Este important, mai ales pentru creştini, să ştim cine suntem. Acest subiect important este motivul acestui studiu despre semnele identităţii. Important nu este doar cine suntem teoretic, ci şi întrebarea cum ne indentificăm - sau în alte cuvinte, prin ce se vede cine suntem? Prin ce se recunoaşte un creştin? Prin ce ar trebui să se recunoască un creştin? La acest subiect vreau să ne gândim, pe baza celor scrise de Pavel în Galateni 5:1-6:10.

În vremea lui Pavel, iudeii s-au identificat prin anumite fapte, anume tăierea împrejur, respectarea zilei de Sabat, evitarea anumitor mâncăruri. Aceste fapte au devenit simboluri ale poporului lui Dumnezeu. Câteva secole înainte de timpul Domnului Isus, a avut loc o persecutare împotriva iudeilor. În acea perioadă, aceste fapte au fost interzise de către regele Siriei, sub a cărei domnie Israel s-a găsit atunci. Dacă cineva şi-a circumcis fiul sau a încercat în alte domenii să împlinească în mod public cerinţele specifice ale Legii lui Moise, a fost pedepsit cu moartea. Astfel aceste fapte au devenit simboluri ale poporului credincios, ale celor care vroiau să rămână fideli lui Dumnezeu şi legământului său.

Dar când ajungem la vremea lui Pavel, vedem că Pavel este nevoit să avertizeze creştinii şi să intre în dezbateri tocmai cu privire la aceste fapte. Care a fost problema? Oameni ca Avraam şi David au fost tăiaţi împrejur şi au avut o relaţie cu Dumnezeu - de ce interzice Pavel creştinilor din Galatia să se taie împrejur? Care a fost problema cu tăierea împrejur în vremea lui Pavel? Răspunsul tradiţional este că iudeii din vremea lui Pavel au fost legalişti, că au vrut ‘să cumpere un bilet de intrare în cer’ prin propriile lor fapte. Dar acest răspuns este confruntat de câteva probleme.

Atunci care era problema? Iudeii au înţeles că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Acum, vin creştinii şi spun că neamurile au început să se pocăiască şi să creadă în singurul Dumnezeu adevărat şi în Mesia lui Israel. Care este statutul acestor oameni când vin la credinţă? Unii au ajuns la concluzia că, dacă neamurile vor să facă parte din poporul lui Dumnezeu prin Isus Hristos, nu este de ajuns doar să creadă în Dumnezeu şi în Isus - trebuie să accepte tot legământul făcut de Dumnezeu cu poporul său Israel.

Argumentul lor pare la prima vedere a fi destul de logic, dar Pavel nu-l acceptă. De ce? Pentru că Pavel a ştiut din istoria poporului Israel din VT că Legea dată prin Moise, deşi bună şi sfântă, n-a produs un popor sfânt şi perfect. A văzut că Legea, deşi a fost dată de Dumnezeu, n-a rezolvat problema păcatului în mod final şi desăvârşit. Astfel, nu este suficient pentru iudeii să încerce să respecte Legea cu un entusiasm reînnoit - au încercat acest lucru de nenumerate ori de-a lungul istoriei lor şi n-au reuşit, şi Pavel este convins că a mai încerca o dată nu va reuşi nici acum. Vom vedea de ce în mai mult detaliu peste câteva clipe, dar în scurt problema lui Israel este că Israel este în Adam. Pavel face un contrast în Romani 5 între cei în primul Adam (adică toata omenirea) şi cei care sunt în al doilea Adam (adică cei care acum fac parte dintr-o omenire nouă în Hristos). Israel, ca şi restul omenirii, se confrunta cu problema păcatului.

În Israel trebuia să fi fost raiul pe pământ. Dacă toţi ar fi respectat Legea lui Dumnezeu, sau măcar dacă majoritatea oamenilor ar fi respectat-o, atunci ar fi existat o societate utopică, şi sigur că ar fi fost nevoie de mii şi mii de oameni doar care să se ocupe cu emigrarea, pentru că toţi ar fi vrut să locuiească acolo, în acea societate unde nu s-a admis nici sărăcie, nici corupţie, nici orice alt fel de nedreptate. Dar nu s-a întâmplat, în ciuda dăruirii unei Legi care explica cum se poate avea o astfel de societate. De ce n-a produs dăruirea Legii o societate perfectă? Pentru că Israel (ca şi toate popoarele) era deja în Adam ăretroproiector].

Pavel explică acest lucru în Romani 7, unde el descrie experienţa lui Israel în lumina naraţiunii despre Adam. Spune că <Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi am murit> (Romani 7:9). Aici Pavel nu descrie biografia lui ca şi individ - era crescut într-o familie de evrei, tăiat împrejur la vârsta de 8 zile, şi de când se ştia n-a trăit ‘fără Lege’. Dar aici descrie experienţa lui Israel, din care şi el face parte. Israel a venit la Sinai, şi a primit de la Dumnezeu Legea lui. Ce efect a avut? Imediat, poporul a căzut sub judecata lui Dumnezeu. De ce, dacă Legea a fost <sfântă, dreaptă şi bună> aşa cum scrie în Romani 7:12? Pentru că Israel se confrunta deja cu problema păcatului în Adam.

Astfel Pavel vorbeşte aici despre porunca, aşa cum vorbeşte Geneza despre Adam în grădina Eden. Porunca ar fi putut conduce prima pereche spre viaţă dacă ei ar fi respectat-o. Dar păcatul deja exista cumva, ascuns acolo în grădina. Astfel Pavel spune că păcatul a folosit porunca ca să aducă moarte - şi aici foloseşte aluzii la şi limbajul din Geneza. Păcatul s-a folosit de porunca lui Dumnezeu, a amăgit Israelul, tot aşa cum Eva şi Adam au fost şi ei amăgiţi prin şarpele care s-a folosit de porunca lui Dumnezeu. +i în ambele cazuri urmează moartea. Israel era deja în Adam. De aceea Legea n-a fost soluţia definitivă la problema păcatului. Ne învaţă despre ceea ce este corect, ne învaţă cum să fim morali, dar nu ne scapă din Adam, nu ne scapă din veacul acesta prezent, unde ne găsim prinşi de toate influenţele rele ale acestui veac. Astfel chiar profeţii din VT au văzut că este nevoie de un legământ nou, nu unul care să aibă o altă moralitate sau o altă perspectivă faţă de binele şi răul, ci unul care să ofere puterea de care omul are nevoie ca să împlinească voia lui Dumnezeu. Aceaşi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni care este cerută în Lege, dar de data asta scrisă pe inimă. De aşa ceva a fost nevoie.

Dumnezeu astfel oferă un legământ nou în Hristos. Prin Hristos, oferă libertate, şi ne scoate de sub puterea şi controlul acestui veac rău, ca şi printr-un al doilea exod. +tiţi că noi am murit împreună cu Hristos? Noi ca şi creştini vorbim mult despre faptul că Hristos a murit în locul nostru. Dar Noul Testament accentuează de nenumerate ori că noi murim împreună cu Hristos. De exemplu, ce scrie în Romani 6.3-11? Sau în 2 Cor. 5:14-15? Astfel vedem că este o idee importantă în NT că noi murim împreună cu Hristos, şi astfel participăm în puterea învierii, în puterea veacului mesianic, în puterea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Printr-un ‘nou exod’ prin moartea sa, Hristos ne-a făcut părtaşi în puterea învierii sale, ca să putem trăi liberi faţă de puterea şi influenţa dăunătoare a acestui veac.

Acum putem să ne întoarcem la problema care a fost punctul nostru de plecare. Ce a fost rău în faptele Legii? De ce a insistat Pavel că cei dintre neamuri care devin creştini nu trebuie să fie tăiaţi împrejur? Putem vedea mai multe motive importante:

1) Legea şi vechiul legământ nu au produs un popor sfânt. Dacă accentul în creştinism ar fi rămas cu ideea că toate neamurile trebuie să se incorporeze în Israel, atunci lucrurile ar fi fost înţelese invers. De fapt, Dumnezeu oferă poporului său un nou legământ în Hristos. Acestui popor Israel, care a rămas în exil pentru că n-a respectat legământul, şi care a fost împrăştiat prin toata lumea şi asuprită de diferite popoare, îi se oferă un exod nou, îi se oferă libertate din robia păcatului prin Hristos şi transformarea lăuntrică promisă de Ieremia şi alţi profeţi. În alte cuvinte, Israel trebuie să găsească eliberare în Hristos. Dacă neamurile trebuie incorporate în Israel, atunci Israel va înţelege că totul merge bine cu ei, şi nu va fi comunicat clar faptul că toţi oameni, atât iudei cât şi neamuri, trebuie să se incorporeze în Hristos.

2) Tăierea împrejur era o piedică mare pentru neamurile atrase de iudaism. Destul de mulţi neevrei au fost atraşi de monoteismul iudeilor şi etica lor, dar nu s-au convertit pentru că era o ruşine pentru ei să se taie împrejur. Dumnezeu deja a dovedit că el dă Duhul Sfânt celor care sunt în Hristos, chiar dacă nu sunt tăiaţi împrejur. Pavel a înţeles care sunt implicaţiile. Nu trebuie pusă nici o piedică între neamuri şi evanghelie. Singura piedică pe care trebuie s-o punem între oameni şi Dumnezeu este crucea. Dacă punem alte piedici şi alte cerinţe înaintea oamenilor, în aşa fel încât omul este împiedicat de obiceiurile noastre umane şi culturale, şi astfel nu ajunge să stea în faţa provocării crucii lui Hristos, atunci ne facem vinovaţi de faptul că ei nu vin la Hristos. Nu trebuie să ascundem mesajul crucii după alte lucruri, oricare ar fi acestea.

3) Un al treilea lucru este că iudeii în general s-au identificat prin aceste fapte ale Legii: circumcizia, respectarea zilei de Sabat, mâncăruri <Koşer>, etc. Dar faptul că cineva respectă aceste obiceiuri nu garantează faptul că respectă cerinţele mai importante ale Legii - nu garantează că-l iubeşte pe Dumnezeu şi pe alţi oameni. În alte cuvinte, existau evrei care nu erau iubitori de Dumnezeu, şi de asemenea existau neevrei care îl căutau pe Dumnezeu din toata inima. Cine este plăcut lui Dumnezeu? Omul care îl caută din toata inima, indiferent de rasă, indiferent cărui popor îi aparţine. Astfel, în legământul nou este făcut clar că hotarele poporului lui Dumnezeu nu sunt hotarele unui popor etnic. Aşa cum scrie Pavel spre sfârşitul Epistolei către Galateni, <În Hristos Isus nici tăiere împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o faptură nouă>. Membrii poporului lui Dumnezeu sunt cei transformaţi în interior. Este posibil să fii evreu, să fii tăiat împrejur, şi să nu-l iubeşti pe Dumnezeu. Astfel, Pavel trebuia să accentueze că semnele identităţii poporului lui Dumnezeu nu sunt ritualuri sau îmbrăcăminte sau mâncăruri sau alte astfel de lucruri exterioare, ci o faptură nouă, o transformare a omului care îl face deosebit în interior dar care prin definiţie se exprimă şi în felul său de a trăi. Sau aşa cum spune Pavel în Romani 3:17-29, ăciteşte].

Cred că după predicile pe care le-aţi auzit în ultimul timp, ar trebui să stiţi cine sunteţi, să înţelegeţi identitatea noastră ca şi creştini. Sunteţi liberi! Dumnezeu ne-a eliberat din robie faţă de păcat. Sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Sunteţi casa lui Dumnezeu - nu clădirea aceasta este casa lui Dumnezeu, nici biserica Emanuel, nici altă clădire. Dacă autorităţile oraşului ar veni mâine şi ar distruge clădirea aceasta, n-ar distruge biserica lui Dumnezeu, pentru că noi, creştinii, noi suntem biserica lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu - indiferent unde ne adunăm. Astfel, dacă vreţi să respectaţi casa lui Dumnezeu, să respectaţi persoana de lângă d-vs. Dacă faceţi rău uneia dintre aceste pietre vii, atunci dezpreţuiţi casa lui Dumnezeu, indiferent cât de mult ţineţi la clădirea fizică a bisericii din jurul d-vs. Dumnezeu nu locuieşte într-o casă făcută de mâini omeneşti.

Cum se recunoaşte un membru al poporului lui Dumnezeu? Prin ce se pot identifica. Unii ar spune, <Sunt oamenii aceia care merg la biserica aceea duminică, cu Biblii mari în mână, îmbrăcaţi în cutare fel (aici în România probabil ar remarca haina şi baticul - în America probabil ar remarca lozinca creştină de pe tricouri), ş.a.m.d>. În lumina celor afirmate de Pavel, cum ar trebui să evaluăm acest fel de a privi poporul lui Dumnezeu, acest mod de a recunoaşte cine sunt creştini?

Să punem problema în felul următor: Este posibil ca cineva să vină la biserică în batic, fără cercei, dar să bârfească şi să urască pe alţii? Da, se poate. Este posibil ca cineva să vină aici în fiecare duminică, cu haina şi cravata pusă bine (sau cu un tricou cu o lozincă creştină), cu o Biblie mare, şi să folosească jargonul creştin, dar să mintă în timpul săptămânii, sau să ia ce nu este al lui? Da, se poate. Astfel hainele şi îmbrăcămintea nu trebuie să fie considerate ca semnele identităţii poporului lui Dumnezeu. Nu vreau să spun că cineva nu trebuie să poartă sau să nu poartă anumite lucruri dacă este convins că prin acestea îl cinsteşte pe Dumnezeu. Nu asta am vrut să spun. Dar este clar că aceste lucruri nu garantează că cineva este creştin, şi de aceea nu le putem folosi pentru a recunoaşte dacă cineva este un creştin sau nu. Astfel de lucruri externe, indiferent care ar fi, nu sunt semnele prin care se identifică un creştin. Atunci, care sunt semnele identităţii creştine? Din punct de vedere al Bibliei, cum se recunosc creştinii?

1 Ioan 3:14-24 răspunde destul de clar acestei întrebări. Un creştin este cineva care crede în Isus şi care are iubire pentru Dumnezeu şi pentru fraţii săi. Un creştin este cineva care are Duhul lui Dumnezeu, care lasă Duhul să lucreze în viaţa lui. Aşa a afirmat şi Pavel: <nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o faptură nouă>. Acesta este semnul identităţii noastre: că suntem fapturi noi. +i acest lucru, bine înţeles, se va exprima prin acţiunile noastre, printr-o dragoste care se exprimă în moduri practice. <Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei - dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii> (Ioan 13:35).

Deci, dacă alţii când se gândesc la ‘creştini’ se gândesc la altceva decât ‘acei oameni care sunt plin de iubire’, probabil că noi nu ne-am identificat clar. Probabil că noi am pus accentul greşit. Dar nu este prea târziu. Tot aşa cum Dumnezeu a oferit poporului său Israel posibilitatea să se schimbe, să se incorporeze în Hristos şi să experimenteze eliberare şi mântuire aşa cum n-au mai experimentat niciodată; şi a oferit iudeilor posibilitatea să participe într-un popor care nu este identificat prin etnie, prin rasă, ci doar prin transformarea radicală a vieţii oferită în Isus Hristos, tot aşa ne aduce aminte şi nouă tot mereu, şi ne reinvită să fim un popor sfânt şi fără prihană, cunoscut prin faptul că suntem ai lui, lucru dovedit prin iubirea pe care o avem faţă de el şi faţă de alţii.