Lect. univ. dr. James F. McGrath

Înainte de toate vreau să-mi cer scuze pentru acest titlu care sună foarte tehnic. Sper că nu a inspirat frică în cadrul studenţilor. De fapt, tema acestei lucrări poate fi exprimată în cuvinte foarte simple - dar atunci titlul său ar fi fost mult mai lung. Astfel sper să acceptaţi titlul lucrării aşa cum este, şi să-mi permiteţi acum să vă explic despre ce este vorba şi exact care va fi subiectul pe care îl vom parcurge împreună în următoarele minute. Efiectiv tema acestei lucrări este că Pavel a avut o anumită înţelegere cu privire la escatologie (adică cu privire la lucrurile viitoare şi la scopul istoriei), şi că trebuie să înţelegem escatologia lui dacă vrem să înţelegem corect felul în care Pavel priveşte şi înţelege lucrarea lui Hristos (soteriologia). Sau în mod mai concis, la un nivel mai practic, putem spune că această lucrare este despre două contexte. Pe de o parte, avem contextul istorico-cultural în care Pavel şi-a formulat doctrina soteriologică, un context care, deşi include anumite asemănări foarte importante cu lumea şi gândirea postmodernă, totuşi include şi elemente destul de diferite de cele din zilele noastre. Pe de altă parte, avem contextul nostru, care ridică întrebarea cum putem comunica şi reformula doctrina paulină pentru a fi înţeleasă în zilele noastre.

1. Două veacuri: Conceptele iudeo-creştine timpurii despre escatologie
2. Doi Adami: Temelia escatologică a felului în care Pavel înţelege lucrarea lui Hristos
3. Două contexte: Prezentarea acestui mesaj formulat în lumea antică pentru lumea europeană din secolul XXI.

1. Două veacuri: Conceptele iudeo-creştine timpurii despre escatologie

În această primă secţiune, deci, voi rezuma conceptele principale iudeo-creştine din vremea lui Pavel. Spun 'conceptele' pentru că, deşi primii creştini au fost iudei şi în mare au acceptat ideile generale escatologice din iudaism, totuşi credinţa lor creştină a necesitat introducerea anumitor modificări în sistemul escatologic pe care ei l-au moştenit de la iudaism.

Conceptul de bază în sistemele escatologice iudaice din această perioadă este credinţa în caracterul linear al istoriei şi, în cadrul acesta, în existenţa a două veacuri.

_________________________|__________________________

---

Veacul prezent Veacul care vine

Veacul prezent corespunde cu veacul în care trăim, o epocă în care omul şi omenirea se găsesc sub influenţa păcatului şi a răului. În contrast, veacul care vine este veacul mesianic, veacul învierii, Împărăţia lui Dumnezeu. Deci pentru cei mai mulţi iudei din această perioadă, istoria putea fi despărţită în două perioade principale. Trecerea din veacul prezent în veacul viitor va avea loc când Dumnezeu va interveni pentru a încheia istoria umană aşa cum am cunoscut-o până acum şi va inaugura Împărăţia sa.

Este binecunoscut faptul că primii creştini au adoptat la rândul lor conceptul iudaic despre două veacuri. Pavel, autorul noutestamentar care ne interesează în mod deosebit în lucrarea de faţă, exprimă această idee în mod explicit în Efeseni 1.21, unde vorbeşte despre veacul acesta şi cel care vine. De asemenea în câteva alte locuri face referire la acest concept. De exemplu, în Galateni 1.4 afirmă că Hristos "s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău..." Aici vedem deja o indicaţie a legăturii dintre acest concept escatologic şi soteriologia paulină.

Înainte dar să trecem mai departe, la relaţia dintre acest concept şi soteriologia paulină, trebuie să observăm o modificare importantă pe care primii creştini au făcut-o la acest concept. Aşa cum am menţionat, în aşteptarea iudaică veacul care vine urma a fi veacul învierii, veacul în care toţi oamenii vor învia din morţi pentru judecată. Astfel, învierea Domnului Isus a apărut ca o anomolie în cadrul credinţei primilor creştini. Nu exista în iudaism ideea că un singur om ar învia înaintea celorlalţi. Astfel, învierea lui Mesia fără să aibă loc venirea definitivă şi totală a Împărăţiei lui Dumnezeu a provocat o reformulare a acestui concept din partea primilor creştini. I-a dus la concluzia că veacul care vine într-adevăr a sosit, fără însă ca veacul prezent să treacă. Astfel au ajuns la acea schiţă binecunoscută a suprapunerii veacurilor, de obicei schiţat în felul următor:

---

_________Veacul care vine_____________________

________________________|_______________|

Veacul prezent

Învierea lui Isus marchează sosirea veacului mesianic; a doua venire a lui Hristos va marca încheierea veacului prezent. Învierea lui Isus n-a putut fi separată de învierea generală, astfel învierea lui este privită ca "pârga celor adormiţi" (1 Cor. 15.20), adică cel dintâi rod dintr-un seceriş mult mai mare. O dată cu învierea lui, a sosit Împărăţia lui Dumnezeu, dar aceasta există paralel cu veacul prezent, într-o stare de tensiune escatologică între cele două veacuri.

2. Doi Adami: Relaţia dintre conceptul a două veacuri şi soteriologia paulină

Acum ne putem concentra atenţia asupra celui de-al doilea punct, şi anume relaţia dintre acest concept despre cele două veacuri, şi soteriologia paulină. De obicei, aşa cum a remarcat Geerhardus Vos acum 70 de ani, teologia sistematică lasă escatologia până la sfârşitul cărţilor şi până la sfârşitul discuţilor, fiind dezvoltarea şi realizarea ultimă a lucrurilor începute în soteriologie. Dar de fapt, pentru primii creştini ordinea a fost tocmai inversă. Soteriologia este aplicarea şi realizarea în prezent a lucurilor 'de pe urmă', a scopului final pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pentru care a intervenit pentru a ne mântui. Această afirmaţie se aplică în mod deosebit la teologia paulină. În secţiunea aceasta a lucrării ne vom uita la felul în care soteriologia lui Pavel este construită pe baza acestui concept despre două veacuri.

Este interesant să remarcăm la această întâlnire (care are un caracter mai mult sau mai puţin ecumenic) faptul că consiliile mari ecumenice din biserica primară nu au definit o singură interpretare creştină a crucii şi a lucrării lui Hristos. Astfel diferitele tradiţii prezente astăzi s-ar putea să accentueze diferite aspecte şi să susţină diferite teorii cu privire la modul în care Dumnezeu a realizat mântuirea prin Hristos. Teoria principală între protestanţi tinde a fi cea cunoscută sub fraza tehnică "teoria subsitutiv-juridică a ispăşirii". Sau în alte cuvinte, metafora cea mai folosită pentru a descrie lucrarea lui Hristos cel puţin între neo-protestanţi este cea a procesului de judecată. Această explicaţie a lucrării lui Hristos spune că noi trebuia să murim conform Legii ca şi oameni păcătoşi, dar Hristos a murit în locul nostru, astfel noi nu mai trebuie să murim. Citind 2 Corinteni 5.14-15, unii predicatori o iau înainte şi afirmă că "Unul a murit pentru toţi, astfel toţi trebuiau să moară, dar el a murit în locul nostru, ca să nu murim". Este dar important să citim cu atenţie şi să observăm că nu aşa scrie Pavel aici. Ceea ce scrie apostolul este destul de diferit. "...socotim că, dacă unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi el a murit pentru toţi pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiească pentru ei înşişi, ci pentru cel ce a murit şi a înviat pentru ei". Se pare că, pentru Pavel, moartea lui Hristos nu înseamnă scăparea noastră de la moarte ci propria noastră moarte!

De asemenea, pentru foarte mulţi crucea rezumă întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos. Dar de ce atunci scrie Pavel, în 1 Corinteni 15.17, "Dacă n-a înviat Hristos, credinţa noastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre"? Pentru Pavel, lucrarea lui Hristos cuprinde atât moartea cât şi învierea sa. Vedem acest lucru în Romani 4.25, unde găsim o expresie dificilă în cuvintele "a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi". Prepoziţia în greacă dia care este tradusă aici cu 'din pricină' nu înseamnă că socotirea noastră ca fiind neprihăniţi este cauza învierii lui Isus. Dimpotriva, sensul trebuie să fie că moartea lui are ca rezultat anularea păcatelor noastre, şi că socotirea noastră ca fiind neprihăniţi este un rezultat al învierii lui. Ideea este exprimată în mai multe locuri în scrierile pauline. Mai târziu în Epistola către Romani găsim cuvintele următoare:

Într-un mod asemănător, în 1 Tesaloniceni 1.9-10, Pavel descrie mesajul pe care l-a predicat la Tesalonica şi efectul pe care l-a avut, şi menţionează doar învierea lui Hristos în legatură cu faptul că el "ne izbăveşte de mânia viitoare". Cu ce scop a murit şi a înviat Hristos? În Galateni 1.4 am citit deja ideea că Hristos a venit "...ca să ne smulgă din acest veac rău", şi găsim aceeaşi idee în Coloseni 1.13: "El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei lui". Aici începem să vedem clar că lucrarea lui Hristos în mintea lui Pavel îşi găseşte contextul în cadrul ideii că există două veacuri, şi că nevoia oamenilor înstrăinaţi de Dumnezeu este să fie scoşi sau strămutaţi din acest veac rău prezent.

Toate aceste observaţii sunt preamergătoare unei reexaminări a soteriologiei pauline. Voi propune că pentru Pavel, lucrarea lui Hristos constă nu doar în moartea lui pe cruce ci în moartea şi învierea sa. Unitatea între aceste două evenimente cruciale în gândirea pauline a fost remarcată de mulţi teologi. De exemplu, Howard Marshall afirmă că "Pavel nu poate să se gândească la cruce fără în acelaşi timp să se gândească la înviere". De asemenea Morna Hooker remarcă faptul că, pentru Pavel, nu este vorba despre o schimbare a locurilor între noi şi Hristos, cum ar fi fost dacă el ar fi murit ca să fi trăit noi. În contrast Pavel spune că noi murim şi trăim împreună cu Hristos, astfel este vorba despre experienţa împărtăşită maidegrabă decât o schimbare a locurilor. În scurt, accentul paulin nu pare a fi pe moartea lui Hristos în locul nostru ci pe moartea şi învierea noastră împreună cu el.

Această înţelegere a lucrării mântuitoare a lui Hristos îşi are rădăcinile în conceptul a două veacuri despre care am vorbit anterior. După cum am văzut mai sus, veacul viitor este veacul învierii. Astfel se poate spune că Hristos, prin moartea şi învierea sa, a ieşit deja din veacul prezent şi acum face parte din veacul viitor. Acum metafora soteriologică care predominează în scrierile pauline este cea de a muri împreună cu Hristos. Într-un fel de 'al doilea exod', cei care sunt în Hristos (un alt termen paulin important) participă împreună cu el în moartea sa faţă de veacul prezent.

Înţelegerea paulină a lucrării lui Hristos este exprimată în mod concis prin contrastul făcut de Pavel între doi Adami. Primul Adam este cel descris în Geneza, care exprimă şi rezumă în el caracterul omenirii din acest veac prezent, omul într-o stare de rebeliune şi înstrăinare faţă de Dumnezeu. Veacul care vine reprezintă o nouă creaţie, şi are şi el un Adam. Cei doi Adam sunt cei doi oameni a căror rolul determină caracterul celor două veacuri. Dar tot aşa cum noua creaţie nu este o negare sau o distrugere a creaţiei prezente ci transformarea ei, Adam cel de pe urmă nu este o faptură creată ex nihilo pentru a trăi doar în veacul care vine, ci acea persoană umană a cărei ascultare va caracteriza viaţa umană în veacul următor, care a trecut din veacul prezent în veacul învierii. Noi putem participa astfel în creaţia cea nouă în Hristos, şi să devinim fapturi noi. Pentru Pavel, primul Adam reprezintă omul acestui veac, care moare, în timp ce ultimul Adam reprezintă omul veacului care vine, care moare în acest veac prezent dar trăieşte din nou cu Dumnezeu în Împărăţia lui Dumnezeu.

_______viaţa în Hristos____________________

______viaţa în Adam _____ ____________________________

Hristos a ieşit din acest veac şi a intrat în veacul învierii. Noi, prin unirea noastră cu Hristos, participăm şi noi în veacul învierii. Mântuirea noastră are astfel un caracter clar escatologic. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă victoria lui Dumnezeu asupra păcatului care a ţinut omenirea sub influenţa sa dăunătoare prin tot parcursul istoriei. Creştinul participă în moartea lui Hristos, şi Pavel ne explică că moartea reprezintă o ruptură totală cu veacul prezent. De asemenea, deşi rămâne o înviere literală pentru noi, deja acum am început să participăm în puterea învierii, în puterea lui Dumnezeu pusă la dispoziţia omului în veacul care vine.

Tensiunea pe care creştinul o experimentează în viaţa lui este o tensiune escatologică maidegrabă decât una antropologică. Tensiunea între puterea şi izbăvirea lui Dumnezeu, şi influenţa în continuu a păcatului asupra noastră, nu reprezintă un defect în planul lui Dumnezeu pentru mântuire sau în lucrarea lui Hristos. Nu este cazul că noi rămânem încă în robie faţă de păcat, ca şi când am fi 'semi-mântuiţi'. Tensiunea constă în faptul că noi, care am fost eliberaţi realmente de puterea păcatului totuşi ne găsim încă în mijlocul veacului prezent cu toate puterile şi influenţele sale. Această tensiune este o tensiune escatologică, o tensiune între cele două veacuri, şi nu o tensiune între două părţi ale omului. Termenologia lui Pavel despre carne şi Spirit nu trebuie înţeleasă ca şi când ar exprima o înţelegere fondamental grecească a omului. Pavel nu a fost un gnostic sau un filozof ci un fariseu care a devenit creştin, astfel 'carne' nu reprezintă o parte din compoziţia omului, o închisoare din care ar trebui ca sufletul, omul adevărat, să scapă. 'Carnea' (sau 'firea păcătoasă' în traducerea Cornilescu) este omul privit ca o fiinţă slabă, trecătoare care se găseşte acum într-o stare de faliment. Dar faptul că omul este o creatură materială şi fizică nu este rău în sine. Când punem afirmaţiile pauline cu privire la tensiunea dintre carne şi Spirit, vedem că este vorba despre o tensiune escatologică, dintre cele două veacuri. Omul, întrucât se lasă caracterizat de slăbiciune, de faliment, de păcat şi înstrăinare de Dumnezeu, este carne; dar omul întrucât se lasă transformat de Spiritul lui Dumnezeu este spirit.

Acum putem trece la ultima secţiune din această lucrare, o considerare a doctrinei pauline şi a implicaţilor sale pentru noi astăzi. Teologii sunt din ce în ce mai mult conştienţi de faptul că autorii noutestamentari sunt oameni care au scris în anumite contexte culturale, lingvistice, religioase, sociale, şi aşa mai departe. Acest caracter contextual-cultural al scrierilor noutestamentare este un ajutor pentru a le înţelege - ştiind câte ceva despre contextul în care au fost scrise, avem acces la o multitudine de surse de informaţii care vor putea clarifica sau măcar să arunce lumină asupra acestor scrieri. De exemplu, aşa cum deja a început să devină evident, atunci când punem gândirea lui Pavel în contextul său original, în contextul gândirii escatologice din vremea lui, atunci câteva implicaţii importante sunt scoase în evidenţă. În primul loc este implicaţia că doctrina paulină despre o creaţie nouă, o faptură nouă, nu este o negare a valorii creaţiei sau a Creatorului. Creaţia, inclusiv trupul, nu este rea în sine. Dimpotriva, Pavel diferă clar de gândirea greacă contemporană tocmai în faptul că priveşte viaţa veşnică ca şi viaţă în trup. Omul a fost creat pentru viaţă în trup, şi nu a fost o greşeală. Tendinţa creştinismului din zilile noastre de a vorbi despre viaţa veşnică în termeni mai mult greceşti decât evreieşi sau biblici poate duce înspre o negare a doctrinei creaţiei. O resituare a termenologiei pauline în contextul său original, un context creştino-iudaic, poate clarifica puncte importante şi să ne ajute a preserva esenţa învăţăturii biblice. Recunoaşterea contextului original al soteriologiei pauline, un context escatologic, poate fi un avantaj.

Dar contextualitatea scrierilor pauline poate fi în acelaşi timp o problemă pentru noi care ne găsim într-un context cultural şi religios destul de diferit de cel în care Pavel a scris. Acum a sosit momentul potrivit pentru ridicarea unei înrebări dificile. În ce măsură putem menţine astăzi această doctrină paulină? Este inteligibilă pentru oamenii secolului XXI o soteriologie care se băzează pe o escatologie antică care nu mai este bine cunoscută? Pe de o parte, am văzut deja că conceptele acestea au fost provocătoare chiar şi pentru contemporanii lui Pavel care nu au fost iudei. Fără o înţelegere lineară a istoriei, şi fără a menţine că viitorul pregătit de Dumnezeu va fi altfel decât viaţa prezentului, doctrina creştină îşi pierde esenţa. Astfel există un sens în care, dacă nu regăsim şi reexprimăm aceste idei pentru astăzi, celelalte doctrine creştine îşi vor pierde temelia.

Pe de altă parte, termenologia a două veacuri nu este nici ireductibilă nici intraductibilă. Elementele principale ale soteriologiei pauline pot fi exprimate în alţi termeni, dacă identificăm care sunt punctele esenţiale. Eu aş propune următoarele ca fiind între cele care vor trebui accentuate dacă nu vrem să pierdem esenţa învăţăturii pauline:

1. În primul rând, moartea şi învierea lui Isus rămân în centrul gândirii creştine despre mântuire. Accentuarea acestor două evenimente probabil va duce înspre o reevaluare a unor soteriologii contemporane (de exemplu accentul doar pe cruce în multe sisteme protestante, sau accentul aproape total pe întrupare în teologia ortodoxă). Dar faptul că soteriologia creştină va avea un caracter cristologic probabil nici nu trebui argumentat aici.
2. Participarea activă a credicioşului în ceea ce înseamnă mântuire este şi ea un aspect important. Orice teorie despre mântuire sau metaforă a mântuirii care nu ţine transformarea vieţilor umane în mod real în mijlocul gândirii sale se îndepartează de accentele doctrinei pauline. Astfel atât teoriile subsitutiv-juridice (în care de cele mai multe ori aplicarea mântuirii în viaţa omului este doar un fel de 'apendix' al lucrării lui Hristos) cât şi teoriile care menţin că are loc o transformare obiectivă indiferent dacă există dovezi subiective, vor trebui reevaluate în lumina învăţăturii pauline.
3. Trebuie să considerăm cum înţelegem acest limbaj paulin al părticipării împreună cu Hristos în moartea şi învierea sa. Este vorba aici despre o experienţă sau o unire mistică cu Hristos, aşa cum a menţinut Albert Schweitzer? Sau este o simplă metaforă? Termenul mistic probabil nu este cel mai potrivit, deşi Schweitzer a fost îndeplin conştient de faptul că este vorba despre participare în evenimente escatologice. Faptul că avem de a face cel puţin la un anumit nivel cu o metaforă nu trebuie negat. Pavel însuşi spune "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru" (Romani 6:11). Pavel însuşi nu a crezut că noi suntem deja morţi sau înviaţi în mod literal. Totuşi, este clar că în scrierile lui este vorba despre o experienţă reală. Atunci cum trebuie interpretată această portretă a lucrării lui Hristos. Poate în primul rând într-un mod spiritual sau duhovnicesc. Pentru Pavel, Duhul Sfânt este cel care ne uneşte cu Hristos şi ne pune la dispoziţie puterea veacului care vine, care este puterea lui Dumnezeu însuşi. Poate aspectul cel mai important nu este menţinerea doctrinei a două veacuri, ci menţinerea accentului pe lucrarea Duhului Sfânt, care este sursă unirii noastre cu Hristos şi cel care face din eliberarea noastră o realitate zilnică. La urma urmei, chiar dacă a muri şi a învia împreună cu Hristos se dovedeşte a fi în mare măsură o identificare metaforică cu cel pe care îl urmăm ca şi ucenici, totuşi din cauza Duhului Sfânt în noi putem vorbi despre Hristos în noi. Din cauza Duhului Sfânt putem vorbi despre puterea veacului care vine lucrând deja în vieţile noastre. Probabil cel mai important aspect pentru prezervarea esenţialelor doctrinei pauline nu este preservarea (sau reintroducerea) unui concept despre două veacuri, ci preservarea (sau în unele cazuri reintroducerea) unui accent pus pe lucrarea Duhului Sfânt în viaţa creştinului.
4. Putem discuta despre detalii în continuare, dar în contextul timpului limitat pe care îl avem la dispoziţie astăzi va fi suficient dacă am văzut că doctrina lui Pavel despre lucrarea lui Hristos implică (a) intervenţia unui Dumnezeu transcendent în spaţiu-timp, în istoria umană, pentru (b) a ne elibera de puterile veacului prezent, pentru a ne pune într-o relaţie nouă cu el. Această nouă relaţie a fost realizată nu prin pedepsirea unui în locul altora (un concept care a fost criticat mult atât din punct de vedere biblic, cât şi din punctul de vedere al dreptăţii). Maidegrabă este realizată prin identificarea noastră cu ultimul Adam, acel om ascultator de Dumnezeu care este în acelaşi timp şi revelaţia lui Dumnezeu. Prin identificarea noastră cu el participăm în relaţia lui cu Tatăl, şi ni se dăruieşte nu doar un statut nou ci o realitate nouă, transformată prin prezenţa lui Dumnezeu însuşi în vieţile noastre. Dacă preservăm aceste puncte esenţiale, şi găsim un mod de a le exprima într-un limbaj care este clar pentru contemporanii noştri, cred că Pavel ar fi mulţumit.