mi paharul acesta alături de Mine! Dar nu ce doresc Eu, ci ce doreşti Tu.” In alte rugăciuni a lui Isus, despre care ne relatează Evangheliile, de la cuvânt grecesc , probabil, este compus anume de la cuvântul aramaic ”Ava” (Mat. 6:9, Luca 11:2, Mat.11:25-26, Luca 10:21, Luca 23:34, 46, Mat.26:42, şi de nouă ori în Ioan). Ceea ce este înaintea noastră cu adevărat este modul de rugăciune a lui Isus, se adevereşte, că ea apare în toate cinci rânduri a tradiţiei evanghelice (Marcu; Q; Luca; Matei; Ioan), precum şi în toate rugaciunile, descrise de Isus, unde foloseste cuvântul ”Ava” - numai cu exceptia uneia (Mar.15:34), dar această excepţie, cum o vom vedea acum ne va dovedi numai regula.

Acest caz că Isus Il numea pe Dumnezeu ”Ava”, ne dă nouă o destulă încredinţare ca să spunem că El îl simţea pe Dumnezeu ca Tată în caz foarte personal şi intim înţeles. De ce? Pentru că aşa cum ne prezintă foarte clar J. Jeremis, cuvântul ”ava” este un cuvânt specific pentru limbajul intim de familie. Aşa copii, inclusiv cei mai mici sau adresat la taţi. Adică aceasta a fost exprimarea politeţe şi respectarea, dar tot aşa o apropiere caldă şi încredere. (225) Mai mult decât, cât ne permite să judecăm surse istorică, contemporaniii lui Isus nu foloseau acest cuvânt în rugăciune (dacă au folosite pe el geîn general) – probabil, că ei socoteau acest cuvânt foarte intim, nu destul de evlavioşi pentru adresarea preamăritului şi Sfantului. Rugaciunile iudaice, desigur vorbeau depsre Dumnezeu ca despre Tată, dar ceva mai mult oficial (ei vorbeau despre Tata al intregului popor), fără sinceritate şi simpliate în rugăciunile lui Isus. Rugaciunile izolate a omului oglindesc înţelegerele sale în relaţie cu Dumnezeu şi experienţa spirituală. Aşa cum Isus simţea pe Dumnezeu în clipele rugăciunii inguratice, cel mai bine se exprimă prin cuvântul >Ava>. De aici este corect să facem concluzie: Isus îl simţea pe Dumnezeu ca şi Tatăl Său, cu aşa nemijlocire şi intimitate, care putea să fie exprimată doar prin exlamţie cuvântului >Ava>. Şi aceasta ne dă dovadă că o singură rugăciune a lui Isus, care nu se începe din acest cuvânt, - Mar.15:34 – strigătul lăsat pe cruce, simtind pericolul lăsării de Dumnezeu, El nu putea sa strige ”Ava”.

45.3. Senzaţia lui Isus cu Spiritul. Unul din momentele fundamentale în datini despre Isus- El era un bun exorcist (compara mai sus 45.1b). Aici marcăm, că s-a păstrat două sau trei exprimări a lui Isus, despre slujirea Sa exorcistă, unde El vorbeste despre motivul succesului Său. In aceste exprimări se conţin în două moduri separate; dar parţial coincide cu blocurile din Mar şi Q - Mar.3:22-29 (grupul din trei exprimari) şi Mat.12:24-28:30; Luc.11:15:23 (patru exprimari). Versiunea Q este a cincea exprimare (variaţie Mar. 3:28-29), după toate părerile, se referă în Q către un context anumit (Luc.12:10; Mat.12:28). In orice întâmplare, acest material, cu siguranta, accentuează spre polemica, cu motivul care Isus, izgonea duhurile, şi că aproape nimeni nu o sa nege; ca el transmite cel putin ideea datenilor autentice despre Isus.

Exprimările cheie arată clar, că Isus vede nevoia succesului Său în acţiune cu Duhul, sau puterea Dumnezeiască: Mat. 12:28;/ Luca 11:20 - >dacă Eu scot dracii cu Duhul (Matei) cu degetul (Luca) lui Dumnezeu scot draci, ceea ce înseamnă,a ajuns până la voi Impărăţia lui Dumnezeu>. Acest înţeles se conţine în Mar. 3:27-29, şi paralele din Q. In exprimarea amintită a accentul (cel puţin în textul grecesc) se pune pe două îmbinări - ”Duhul lui Dumnezeu” şi ”Impărăţia lui Dumnezeu”. Anume multumind Duhului sau puterii Dumnezeu Isus a atins succesul, măcar că atunci deseori se gândea că Duhul de la Israel este luat (copmaraţie Ps.63:9, Zah.13:2-6, 1Mac.9:27), dar exorciştii rabini nu s-au amintit de Duhul lui Dumnezeu în legătură cu alungarea dracilor. Succesul lui Isus, a fost determinat de aceasta putere Dumnezeiasca, aceasta înseamnă că Impărăţia lui Dumnezeu deja este aici, adica împărăţia escatologica – aceea manifestarei a cârmuirii lui Dumnezeu, care semnifică ultima vreme. (226.) Cum El putea să prezente atât de curajos şi cu pretenţii îndrăzneţe? Motivul nu este în aceea că scotea dracii cu succes, doar şi între contemporanii Lui erau de aceştea, care, cel puţin parţial, aveau capacităţi analogice (Mat.12:27/ Luca 11:19). Atunci în ce constă motivul? Răspunsul, după cum se vede, cuprinde din propriile Lui retrăiri, când El vindeca din obsesie. In acest timp El simţea, că prin El lucrează puterea spirituală - pe aceea pe care deacum o socoteau, că Dumnezeu deacum multe generaţii în urmă Il luase de la Israel şi care poate să fie adăugată numai cu dreptul lui Dumnezeu în timpul de pe urmă. Anume cu această putere El scotea dracii, ea era după cum se vede apărerea escatologică a stăpânirii lui Dumnezeu. Intr-un cuvânt, aceste presupuneri mărturisesc despre o simţire clară a lui Isus în guvernarea escatologiei Sale, la fel şi despre aceasta, că El discuta într-o discuţie clară despre învăţătura Sa pe baza propriei experienţe. Exprimările Lui presupun înţrlegerea propriului rol.

O altă grupă de exprimări valoroase sunt alcătuite datinile despre Isus, care se repetă Is. 61:1-2 - Luca 4:18-19; Luca 6:20-21/ Mat. 5:3-6 şi Mat. 11:5/Luca 7:22. Din ele destul de clar reiese (şi aceasta aproape că nu se contestează), că în înţelegerea lui Isus în misiunea Sa ’’binecuvântează pe cei săraci’’ în mare parte luată din prorocia lui Isaia. Semnificaţia pasajului din Is. 61:1 constă în aceea, că anume ungerea cu Duhul dă putere şi este sursa evlaviei. Atunci (în principal în Mat.11:5 şi Luca7:22) urmează că Isus înţelegea toată slujirea Sa - şi vindecarea (nu numai alungarea dracilor) şi propovăduirea - este ca şi manifestare a Duhului lui Dumnezeu. Simţirea puterii Lui, a cui manifestare El o vede în exorcizm şi în vindecare, sensibililizând autoritatea lor, a cui înfăptuire El o vedea în ascultători, - toate acestea rezultă din conştiinţă sau convingere, că El este uns cu Duhul escatologic a lui Dumnezeu, care îi comunica Lui voia lui Dumnezeu şi lucra prin El.

Din spusele de mai sus urmează de făcut două concluzii scurte. In primul rând aicea sunt nu chiar multe recapitulări aduse ca să arăte semnificaţia experienţei religioase a lui Isus: simţirea Lui de Dumnezeu ca şi Tată şi simţirea ungerii cu Duhul au fost directe surse a acestor trăsături în slujirea Lui care se au dat influienţări puternice contemporanilor Lui. In al doilea rând simţirea lui Isus de înfiere şi simţirea Duhului de El ne dau nouă o bază ca să vorbim la un nivel mai fundamental despre experienţa religioasă decât de cel intern ”entuziazmului”. Dacă ”entuziazmul” deobicei îl primeşte pe Dumnezeu prin vedere şi manifestarea palpabilă (extazul, vedenia minunele şi vorbirea inspirată), astfel experienţa spirituală a lui Isus a fost mai pătrunzătoare, se deosebea ceva mai directă şi cu o legătură mai personală şi ceva mai dreaptă şi o adâncă descoperire individuală. (p. 227)

Aşadar, apărerea ”entuziazmului” între creştinii primari a fost foarte putrernică. Tortuşi, în profita la ceea ce misiunea şi vestirea lui Isus recurg direct din experienţa Lui spirituală şi pe El se poate de numit harismatic, pe El se poate de pus în rândul celor ”entuziazmaţi”. Dar cum a fi cu Pavel, cea mai importată figură a primii generaţii de creştini - încât ne permite să criticăm sursele scriirilor lui? Ce rol derivă Pavel în experienţa religioasă, în cugetarea despre creştinizm? Il copleşea oare ”entuziasmul” pe el? Sau era oare el contra înrădăcinării creştine şi purtarea în experienţa religioasă? Sau se afla undeva la mijloc, asemenea lui Isus? Răspunsul fragmentar este clar din spusele de mai sus (44.1-44.2), să le cercetăm ceva mai deamănuntul.

46.1. Aproape că este necovins, că înţelegerea lui Pavel credincioşia şi purtarea lui directă este îndreptată spre experieţa lui religioasă. Aceasta se poate argumenta fără nici o dificultate. Când vede pe înviatul şi proslăvitul Isus în drum spre Damasc viaţa lui s-a schimbat direct şi a îndreptat-o pe ea spre o albire nouă (1 Cor. 9:1; 15:8; Gal. 1:13-16 ). Pentru Pavel aceasta nu a fost numai o explozie a intuiţiei sau convingerea intelectuală, dar întâlnirea persoală, începutul apropierii, care a devenit principala pasiune a vieţii lui (Fil. 3: 7-10, comparaţie de mai sus în 5.1). Cu alte cuvinte, atingerea personală de har s-a făcut ”har” în principalele şi deosebitele trăsături a vestirii sale - harul nu pur şi simplu este ca înţelegerea lui Dumnezeu, milos şi iertător, dar ca nişte suferinţi nemeritate şi o liberă primire, pe care o absoarbe omul, regeneraera lui, îmbogăţirea şi îndreptarea lui pe drumul nou (de exemplu Rom. 5:2, 17;12:6; 1 Cor. 1:4-5; 15:10; 2 Cor. 9:14; 12:9; Gal. 2:9; Ef. 1:7-8; 3:7-8). Iarăş în aces fel creştinizmul pentru Pavel se aranjază din baza proprieii sale experienţe, în rezultatul care el devine conştient de lucrarea originală, directă, din inimă (Rom. 2:28-29; Gal . 4:6; Fil. 3:3), chiar şi în nevoi el putea să iubească şi să se bucure (Rom. 5:3-5; 1 Tes. 1:5-6), el simţea libertate de la restricţie, cauzistice şi temătoare (Rom. 8:2, 15; 2 Cor. 3:17), el a fost conducător în toate felurile de situaţii a vieţii (Rom. 7:6; 2 Cor. 3:3; Gal. 5:25). Toate acestea el putea scri numai Duhului lui Dumnezeu, şi în aşa fel să fie răspândită, că Noul Testtament de acum a întrat în putere (legea, este scrisă în inimi 2 Cor. 3:3), că >secerişul> timpului de pe urmă de acum s-a început (Rom. 8:23). Această simţire a Duhului pentru el era chintesenţa creştină (Rom. 8:9, 14). Anume despre primul fel de experienţă sau începutul unei fel de experienţă (nu este vorba de botez) ci le vorbeşte Pavel cititorilor săi, când îi chiamă să înceapă o viaţă nouă în Cristos (de exemplu Rom. 5:5; 1 Cor. 12:13; 2 Cor. 1:21-22; Gal. 3:2-5; Ef. 1:1314). - (p. 228.) Intr-un singur cuvânt, este destul de clar, că în fundamentul misiunii şi vestirii lui Pavel se constituea din propriile lui experienţe spirituale, tot aşa se bazează pe misiunia şi vestiria lui Isus ce se consideră experienţa Lui spirituală. Dar era oare în Pavel ”entuziasm”?

46.2. Pavel creştin ”entuziasmat” sau carismatic? Pe Pavel cu siguranţă, se poate de numit harizmatic. De fapt cuvântul ”harizmă” noi îi suntem datori numai lui. Până la Pavel acest cuvânt nu s-a întâlnit în esnţă. In alte locuri a Noul Testtament noi găsim acest cuvânt numai în 1 Petru 4:10 (măcar că această trimitere, nimereşte ”în sfera influinţării lui Pavel” -ne uităm mai sus în 30. 2). In scriirile târzii caracteristice lui Pave înţelesul a fost aproape complect pierdut. Cu alte cuvinte, anume Pavel a luat aceste cuvinte majore şi ea predat ei o înţelegere clară a exprimării specifice a importanţei creştinătăţii: harizma - este exprimarea întrupării  (har). Fiind de o părere cu Pavel, harizma – aceasta este o alipire de har, manifestate în creştinizmul concret, într-o oarecare lucrare sau cuvânt, obişnuită penru alţi oameni (la fel ne uităm mai sus în 29). Să observăm că în aceste atingeri ale harului Pavel întroduce şi impresiile caracteristice pentru creştinizmului timpuriu (cel puţin din, naraţiunea despre el a lui Luca). Este evident că el singur nu odată a trecut prin ele în activitatea sa de misionar.

a) Revelaţiile şi viziunile. In 2 Cor. 12:1-4 Pavel într-un chip evident vorbeşte despre propria sa experienţă, cu toate că aceasta a avut loc paisprezece ani în urmă. Aceasta bine înţeles că a fost experienţă exatatică cu ieşire din marginile trupului şi cu caracteristici mistice, care sunt o astfel de experienţă. Din 2 Cor. 5:13 şi 12:7 se poate de ajuns la concluzie, că aşa fel de lucruri sau întâmplat nu numai cu Pavel. Nu prea departe de la aceste retrăiri extatice a descoperirii erau şi pretenţiile partidelor din Corint pentru o înţelepciune înaltă şi o cunoaştere înaltă (ne uităm mai sus în 44.2). Aici e necesar să remarcăm, că Pavel vorbeşte despre o înţelepciunea mai adâncă pe care o are el, decât oponenţi lui (1 Cor. 2:6-13), şi despre stăpânirea cunoaşterei lor (1 Cor. 8:1, 4; 2 Cor. 11:6).

c) Vorbirea inspirată la fel nu era de puţine ori la Pavel. Aprinzător este descrisă influienţa sa în propovăduirea evangheliei la ascultătorii din Tesalonic şi din Corint, sucesul acestei era explicat de el ca şi lucrarea directă a inspiraţiei şi puterii Duhului (1 Tes. 1:5; 1 Cor. 2:4-5; în comparaţie cu Ef. 6:17). El înţelegea prorocia ca vorbire inspirată, cel puţin în parte preţuia pe ea ca descoperire supra naturală (1Cor. 14:24-25). Celor ce se opţineau de prorocie, el le spunea: ” nu stângeţi Duhul. Prorocia nu dispreţuiţi” (1 Tes. 5:19-20). El preţuia glosolalia ca şi auto învăţare, cu toate că ea lăsa mintea fără rod (1 Cor. 14:4, 14, 18-19). (p. 229)

46. 3. Pavel foarte clar descrie pericolul ”entuziasmului”. După cum Pavel cel mai mult decât toţi atorii noului legământ, subliniază importanţa experienţei religioase, dar el cu o mai mare atenţie se uita la aceşti creştinizm, care în capul unghiului pun experienţa religioasă. Aceasta cel mai mult se vede în atitudinea sa faţă de creştinii ”entuziasmaţi”, despre acea existenţă în bisericile am auzit deja pe scurt (42.1). Cu toate că el despărţea unele din părerele lor (depildă, despre importanţa libertăţi şi importanţa prorociei), îngrijorarea lui era bazată aproape în fiecare situaţie, după cum se vede, să preântâpine împotriva ce lor care au avutun ”ehtuziasm” neechilibrat, încluzând acest curent într-o albie puternică.

a) Unele din aceste criterii au fost tradiţia kerigmei şi datina despre Isus, pe care Pavel le predica celor convertiţi, pe când aceea intrau în biserică: aceaste datine a lui Pavel în bisericile întemeiate de Pavel era ca şi ceva asemănător ca o constituţie (uitândune mai sus 17.1-3). Anume spre aceste datini el din nou şi din nou se adresa în prima Epistolă către Corinteni, ca să rezolve întrbările contestabile, ce se refereau la creştini ”entuziasmaţi” din Corint (în principal ne uităm la 1 Cor. 9:14; 11:23; 12:3; 15:3). In a doua Epistolă căte Tesaloniceni el stă împotriva extremelor apocaliptic a entuziasmului (ne uităm mai jos 68.1), apelând la baza pe datina credinţei(2 Tes. 2:15-3:6). In Epistola către Galateni leitmotivul libertăţii evanghelice apără de posibila îmbobocire a ”entuziasmului” (Gal. 5:13-25) şi de la una şi mai mare – legalizmul iudaizator (2:3-5; 5:1-12). Dar în Fil. 3:16-17, 4:9 - după cum se vede încă o manifestare despre baza credinţei în importanţa tradiţeii kerigmatice şi tradiţia despre Isus în egalitate cu perfecţionizmului entuziasmat, despre care se aduce aminte în 3:12-19 (ne uităm mai jos 61.2.a). Aceasta nu este un criteriu atât de direct, cum poate să arăte la prima vedere, în măsură ce pentru Pavel datina nu era ceva neclintit şi fixat, ea se amintea de el ca ceva viu, un cuvânt autentic, pe care trebuia să o interpreteze din nou în condiţiile instabile. Pavel nici odată nu a dat voie tradiţiei să se transforme pur şi simplu într-o lege (ne uităm mai sus 19.3). Totuşi se poate spune că pentru Pavel avea ca şi izvor pe Duhul Sfânt numai aceea experienţă reigioasă careera în conformitate cu datinile temeinice. Duhul lui Cristos trebuie să corespundă ”legii lui Cristos” (1 Cor. 9:21; Gal. 6:2).

b) Celălalt criteriu este dragostea. Un fragment din 1 Cor. 13:1-13 după cum se vede este îndreptat contra acestui ”entuziasm” din cauza căruea (p.230) tendinţa pentru a ajunge nişte carizme (în deosebi prorocia, glosolalia şi cunoaşterea) care deveneau prilejuri pentru pizmă, îngânfărilor şi întărâtarea la alte păcate asemănătoare cu acestea. Şi atunci se perdea ce era mai principal - dragostea (13:4-7). Poţi avea multe daruri evidente, Pavel le socotea nefolositoare, dacă ele erau un prilej pentru dispreţuirea aproapelui. Pentru aceasta el nu accepta elitarizmul (1 Cor. 2:3, 8): cei care se numeau ”duhovniceşti” (ne uităm mai sus 42. 2.a.), dar ocupânduse cu gelozia şi cu certurile, nu se îngrijesc de ceilalţi şi astfel îşi arătau neduhnovicia (3:1-4; 8:1). Conform lui Pavel, cei ”duhovniceşti” sunt aceea toţi care au primit Duhul şi înfăptuiesc prin Duhul, şi alungă îngâmfarea, vorbele rele şi zavistiile (Gal. 5:25, 6:3). Crieriile spiritualităţii - nu este un nivel de inspiraţie, dar dragostea.

c) Al treilea criteriu este - folosul pentru adunare. In textul grecesc se exprimă expresia . In 1 Cor. 14 Pavel intrebuinţează verbul corespunzător şi substantivul de şapte ori (ver. 3-5, 12, 17, 26). Aceste criteri arată clar perfecţiunea prorociei peste golosolalie pentru Pavel. El a atras atenţia, că prin diferitele daruri numerotate din 1 Cor. 12:8-10 el nu numea darul experienţă apocaliptică ca atare, ”cuvântul înţelepciunii” şi ”cuvântul cunoaşterii” (aşa ceva în 14:6). Pentru Pavel experienţa harismatică se caracterizează nu atât extaz sau profunzimea revelaţionării (compară 2 Cor. 12:2-4), cât cuvântul înţeles, care se revarsă peste un creştin pentru întărirea şi povăţuirea altora (1 Cor. 14:3-5, 16-19, 24-25). Dacă aparenţa ”duhovnicească” din Corint aplicau aceste criterii însuş chiar la Pavel, pentru că vor vedea, indicaţiile lui sunt inspirate de Dumnezeu (14:37). ”Pentru volosul altora” – aceastai aceea, ce uneşte harizmele şi în comparaţie cum pe ele trebuie de judecat (12:7). Iată de ce slujirea oamenilor, cât de neduhovnicească ar părea câteodată, mai degrabă se poate se numit harizmă decât vorbirea inspirată însăşi (Rom. 12:6-8). Din acest punct de vedere, Ştefanas ar trebui socotit exemplu pentru imitaţie (1 Cor. 16:15-16). Cei ce nu aducen folosul altora, nu contribuie la binele bisericii.

Nu se cuvine să subestimezi semnificaţia , pe care Pavel o atribuie instrucţiunii duhovniceşti. Mai îndetailat vorbind despre daruri, el menţionează şi despre necesitatea dse face diferenţă, între ce este binele şi ce este de folos (ne uită în general la Rom. 12:2; 1Cor. 2:14-15; 12:10; 14:29). Pavel acela care des se bucura de atingerea fregventă a Duhul (ne uităm mai sus 46.1) şi pentru care trupul lui Cristos era defapt o comunitate carismatică (mai sus 29; 34.3), deasemenea insista în mod serios asupra necesităţii de a păstra extrema prudenţei, de oarece ”entuziasmul” atrage după sine consecinţe grave. Printe primele îndemnuri referitor la aceste lucruri există unul cel mai echilibrat, pe care-l doreşti numai să-ţi propui: ”Nu stingeţi Duhul. Nu distrugeţi prorocia. Dar încercaţi tot: şi păstraţi ce este bun. Feriţivă de orice rău” (1 Tes. 5:19-22).

46.4. Mistitica lui Cristos. Cel mai fundamental criteriu pentru încercărea ”entuziasmului”, din acelea pe care Pavel le propunea, este legat de Cristos – de caracterul slujirii Lui, aşa cum este descris în Evanghelie. (p. 231) Duhul pentru Pavel - este egal cu Duhul lui Cristos (Rom. 8:9; Gal. 4:6; Fil. 1:19). Atingerea Duhului, care după părerea lui Pavel, consistă chintesenţa creştinizmului, aceasta este atingerea Duhului Fiului, care strigă: ”Ava sau Tată!” (Rom. 8:15-16; Gal. 4:6) - aşa se reproduce experienţa şi legătura cele ami intime, care deosebeau viaţa pământească a lui Isus (mai sus 45.2); într-aşa fel creştinii participă la eaare în ea (”uraşi a lui Cristos” - Rom. 8:17; Gal.4:7; la fel ne uităm în 50.4). Atingerea Duhului - aceasta este o experienţă a modului în care puterea dătătoare de veaţă comunică omului trăsăturile de caracter a lui Cristos (1 Cor. 15:45-49; 2 Cor. 3:18; 4:16-5:5). Harul în care credincioşii găsesc bucurie şi care se manifestă prin ei îndaruri (harizme), în esenţă este exact acelaşi cu cel care pe deplin s-a manifestat prin Cristos - ”Harul Domnului nostru Isus Cristos” (Rom. 5:15; 2 Cor. 8:9; 13:14; Gal. 2:21; Ef. 1:6-7). Revelaţia care a schimbat viaţa lui Pavel, în acelaşi fel în care a transformat şi întreaga istorie a mântuirii până atunci este descoperirea lui Cristos (Rom. 16:25-26; 2 Cor. 4:4-6; Gal.2:12, 16; Ef. 3:2-12; Col. 1:26-27). Şi aşa mai departe. Doar acest criteriu trebuie aplicat în ultima instanţă să se aplice la toţi cei care afirmă că au Duhul, harul descoperirea. Experienţa religioasă pentru Pavel - înseamnă este în primul rând unitatea cu Cristos (”în Cristos” - ne uităm mai sus 5.5).

Unirea cu Cristos - este trăirea a modului, în care viaţa este modelată de Cristos, căpătarea asemănării, cu viaţa Lui, cu slujirea Lui. Pentru Pavel ea consta nu în culmele extazului şi excitaţiile spirituale, în vedenii şi descoperiri, în manifestări neobişnuite ale inspiraţiei în altuia, dar mai degrabă în dragostea jertfită şi în cruce - unirea cu Cristos este nimic, dacă aceasta nu este o unirea în moartea Lui (Rom. 6:3-6; Gal.2:19-20; 6:14; Fil. 3:10; Col. 2:11-12). Nicăieri Pavel nu subliniază, că Cristos a fost răstignit aşa cum o face Epistolele căte Corinteni (1 Cor. 1:23; 2:2; 2Cor. 13:4). Inţelepciunea lui Dumnezeu nu se bazează nici pe sofistică intelectuală, nici pe ”entuziasmul” duhovnicesc, ea este Cristos cel răstignit, răstignirea şi vestea bună despre cruce (1 Cor. 1:17-25, 30; 2:6-8).

Pentru Pavel trăsătura deosebită a experienţii religioase a ucenicului lui Cristos este participarea în suferinţele Lui şi vieţa Lui (Rom. 8:17; 2 Cor. 1:5; 4:10; Fil. 3:10-11; Col. 1:24). In a doua Epistolă către Corinteni în pofida creştinilor ”entuziasmaţi” el afirmă, că atingerea Duhul este nu mai doar atingerea puterii, care întrece slăbiciunea, dar şi putere în slăbiciune (2 Cor. 4:7; 12:9-10; 13:3-4). Vorbind în alt mod, experienţa religioasă pentru Pavel se caracterizează de tensiunea escatologică: înte viaţa nouă ”în Cristos” şi viaţa trecută ”în fire” (2 Cor.10:3-4; Gal. 2:20; Ef. 4:20-24; Fil. 1:21-24; Col. 3:9-10), întrre duh şi fire (Rom. 7:14-23; Gal. 5:16-17); acesteia sunt propriile poverile vieţii după în Duh în ”trupul moarţii” (Rom. 7:24-25; 8:10-11, 22-23; 2 Cor. 4:16-5:5). Chiar şi cea mai profud spirituală, inspirată şi admirabilă experienţa religioasă nu eliberează creştinul de restricţiile existenţii prezentului. Din potrivă, aşa fel de experienţă ceva mai clar scoate în evidenţă paradoxul puterii - în slăbuiciunea vieţi - prin moartea, al slavei - ca slujire, ce şi deosebeşte creştinizmul. (p. 232)

Mai pe scurt vorbind, Pavel - este carizmatic, socotind atingerea harului (V ) una fundamentală pentru viaţa creştină, dar prezenţa harizmei fundamentală pentru comunitatea creştină, dar el discută contra ”entuziasmului” în virtutea faptului că orice harizmă trebuie să fie încercată, mai mult decât atât terbuie să acceptăm dar aceea carizmă, care aduce harul lui Cristos.

47. C{I DIVERGENTE

47.1. A doua generaţie de creştini marchează divergenţa a căilor – ce se referă importanţei experienţei religioase şi atitudinea faţă de ”entuziasm”. Majoritatea credincioşilor se pare ţineau la pozie echilibrată, ceva asemănătoare cu concepţiile lui Pavel - deşi relatările lor, de obicei sunt prea scurte, sau prea alegorice (pentru noi), pentru a ne putea prezenta un întreg tablou. După cum am menţionat deja (18.1) Marcu, urmândul pe Pavel, ajunge la echilibru cuplând datina despre minunele făcute de Isus cu cristologia suferinţelor Fiului omului. Petru în prima sa epistolă asemeni lui Pavel, probabil, are în vedere că >Duhul slavei (şi puterii)>, cel mai evident se manifestă nu în faptele puterinice şi vorbire extaziatică, ci în suferinţele pentru numele lui Cristos, ”participare la suferinţele lui Cristos” (1 Petru4:13-14). Iuda susţine la fel în Iuda 19-20 susţine linia lui Pavel avertizând împotriva spiritualităţii elitare, chemând la rugăciune ”în Duhul Sfant” (comparând 1 Cor. 14:15-17; Ef. 6:18). La rândul său epistola către Evrei iarăş reexaminează minunile şi darurile Duhului în perioada propovăduirii timpurii ca o mărturie a binecuvântării lui Dumnezeu (Ev. 2:3-4), dar tot odată aminteşte celor care prea dârz afirmă, că au experimentat atingerea Duhului, că ei nu au întrat încă în ”}mpărăţia Cerului”, iar ca o consecunţă a încredeii în sine nici nu vor putea să între ” (3:7-4:13; 6:4-8; 10:26-31 compară de pildă cu Rom. 8:13; 1 Cor. 10:1-12)”. In sfârşit în Apocalipsa unde, cel mai mult se vorbeşte despre manifestări ale Duhului prin vedenii şi extazuri (Apoc.1:10; 4:2; 17:3; 21:10), găsim aceeaşi afirmaţie, că Duhul este Duhul lui Isus (3:1; 5:6) de aceea cuvintele lui (inspirate)sunt cuvintele lui Isus (2-3), iar mărturia trebuie să concorde cu ”mărturia lui Isus” (19:10; 2:20).

Matei deasemenea tinde spre echilibru, dar îl înţelege şi îl concepe puţin diferit. Pornind de la confruntarea cu iudaizmul fariseic (ne uităm mai jos 55.2) el fără îndoială încurajază încrederea în minuni (Mat. 17:20), insistă deasemenea ca exprimarea dorită a neprihăniri constă în legea interpretată prin dragoste (Gal. 5:18; în comparaţie cu 5:22-23), decât în slujire carizmatică (comparămîndeosebi Mat. 22:34-40 şi 7:15-23, la fel 1 Cor. 13). Dimpotrivă, Luca în relatările sale despre începutul creştinizmului când se minunează de ”entuziasm”, este mult mai reţinut şi mai atent faţă de oricare autor amintit (ne uităm mai sus 44.3). (p. 233)

47.2. In epistolele pastorale frapează faptul, că deşi poartă numele lui Pavel, totuşi sunt doar un ecou slab a gândirii lui autoritare şistrălucite despre care am mai discutat (46). Două din asemenea ecouri am văzut în 2 Tim. 2:11 şi Tit 3:4, 5-7, dar asta e o ”exprimarea a fidelităţii”, ele nu aparţin autorului ci sunt transmise prin tradiţie. 2 Tim 1:7 şi 8 deasemenea reflectă concepţiile lui Pavel cel timpuriu, dar foloseşte cu toate acestea un limbaj nespecific lui Pavel cel timpuriu. Alte mărturii sunt şi mai slabe. Cu alte cuvinte, aici nu se oglindeşte nimic sau chiar aproape nimic din aceea experienţă religioasă marcantă, care atât de puternic se vede la Pavel aproape în toate scriirile lui. In schimb după cum a mai văzut totul parcă îi este supus sarcinii premordiale - şi anume păstrarea tradiţiaei trecutului, în timp ce slujirea lui Pavel în mai multe se dezvoltă din vitalitatea experienţe religioase şi a interacţiunii reciproce nemijlocite a carizmelor, în epistolele Pastorale slujirea deja în mai multe privinţe a devenit instituţionalizată, iar carizmele sunt secundare în raport cu ocuparea unui post (ne uităm mai sus 30.1 şi mai jos 72.1).

Cauzele nu sunt prea clare. Posibil după moartea lui Pavel în unele biserici înfiinţate de el au început să predomine o orientare ”entuziasmată”, şi alţi urmaşi a apostolului au ajuns la concluzia că poziţia lui nu era stabilă şi nu putea oferi o ocrotire durabilă de la pericolul ”entuziasmului”. Posibil, epistolele Pastorale, asemeni primei epistole a lui Clement au fost scrisă cu scopul de a contracara ameninţarea ordinei şi a tradiţiei instaurate din partea unui grup de tinerii creştini ”entuziasmaţi”, care asemeni lui Luca, visau la puteri supranaturale, atât de evident întâlnite în creştinizmul timpuriu. Nu putem afirma nimic cu certitudine. In orice caz, îndeferent de circmstanţele precise ale scrierii epistoleor Pastorale este destul de clar – că ele sunt un exemplu clasic al modificăriii pe care o suferă în a doua generaţie multe mişcări ale renaşterii religioase. Dacă în prima generaţie vitalitatea experienţei proaspete distruge vechile forme şi formule, pentru a se exprima într-o formă nouă, în a doua generaţie aceste căi noi (sau câteva din ele) încep să se considere un model şi o normei, devenind cu alte cuvinte, o dogmă nouă, limitând experienţa religioasă şi prescriind o anumită expunere acesteia. (p. 234)

Vorbind pe scurt, autorul Epistolelor Pastorale poate fi considerat pe drept, primul slujitor al bisericii care a respins definitiv ”entuziasmul” şi nu-l accepta în biserică. Dar făcând acesta lucruri el risca serios să devorizeze experienţa religioasă a propriei generaţii, sau cel puţin s-o priveze de rolul ei creativ în viaţa bisericească. Dar acesta înseamna - pericolul de a pierde Duhul sau de ai limita manifestarea Lui de trecutul.

47.3. Dimpotrivă, scrierile lui Ioan (Evanghelia şi epistolele) arată că în alte localităţi la sfârşitul sec. I era o atitudine destul de pozitivă faţă de experienţa religioasă. Vitalitatea experienţii religioase a comunităţii lui Ioan clar se reflectă în cuvintele de felul acesta ”viaţă”, ”cel ce iubeşte”, ”cel ce cunoaşte”, ”cel ce crede”, ”cel ce vede”. Toate aceste permanent sunt întâlnite şi în Evanghelii şi în epistolei: Ioan 3:5-8; 4:10-14 ;6:63; 7:37-39; 14:17; 1Ioan 2:20, 27; 3:24; 4:13; şi 5:6-10. Două trăsături leagă abordarea teologică a lui Ioan de abordarea lui Pavel, dar există şi două diferenţe.

a) In ”discuţiile de despărţire” Ioan 14-16 Duhul este definit ca alt Mângâitor sau călăuzitor (14:16), pe când sub ”primul călăuzitor” se sb înţelege Isus (comparaţie 1 Ioan 2:1). Sensul Evangheliei lui Ioan 14:15-26 evident, e în faptul că coborârea Duhul Sfant îndeplineşte promisiunea lui Isus, de a reveni şi a locui în ucenicii Săi (compară 7:38-39; 15:26; 19:30; 20:22). Cu alte cuvinte comunitatea lui Ioan nu sesiza îndepărtarea istorică de Isus, deasemeni ruperea de experienţa generaţiilor timpurii, trăită în cazul respectiv numai prin taina şi liturghia. Dimpotrivă, fiecare generaţie e la fel de apropiată de Isus, ca şi prima, iar experinţa religioasă păstrează vitalitatea şi transparenţa sa, întrucât Duhul - e prezenţa lui Isus.

b) Noi am văzut deja (mai sus 19.3) că în scrierile lui Ioan se atinge echilibrul între actuala inspiraţie a Duhului şi tradiţiei trecutului (tradiţia kerimatică şi tradiţia despre Isus) , ca şi la Pavel adevărul nou a revelaţiri se raportează la adevărul iniîial lui Isus; ”ungerea care învaţă despre toate”, se corelează cu ce ”aţi auzi de la început” (Ioan 14:26; 16:14-15; 1 Ioan 2:24, 27). Evident aici este, exprimată neliniştea cu privire la faptul că tradiţia să nu devină împetrită, să nu suprime reînterpretarea creativă a experienţei religioase vii – perecolul deja observat în epistolele Pastorale. In acelaşi timmp se manifestă o îngrijire pentru ca revelaţia nouă să nu excludă pe cea anterioară pericolul ascuns în ”entuziasm”.

c) Pe de altă parte, deosebirea abordării lui Ioan faţă de experienţă religioasă de abordare a lui Pavel e în faptul că Ioan nu consideră (sau practic nu crede) necesară accentuarea dimensiunii comunitare liturghiei: (p. 235) individualitatea lui (ne uităm mai sus 31.1) lasă prea puţin loc pentru interdependenţa oamenilor într-o comunitate carizmatică şi deferenţieri duhovniceşti în experienţa religioasă, ceea ce Pavel considera necesară pentru adunarea carizmatică (46.3 mai subliniem şi în 1 Ioan 4:1-3).

d) Il deosebeşte pe Ioan de Pavel şi lipsa totală în scrierile lui de a itenţiune escatologică, care pentru Pavel joacă un rol foarte important (ne uităm mai sus 5.1 şi 46.4). Scrierile lui Ioan nu formează impresia că unul credincios încă mai ameninţă firea şi moartea care pot să deţină victorie. Creştinul este născut de la Duhul şi se află sub puterea Duhului (Ioan 3:6; comparat cu 6:63). Deacum numai este de la lume ci de la Dumnezeu (Ioan 15:18-19; 1 Ioan 4:5-6). El a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5:24). Cu alte cuvinte, tensiunea a fost înlăturată, escatologia realizată, criza judecăţii pentru creştin a rămas în urmă (3:18-19; ne uităm mai sus 6.3). Prin urmare apare o oarecare perfecţioniză (ceva mai bine exprimat în 1 Ioan 3:6-9; 5:18), care probabil este mai aproapieată de ”entuziasm” al oponenţilor lui Pavel (îndeosebi în 1 Cor. 4:8), decât de prudenţa lui Pavel însuşi (de exemplu Rom. 8:13; 1Cor. 9:27; Fil. 3:12-13). Dar Ioan nu este un creştin ”entuziasmat”: nu este un luptător pentru spirutualitatea sesizabilă. Deasemenea el nu are tendinţe spre elitarizm, escatologia lui realizată îi cuprinde pe toţi, care sunt născuţi din Dumnezeu (Cuvântul 1 Ioan 2:20- “voi nu ştiţi” , probabil este o îndreptare spre gnosticii timpurii). Ii este mai proprie spiritualitatea unui pietist, al cărei paralelă apropiată în istoria creştinizmului – este Mişcarea nonbisericească a pietizmului din sec. XIX (ne uităm mai sus 31.1; 32. 2), care sublinia rolul experienţei spirituale duhovniceşti şi care avea o tendinţă perficţionistă.

48. CONCLUZIE

48.1. Acum ne este destul de clar că la începutul creştinismului experienţa religioasă era un factor fundamental de important. Multe caractere de deosebire a creştinismului sec. I sunt condiţionate de experienţă religioasă a succesorilor de bază: simţirii de către Isus că e Fiu şi simţirea Duhului, prin diferite retrăiri ”entuziasmatice” a primilor creştini, prin întâlnirea lui Pavel cu Cristos cel înviat şi primirea harului de către el şi Duhului carizmatic. E important să ţinem cont, ce rol important a jucat experienţa religioasă a primilor creştini în unirea lor în comunităţi. Nu întâmplător, probabil, cuvântul  îl întâlnim imediat după relatarea lui Luca despre Cincizecime (Fap,. 2:42); în cartea Faptelor atingerea Duhului îi uneşte pe ucenicii împrăştiaţii într-o comunitate nouă (Fap.2:38-39, 8:14-17, 10: 44-48, 11:15 -17, 19:1 -6). Si mai clar insemnatea de baza a participarii colective a Duhului, pentru viata comunitatii, este demonstrata de Pavel, (1 Cor. 12 :13, 2Cor. 13 :14, Fil. 2:1, Efes. 4 :3). (p. 236) In ceea ce priveşte corpul lui Ioan este destul sa ne amintim ca una din cerintele vietii in comuniatea frateasca, este viata duhului ( 1Ioan 3: 24, 4: 13).

48. 2. Este evident faptul ca diverisitatea experientei religioase si apropierea de ea in crestinismul secolui I - de la ”entuziasmul” comunitatilor timpurii din Palestina si relatarilor lui Luca despre inceputul istoriei crestinismului pana la abordarei rigidă si mai formala a epistolelor pastorale. Undeva intre ele se afla experienta lui Isus si a majoritatii autorilor Noului Testament, in deosebi a lui Pavel si Ioan, pentru ei toti rolul cheie il joaca atingerea Duhului, dar ei evită ”entuziasmul”. Desi este si aici o diversitate: Pavel poate atrage atentia experientei religioase doar in contextul comunitatii crestine, a trupului lui Isus, in timp ce lui Ioan ii este mult mai specifica experienta individuala a evlaviei; Pavel intelege experienta religioasa ca tensiune si luptă intre Duh si fire, intre viata si moarte, in timp ce pentru Ioan lupta credintei e deja castigata, ear credinciosul traieşte in Duhul. In ceea ce îl priveste pe Isus, pe El, ca si pe Pavel, il putem numi pe deplin carismatic in planul experientei religioase, dar lui Isus ii era straina tensiunea escatologica specifică lui Pavel: El vestea venirea imparatiei intarita de actele egzorcizmului in putere a Duhului; El vestea apropierea imparatiei viitoare, întrucât, posibil, daca Duhul escatologic este deja prezent, atunci escatonul însuşi deja nu e departe (3.1, 2). Pe de alta parte, lui Isus îi era străina şi dimensiunea comunităţi care era atât de importantă pentru Pavel – experienţei Lui îi este specifică individualitatea şi unicitatea, pe care le am vazut în înţelesul Lui despre scoaterea dracilor ( manifestarea puterii escatologice a Duhului şi prezenţa Impărăţiei El o vedea în exorcizmele făcute doar de El). Despre aceasta experienţă vom vedea mai desluşit în capitolul X ( 50 ).

48. 3. Care era in aceasta experienta religioasă, acest specific creştin? Răaspunsl poate fi diferit, în orice caz evident trebie sa fie o corelaţie intre experienţa prexentului şi tradiţia trecutului, intre Cristosul proslăvit, retrăit în Duhul, şi pămăntescul Isus kerigmatic şi tradiţia bisericii. Anume ”entuziasmul” duce pericolul de separare de la Cristos, retrăind acum in slavă, de la istoricul Isus; anume aici vedem ” Cuvântul lui Dumnezeu în slavă sau triumfând”, ne avănd nici o legătură cu realitatea istorică a lui Isus din Nazaret. Pavel şi Ioan se opun acestui pericol. Nu permit ca aceste doau părţi să se despartă: urmează acceptarea acestor carisme că nu contrazic datina lor de bază; ar trebui să urmărim acest Duh, care este duhul lui Cristos; ”alt mângâitor” - anume acel care vesteşte acel adevăr ca şi întruchipatul Logos ( comparând 1Pet. 4.13- 14, Apoc. 19: 10). (p. 237) In epistolele Pastorale nu vedem tendinţa de luptă cu acest pericol, aducănd prezenţa experienţei în jertfa tradiţie trecutului, - pe primul loc credinţele siguraţei. Pe de altă parte Luca nu priveşte critic ”entuziasmul” dar în el nu este elitism. El scrie doua carţi - Evanghelia şi Faptele Apostolilor, aşa că lipsa echilibrului în cea de a doua este complectă într-o măsură oarecare de către Isus în Evanghelie. Adică chiar şi în cazul Evangheliei lui Luca de către Isus, dă o anumită posibilitate de a controla raportul ”entuziasmului” în biserica primară. Mai pe scurt vorbind, la întrbarea ce mai importantă: ”socotim oare kerigma noi legii a Isusului istoric, propriul criteriu temeinic?” - răspunsul la aceasta este: ”da!” Bazele teologiei noii legii se adresează în deosebi la viaţa şi slujirea lui Isus (datina accesibilă despre Isus) criteriul fundamental se pune pe cunoaşterea proprie, a experienţii religioase şi purtarea sa ca şi creştini în Cristos. In ceea ce priveşte, dacă putem determina corelaţia dintre experienţa religioasă a lui Isus şi experienţa religioasă a creştinilor secolului I, această întrebare o vom discuta in următorul capitol.

48.4. In întroducere intrebarea era pusă aşa: ”poate oare creştinismul să păstreze rolul creator al experienţei religioase în viaţa de zi cu zi în slujirea lui Dumnezeu, fără a accepta ”entuziasmul”?” Apelând la ultimele decenii ale secolului I, avem cel puţin trei răspunsuri clare: Verdictul în Epistolelor pastorale, ca şi, aproape totdeauna, ortodoxia se adăpostează sub adăpostul istoriei creştine, printro esnţă pozitivă: direcţia manifestării Duhului trebuie să fie tare supusă pe funcţia autoritară şi tradiţie. Adesea aceasta provoca posibilităţi pentru a se putea exprima creştinizmul viu experimentat după limita altor fundamente a tradiţiei creştinismului, ce îi aducea la ”entruiasm”, pentru că lipseau momentele reţinerii, anume aprovizionăm datina. Un răspuns contradictoriu dă Luca în scriirile sale a creştinizmului timpuriu: un ”entruiasm”, direct desigur încurajază, dar lasă preamulte întrebări. Cu toate acestea le trebuie oferit un răspuns, dacă nu dorim ca ”entruiasmul” să ne scape desubt control. Răspunsul lui Ioan e deasemenea pozitiv - aceasta este alternativa pentru cei care acordă o semnificaţie experienţei sale religioase, nedorind să lase tradiţiile. Aici vedem un misticizm personal sau un pietizm individual: dar el acordă o bază prea îngustă pentru toate comunităţile creştine. Posibil, ar trebui să lăsăm generaţia a doua a creşitnizmului, îndreptândune spre prima generaţie şi să ascultă de vocea redată prin nişte fiuri ca şi Pavel. Primei generaţii putea să-i pară dificil să menţină un echilibru între ”deja” şi ”încă nu”, între descoperiria prezentului şi tradiţia trecutului, între persoană şi comunitate. Dar, posibil, ca pentru un astfel de răspuns avem nevoie; în prezenţa unui echilibru asemănător în fiecare generaţienouă trebuie să-şi găsească răspunsul său. Intr-un singur cuvânt, iarăşi în faţa noastră apare un spectru multelateral a sec. I; şi iarăş cel mai important factor de unire este în jurul Slăvitului Isus (retrăitorul prin Duhul) şi Isusul pământesc (Cel prin datina predării Sale).