"Cînd privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna ºi stelele pe care le-ai fãcut, îmi zic: Ce este omul, ca sã Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?" Generaţia noastră nu este prima care se uită noaptea la cer şi se gândeşte "oare ce este omul, în universul acesta mare?" Filozoful grec Epicur, care a trăit 341-270 î.H., se pare că a fost primul care a sugerat existenţa a unui număr infinit de lumi şi a vieţii pe aceste lumi. Chiar mai devreme, Platon a crezut că stele şi alte obiecte cereşti au suflete, astfel crezând (într-un fel) în viaţa "extraterestă". Pitagorenii au sugerat (cu un secol înainte de apariţia lui Socrate în lumea filozofică) că sunt fiinţe superioare oamenilor care locuiesc pe lună. Această idee a fost dezbătută de academici în continuare chiar până în secolul 18-lea. Astronomul Johannes Kepler (1571-1630) a argumentat, pe baza observaţiilor lui Galileo că planeta Jupiter are luni, că Dumnezeu ar fi făcut aceste luni pentru locuitorii lui Jupiter tot aşa cum a făcut luna noastră pentru noi. Iar în 1757 Benjamin Franklin, descoperitorul posibilităţii conducerii curentului electric din fulgere, a afirmat că n-ar trebui să avem o părere prea exagerată despre importanţa noastră în univers. Vor fi un număr infinit de lumi sub îngrijirea providenţei divine şi astfel, dacă ar fi distrus lumea noastră, nu prea s-ar simţi lipsa. Aşa că discuţii pe şi interes în acest subiect nu este ceva nou.¹

Însă noi astăzi suntem poate mai conştienţi de mărimea vastă a universului decât oricare dintre stamoşii noştri. Nu numai s-a dovedit între timp că pământul nu este în centrul cosmosului, ci astăzi ştim că cerul nu este o boltă solidă la o distanţă de zeci sau chiar mii de kilometri distanţă de la pământ, ci lanţuri de galaxii cel puţin zeci de miliarde de ani-lumină în lungime. Dintre acestea, galaxia noastră este doar una între altele, iar steaua pe care o numim "soarele" în jurul căruia se învârte pământul este doar o stea obişnuită la marginea galaxiei noastre pe care noi am numit-o "Calea Lactee". Sau în cuvinte care poate au o rezonanţă mai puternică decât acest limbaj ştiinţific uscat,

Problema pe care o vom aborda în cadrul acestor studii este relaţia dintre 3 perspective. Perspectivele respective sunt: (1) perspectiva Bibliei, (2) perspectiva superstiţiei (fie cea a oamenilor care nu sunt conştienţi de descoperirile ştiinţei, fie cea a acelora care resping ştiinţă pentru a adopta o perspectivă "păgână"postmodernă), şi (3) perspectiva ştiinţei moderne. Legate de această temă mai generală sunt multe probleme diferite care ne confruntă astăzi. Cum ar trebui ca un creştin să privească teoria evoluţiei? Cum ar trebui ca un creştin să privească obiceiul românesc de a se scuipa "ca să nu se deoachie"? Are Biblia ceva de spus faţă de întrebările care au fost puse sau care ar trebui să fie puse de către românii secolului XXI? Această serie de studii va aborda acest subiect, cu accent deosebit pe interpretarea pasajelor biblice relevante.

În acest prim studiu pe această temă, astfel, vom considera cosmologia biblică şi cosmologia modernă. Poate deja sunteţi obişnuiţi ca predicatorii să folosească temerni lungi cu "-logia" la sfârşit. Sper ca acest termen să nu fie o pricină de poticnire sau de neînţelegere pentru vreo cineva prezent astăzi. Este o prescurtare prea folositoare ca s-o ignorăm. Bănuiesc că ştiţi cu toţii ce înseamnă cosmosul. Este un termen care denumeşte tot universul, tot ceea ce există. Cosmologia astfel înseamnă gândirea despre cosmos, concepţia pe care oamenii o au despre cosmos. În alte cuvinte, ne vom gândi în acest prim studiu la felul în care cei din vremurile biblice au privit cosmosul, şi la felul în care oamenii de astăzi îl privesc. Vom considera felul în care mesajul Bibliei poate fi comunicat astăzi în ciuda diferenţelor între felul în care Biblia priveşte universul şi felul în care oamenii de astăzi îl privesc.

Literatura şi filmele ştiinţifico-fantastice sunt literatura epocii noastre. Ele exprimă în lucrări şi naraţiuni fictive modul în care oamenii de astăzi privesc universul, existenţa umană, sensul vieţii şi viitorul care este de fapt potenţialul prezentului.³ De multe ori creştinii reuşesc să dea răspunsuri inteligente problemelor epocii numai după ce nu mai sunt de fapt probleme. Un exemplu ar putea fi retragerea condemnării lui Galileo Galilei în ultimii ani de către Biserica Catolică, aproape 4 secole după moartea lui şi evident cu mult timp după ce restul lumii şi-a dat seamă că Galileo a avut dreptate. Ca protestanţii să nu se mândresc prea mult, şi Martin Luther a respins ideea că pământul se roteşte în jurul soarelui, folosind în acest scop acelaşi fel de argumente care sunt folosite în unele cărţi care pretind a oferi un "creaţionism ştiinţific".⁴

S-a observat că filmele din serialul "Războiul Stelelor" îl prezintă pe Dumnezeu ca şi o forţă şi nu ca şi o persoană. Sunt două aspecte aici. Pe de o parte, cei mai mulţi care fac astfel de observaţii se uită la filmele de acţiune sau de dragoste care presupun o perspectivă modernă materialistă şi ateistă fără să facă complexe din această cauză. Dacă unele filme recente sunt mai mult postmoderne, şi au presupoziţii panteiste şi pluraliste, ne este de mirare, şi nu sunt nici mai mult nici mai puţin potrivite pentru vizionare de către creştini. Pe de altă parte, este important să ştim că nu a fost intenţia lui George Lucas, autorul filmelor "Războiul Stelelor", să ofere răspunsuri directe la întrebări religioase. El menţine că crede în Dumnezeu şi că intenţia lui nu a fost să spună audienţei filmelor lui "Dumnezeu este cutare" sau "Dumnezeu este în felulul următor" ci doar să ofere o provocare. Pentru el, "forţa" nu este Dumnezeu, ci doar o provocare pentru tineret să se gândească la mister şi la Dumnezeu. De asemenea, filmele lui prezintă binele şi răul ca valori obiective într-un mod care este străin celor mai multe filme moderne.⁵ Dacă filmele acestea nu prezintă o perspectivă creştină, totuşi prezintă una morală, lucru pe care probabil noi ca şi creştini îl vom putea aprecia, mai ales când vedem alternativele imorale care se oferă zilnic în vremea noastră.

Pe lângă filmele "moderne" care prezintă posibilităţi pozitive pentru un viitor ştiinţific, sunt şi filme postmoderne.⁶ Postmodernismul este acea mişcare care recunoaşte limitele ştiinţei, ale tehnologiei, ale valorilor şi ale perspectivelor iluminismului. Un exemplu bun al acestui fenomen postmodern este serialul popular Dosarele X. Nu neagă existenţa adevărului "dincolo de noi", însă prezintă multe diferite "adevăruri" parţiale care par a fi contradictorii. Cea care este de regulă prezentată ca fiind mai slabă este perspectiva ştiinţific-raţională, reprezentată de personajul lui Scully, care nu este deschis suficient să vadă că există adevăr în mituri, în fenomenele paranormale. Cu venirea postmodernismului, a avut loc o adevărată renaştere a păgânismului religios. Poate chiar toate religile antice îşi găsesc practicanţii şi aderenţii în zilele noastre. Sunt oameni în Mare Britania care se întâlnesc regulat pentru a se închina lui Thor, zeul scandinavian, nu pentru că sunt convinşi că există, ci pentru că religia această tradiţională le oferă un sistem de credinţă şi practică pe care ei nu au găsit-o nici în societatea modernă nici în bisericile tradiţionale.

Unii creştini se bucură de sosirea postmodernismului, care recunoaşte limitele ştiinţei şi este larg deschis către realităţi spirituale - pe lângă multe "irrealităţi" spirituale! Alţii sunt îngrijoraţi de această renaştere nu doar a interesului în lucrurile spirituale, ci chiar a superstiţiei, a unor concepte premoderne. Este foarte uşor pentru păgânii din Occidentul de astăzi să spună că este bine să trăim în conformitate cu natură după ce ştiinţa a eliminat multe dintre aspectele teribile, cumplite ale naturii, cum ar fi boli ca şi poliomelită sau variolă, şi a făcut posibil ca oamenii să nu trăiească tot timpul la graniţa cu foametea. Este bine să recunoaştem limitele ştiinţei, dar nu trebuie nici să fim inconştienţi de toate lucrurile bune pe care le avem doar din cauza ei.

Astfel ne întoarcem la întrebarea noastră principală. Pe care parte a acestui conflict postmodern ne găsim? Dacă ne aliăm cu ştiinţa împotriva superstiţiei, aliatul nostru s-ar putea să ne împuşte din spate! Dar dacă ne aliniem cu renaşterea unei aşa-numite "spiritualitate", s-ar putea să dăm mai mulţi paşi înapoi şi să ne trezim într-o lume care seamănă prea bine cu lumea în care primii apostoli au trăit. Dar care de fapt ar trebui să fie atitudinea noastră ca şi creştini faţă de descoperirile ştiinţifice şi faţa de modul ştiinţific de a înţelege originea şi natura universului? Este o problemă destul de complicată, desigur mult-dezbătută, şi o vom aborda în restul acestui studiu.

1) Cosmologia Biblică

Cu privire la comparaţia pe care trebuie s-o facem între diferitele cosmologii, cosmologia biblică şi cea modernă, ar fi bine să începem "la început". Cu aceste cuvinte, "la început", începe Biblia. Oamenii de ştiinţă sunt şi ei interesaţi în începutul universului, şi încearcă prin studiul universului existent să descopere ce pot despre felul în care a început. Dar noi vom începe cu Biblia, să vedem ce ne spune despre început.

Unii, încercând să armonizeze Biblia cu ştiinţa, au argumentat că zilele din Geneza 1 pot fi interpretate ca reprezintând veacuri geologice.⁷ Dar Biblia nu este o carte de ştiinţă, încercând să-i înveţe pe oamenii din lumea antică sau chiar cei din lumea modernă despre detaliile biologiei, chimiei, fizicii, astronomiei şi altele. Dacă citim despre primele 6 zile, zilele creaţiei aşa cum sunt prezentate în Geneza 1, vom vedea că ordinea descrierii evenimentelor are o logică poetică, care probabil are mai mult de a face cu paralelismul decât cu cronologia.

Pornind de aceste indicaţii găsite în textul însuşi, vom putea vedea că Geneza 1 nu este scris pentru a oferi un răspuns direct teoriei evoluţiei darwiniste. Prin această afirmaţie nu spun că învăţătura acestei capitole nu are nici o relevanţă pentru acest subiect, ci doar că autorul acestui capitol a avut alte interese mai relevante pentru timpul său. Vedem acest lucru mai clar dacă facem o comparaţie între ceea ce alţii din vremea aceea au crezut despre crearea lumii, şi afirmaţiile şi descrierea din Geneza.

Babilonienii, cultura predominantă din vremurile vechitestamentare, au crezut că zeii s-au luptat între ei pentru a crea lumea. Marduk, zeul care s-a dovedit cel mai puternic, a învins monstrul haosului Tiamat, lighioana apelor, pentru a crea, şi a tăiat trupul ei în două ca să facă din cele două bucăţi marea şi cerul. Aici putem vedea cum autorul cărţii Geneza răspunde credinţelor contemporane, prin a-l prezenta pe singurul Dumnezeu adevărat, Yahweh, ca cel care creează fără să fie nevoie să se lupte, fără să aibă duşmani care să-i se opună. El vorbeşte suveran, şi facerea pământului se realizează. El desparte apele, sus şi jos, fără luptă. Chiar şi haosul este sub controlul său divin.⁹

Noi astăzi suntem conştienţi că autorul acestei cărţi a vorbit din perspectiva lui, folosind limbaj şi idei contemporane pentru a afirma suveranitatea lui Dumnezeu ca şi Creator, şi pentru a nega perspectivele alternative din vremea lui. Noi suntem conştienţi că celul nu este albastru pentru că există "ape de sus"; referirea la despărţirea apelor de sus de apele de jos n-ar trebui să ne îngrijoreze. Prin acest limbaj, autorul afirmă că în contrast cu părerea celorlalte popoare, Dumnezeu a creat fără luptă şi fără discuţii, fiind singurul Dumnezeu etern. Nu a intenţionat să ofere o descriere ştiinţifică a compoziţiei atmosferei. De asemenea, când vorbeşte despre adunarea apelor într-un singur loc (Geneza 1:9), vorbeşte din perspectiva popoarelor din lumea mediteraneană, pentru care lumea întreagă a fost pământ în jurul apelor adunate într-un singur loc numit "mări".¹⁰

În ce măsură putem spune că autorii Bibliei au luat ca şi dat perspectiva "ştiinţei" contemporane? Faptul că autorul cărţii Geneza vorbeşte despre ape su şi jos ar putea fi un indiciu în privinţa aceasta. Lucrurile sunt puţin mai clare, însă, în cadrul Noului Testament. Aici este de remarcat faptul că Pavel vorbeşte despre "puterile răului în locurile cereşti" (Efeseni 6:12) şi despre răpirea sa până în "al treilea cer" (2 Corinteni 12:2). Ce fel de cosmologie se potriveşte cu aceste afirmaţii? Cea acceptată în vremea lui Pavel, şi anume cosmologia cunoscută sub denumirea "cosmologia ptolomaică".¹¹ Această perspectivă priveşte pământul ca centrul universului, în jurul căruia se rotesc luna, planetele (cele 5 vizibile cu ochiul liber) şi soarele, într-o sferă delimitată de planul sau nivelul stelelor. Deci fiecare corp ceresc reprezintă o sferă cerească sau "un cer", şapte fiind în total.¹² În cadrul acestei cosmologii, Dumnezeu este situat deasupra stelelor în cerul cel mai înalt, iar între el şi pământul sunt toate celelalte fiinţe cereşti, unele bune, altele rele.

Acceptând că această viziune a universului este greşită din punct de vedere ştiinţifică, nu trebuie să afirmăm că Biblia însăşi este greşită, pentru că autorul Bibliei nu intenţionau a ne oferi o descriere ştiinţifică a lumii. Ei şi-au formulat teologia, folosindu-se de limbaj contemporan. Astfel afirmaţia lui Pavel că Isus este aşezat la dreapta Tatălui, deasupra tuturor puterilor, este o afirmaţie în limbaj spaţial a adevărului fundamental că Isus a cucerit victorios toate puterile care se găsesc într-o stare de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

De asemenea, dacă ne uităm la Faptele Apostolilor 1:2,9-11, găsim afirmaţii care dau de înţeles că Isus a fost înalţat în mod literal-spaţial, urcându-se într-un cer care este literal "sus". Dacă noi astăzi nu putem menţine că cerul este sus în acest sens literal, va trebui să afirmăm ori că Dumnezeu l-a ridicat pe Isus pentru ca cei de atunci să înţeleagă că el a mers în cer, ori că Luca şi-a exprimat credinţa că Isus este în cer cu Dumnezeu în termenii felului în care el şi contemporanii lui au înţeles universul. În orice caz, faptul că noi privim lucrurile altfel astăzi nu necesită o negare a faptului că Isus este în cer cu Dumnezeu. Înseamnă doar că sunt conştienţi că activitatea lui Isus cu Dumnezeu nu este un domeniul potrivit pentru a fi investigat de cerectătorii de la NASA.¹³

Dacă cele afirmate până acum sunt valabile, atunci care este abordarea corectă creştină a ipotezelor moderne ştiinţifice? Ca şi ipoteze ştiinţifice, vor trebui evaluate ca atare, în mod şi prin cercetări ştiinţifice. Aici trebuie să fac referire la aşa-numitul "Creaţionism Ştiinţific", care a produs o literatură vastă care pretinde că "ştiinţa adevărată" nu sprijineşte în nici un fel teoria evoluţiei darwiniste ci este în acord total cu Biblia.¹⁴ Din păcate, cei care au scris aceste cărţi au pornit din presupoziţii cu privire la interpretarea cărţii Geneza care ar fi respinse de cei mai mulţi experţi (inclusiv cei evanghelici) în domeniul interpretării Vechiului Testament. De asemenea, este trist că sunt cazuri în care s-au folosit de argumente false sau deceptive pentru a apăra interpretarea lor a capitolului 1 din Geneza. De pildă, dintre mai multe exemple pe care le-aş fi putut oferi, se foloseşte des argumentul că şansele producerii unei fiinţe complexe din atomi la întâmplare sunt asemenea şanselor producerii unui avion prin mişcarea unui vârtej de vânt printr-o grămadă de fiare vechi. Dar nici un evoluţionist nu pretinde că o fiinţă complexă a apărut dintr-o dată în acest fel. Fiinţele complexe au apărut, conform teoriilor evoluţioniste, printr-un proces lung care implică modificări genetice mici şi graduale care pot fi observate în prezent. Nu vreau să vă plictisesc cu argumente ştiinţifice, dar le-aş putea oferi în sprijinul teoriei evoluţiei.¹⁵ În orice caz, cel mai trist aspect al dezbaterilor între cele două tabere este faptul că unii creştini par a crede că este potrivit să foloseşti argumente false sau slabe pentru a apăra adevărul. Adevărul este că, deşi sunt probleme, nelămuriri şi întrebări fără răspunsuri clare în legătură cu teoria evoluţiei prin selecţia naturală, totuşi sunt şi multe dovezi care sprijinesc această teorie. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi oameni de ştiinţă cu specializare în domeniul biologiei, inclusiv cei care sunt creştini, acceptă valabilitatea acestei ipoteze. De fapt, mulţi oameni de ştiinţă ar spune că evoluţia este un lucru clar dovedit de numeroasele dovezi genetice, biologice şi paleontologice. Ceea ce rămâne o teorie este mecanismul evoluţiei - cei mai mulţi oameni de ştiinţă acceptă selecţia naturală ca mecanismul principal, dar unii nu sunt de acord şi sunt chiar unii care ar spune că apariţia vieţii este aproape inevitabil, datorită unei tendinţe inerente în natura universului nostru.¹⁶

Pe de o parte, faptul creaţiei poate fi afirmat indiferent de concluziile pe care le tragem cu privire la modul în care Dumnezeu a creat lumea. Geneza ne spune că Dumnezeu a vorbit, iar pământul produce fiinţele vii în răspuns la porunca divină (Geneza 1:11,24)! Dacă suntem creaţi de Dumnezeu, cât de mult contează dacă suntem ţărână modificată printr-o singură etapă, sau primate modificate prin mai multe etape? Important, după părerea mea, este menţinerea adevărului biblic că oamenii sunt creaturi ale lui Dumnezeu şi ca atare scopul lor este să intre în relaţie cu Creatorul lor.

Pe de altă parte, dacă creştinii n-ar trebui să respingă teoria darwiniană a evoluţiei a priori (adică fără argumente şi evaluare ştiinţifică), au motive bune pentru a respinge orizontul construit de unii folosindu-se de această teorie pentru a-l justifica, şi anume ceea ce vom putea numi evoluţionismul. Teoria evoluţiei a fost folosită pentru a justifica aproape toate societăţile moderne, fie cele comuniste, fie cele capitaliste. Gânditorii principali ai capitalismul au oferit "supravieţuirea celor mai tari" drept baza pentru o economie în care toţi sunt liberi pentru a face ceea ce vor. Dar pe lângă faptului că există, într-adevăr, o tendinţă naturală pentru cei care sunt mai tari să suprăvieţuiească, există şi aspectul comunitar. Natura nu este alcătuită din animale care se comportă în mod capitalist. Există în natură exemple extraordinare de colaborare. Exemplul cel mai important poate este existenţa mitocondriilor în celulele noastre. Acestea sunt organisme microscopice care locuiesc în celulele tuturor fiinţelor vii de pe planeta noastră. Ele şi noi ne-am dezvoltat împreună, în aşa fel că, prin ajutorul acordat reciproc, acum noi depindem de ele iar ele de noi. Fără mitocondrii, noi nu putem trăi. Astfel, la baza existenţei umane există colaborare, ajutor reciproc. Creştinii au dreptul să apeleze la ştiinţă pentru a combate folosirea greşită sau mincinoasă a teoriilor ştiinţifice în scopuri anti-creştine, dar numai în cazul în care noi înşine folosim ştiinţa şi argumentele ştiinţifice într-un mod cinstit.

Dacă ne uităm la exemplul autorilor Bibliei, vom vedea că ei s-au folosit de ideile contemporane despre lume, despre univers, pentru a exprima credinţa lor. De asemenea, când contemporanii lor au menţinut o perspectivă inacceptabilă despre lume sau despre Dumnezeu, s-au folosit de aceste concepte şi naraţiuni pentru a le combate pe propriul lor tărâm. Cred că putem lua exemplul acestor autori biblici drept model pentru interacţiunea noastră cu gândirea contemporană. Există un pericol: cei care au procedat în acest fel au lăsat o portiţă pentru cei care în zilele noastre se folosesc de limbajul antic din Biblia pentru a se scuza că nu cred în Dumnezeu. Există un pericol: dacă biserica se căsătoreşte cu gândirea epocii, se va trezi în epoca următoare văduvă!

Astfel, în restul studiilor pe care le voi ţine luna aceasta, vom încerca să interacţionăm cu probleme contemporane şi să ne gândim împreună la implicaţiile pentru credinţă a unor descoperiri sau idei ştiinţifice, iar implicaţiile credinţei noastre creştine pentru felul în care le primim şi le abordăm pe acestea. Dacă ne gândim la doctrina creaţiei, o comparaţie cu doctrina suveranităţii lui Dumnezeu poate va arunca lumina asupra felului în care, deşi ştiinţa necesită să privim universul puţin altfel, nu necesită o respingere a credinţei. În Biblie, s-ar putea să avem impresia că Dumnezeu este cel care mişcă soarele în mod direct (Psalm 19:1-6; 104:1-23). Totuşi, faptul că noi astăzi înţelegem că mişcarea soarelui prin galaxie, mişcarea lunii în jurul pământului, mişcarea pământului în jurul soarelui - toate aceste sunt în mod direct datorita forţei gravităţii, nu implică negarea suveranităţii lui Dumnezeu ca şi cel care a creat universul cu gravitatea cu tot, şi ca cel care voieşte mişcarea lucrurilor în acord cu legile naturale pe care el însuşi le-a creat. Tot aşa faptul că Dumnezeu a creat viaţa printr-un proces de evoluţie nu înseamnă negarea activităţii lui creatoare. Mult timp oamenii l-au privit pe Dumnezeu ca cel care face lucrurile pe care oamenii nu le înţeleg. Privindu-l pe Dumnezeu astfel însă a avut ca rezultat că cei care acum înţeleg că Dumnezeu nu face acele lucruri în mod direct au ajuns să neagă existenţa lui Dumnezeu. Poate ar trebui să vedem activitatea lui Dumnezeu în toate aceste procese, deşi sunt explicabile din punct de vedere ştiinţific. Oamenii de ştiinţă pot explica mişcarea braţului meu la nivelul ştiinţific şi din punct de vedere ştiinţific, prin apel la impulsurile electrice în sistemul meu nervos, reacţia şi strângerea muşchilor, ş.a.m.d. Însă la un alt nivel trebuie să vobim despre voinţa omului despre al cărui braţ vorbim. În multe domenii există mai multe niveluri de explicaţie. O sinfonie este la un nivel anume doar vibraţii în aer, corzi metalice şi alte substanţe făcând aerul să vibreze în anumite feluri şi la anumite frecvenţe. Când un om ascultă aceste vibrări însă, le experimentează la un alt nivel, şi experimentează frumuseţea lor. Poate prin apel la astfel de aspecte ale vieţii umane putem ajuta oamenii să vadă că explicaţiile ştiinţifice nu-l exclud pe Dumnezeu.¹⁷

Mai mult, trebuie accentuat că mulţi oameni de ştiinţă sunt conştienţi de misterele realităţii şi ale existenţei. Omul de ştiinţă binecunoscut Louis Pasteur a spus că un pic de ştiinţă îl îndepărtează pe om de Dumnezeu; multă ştiinţă îl duce înapoi.¹⁸ De asemenea capul bisericii romano-catolice a văzut cum ştiinţa poate fi un ajutor pentru credinţă şi pentru credincioşi. Papa Ioan Paul II a scris preotului G. V. Coyne, directorul Observatorului Astronomic al Vaticanului în dată de 1 iunie 1988, "Ştiinţa poate purifica religia de eroare şi superstiţie; religia poate purifica ştiinţa de idolatrie şi absoluturi false. Fiecare poate să conducă pe celălalt într-o lume mai largă, o lume în care amândouă pot înflori."¹⁹

Papa a afirmat în citatul anterior că ştiinţa poate ajuta la purificarea credinţei de superstiţie. Cei mai mulţi oameni ştiu aproximativ sensul cuvintelor "Scriptura" şi "ştiinţa", subiecte despre care am vorbit până acum. Dar ce este "superstiţia"? Definiţia cuvântului este "credinţă falsă neîntemeiată (ca de ex. Credinţa în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere sau zile cu noroc etc.)"²⁰ Eu ştiu că mulţi români încă cred în astfel de idei care aproape au dispărut în restul Europei. De exemplu, am experimentat o dată la Facultate şi o dată în biserică ca o femeie credinciaosă să scuipe lângă fiul meu "ca să nu-l deoachie". Alţii au sugerat să legăm ceva roşu la mână. Cum ar trebui să evaluăm astfel de idei ca şi crestini?

În primul rând, deşi pe vremurile biblice au existat multe obiceiuri cu privire la evitarea bolilor sau vrăjilor, acestea nu se regăsesc în Biblia însăşi. Biblia ne îndeamnă înspre căutarea adevărului, şi orice se dovedeşte a nu fi în conformitate cu adevăr trebuie respins de către creştini. Însă nu toate superstiţiile sunt egal de periculoase sau incompatibile cu creştinismul. Am observat că cei mai mulţi români cred că cineva poate răci de la curent sau dacă mănâncă îngheţată. Din punct de vedere ştiinţific, aceste idei sunt clar greşite. Însă deşi sunt greşite şi s-ar putea să producă o situaţie în care oamenii nu ştiu cum întradevăr ar trebui să evite să răcească, totuşi nu sunt problematice din punct de vedere teologic. A lega ceva la mână pentru a proteja cineva de vrăji este mult mai periculos, pentru că pare a nega adevărul creştin că noi şedem împreună cu Hristos în locurile cereşti, deasupra tuturor puterilor pământeşti şi cereşti (Efeseni 1:20-22; 2:6). Astfel, chiar dacă ar exista astfel de farmece (lucru care însă pare puţin probabil), noi ca şi creştini nu ne temem de ele, nu din cauză că legăm ceva roşu la mână ci din cauza faptului că suntem în Hristos. Însă amândouă sunt superstiţii, pentru că nu explică bolile şi alte necazuri în mod ştiinţific, ca fiind cauzate de virusuri şi microbi.

Dacă ne gândim bine la alte superstiţii, din punct de vedere creştin şi în lumina Scripturilor şi a ştiinţei, atunci vom ajunge să lepădăm multe altele. Chiar credeţi că Dumnezeu a făcut un univers în care oamenii născuţi în ziua de 13 vor păţi tot fel de nenorociri? Chiar credeţi că Dumnezeu a făcut universul în aşa fel încât trebuie să batem în lemn sau să ţinem pumnii? Atât caracterul Dumnezeului nostru, cât şi faptul că cercetările ştiinţifice dezminţesc astfel de idei, ne îndeamnă a lepăda superstiţiile.

După părerea mea, creştinii trebuie să respingă gândirea postmodernă care neagă existenţa adevărului sau a realităţii absolute. Este adevărat că noi cu toţi suntem diferiţi şi din diferitele noastre perspective lucrurile par altfel. Dar faptul că nici un om limitat nu are o perspectivă dumnezeiască ca să nu privească lucrurile greşit niciodată, totuşi putem menţine că există adevăruri absolute, deşi uneori nu le identificăm corect. Împreună cu postmodernismul, trebuie să fim conştienţi de limitele ştiinţei; însă împreună cu modernismul trebuie să avem respect şi apreciere faţă de ştiinţă, care poate fi aliatul nostru atât în căutarea adevărului, cât şi în respingerea credinţelor greşite şi superstiţioase. Ne vom gândi la unele implicaţii practice în studiul următor.

1. OZN-uri: Loc de întâlnire între ştiinţă şi superstiţie?

Mulţi m-au întrebat dacă voi discuta despre OZN-uri. Răspunsul este "da". Totuşi, nefiind un fost agent secret al CIA sau un martor ocular, nu voi avea revelaţii şocante de făcut. Pot să spun însă fără cea mai mică îndoieală că există OZN-uri. OZN-uri sunt lucruri care există aproape prin definiţie. OZN este un acronim pentru Obiecte Zburătoare Neidentificate. Există obiecte care zboară şi care nu au fost identificate? Da, fără îndoieală. Acestea au fost văzute de atâţia oameni, inclusiv baptistul binecunoscut, fostul preşedinte al Statelor Unite Jimmy Carter, şi mulţi piloţi militari. Chiar şi pe radar s-au observat obiecte ciudate. Nick Pope care, atunci când a lucrat pentru ministerul britanic de apărare, a ajuns la concluzie că pe lângă majoritatea cazurilor care pot fi explicate, există un număr mic de cazuri în care se pare că s-a văzut ceva care nu poate fi explicat în mod obişnuit. Dar ce s-a văzut? O dată ce identificăm obiectele văzute, prin definiţie nu mai este vorba despre OZN-uri. Sunt unele dintre acestea nave de pe alte planete? S-ar putea. Dar în cel puţin unele cazuri chiar şi acestea vor avea explicaţii pământeşti. De exemplu, este interesant faptul că avionul militar american "Stealth Bomber" a existat vreo 10 ani înainte ca armata să recunoască că folosesc un astfel de avion. În perioada aceea, au fost destul de multe cazuri în care oameni au văzut OZN-uri triunghiulare. Astfel, există posibilitatea că ceea ce unii oameni au văzut sunt vehicole făcute de oameni, nave militare secrete. Problema, care este baza serialului Dosarele X, este că guvernul american nu declară deschis şi cinstit ceea ce face, astfel încât noi, oamenii de rând, rămânem cu întrebări fără răspunsuri. Până nu se vor găsi dovezi fizice care să fie cercetate în mod public, nu vom putea spune cu siguranţă dacă noi am fost vizitaţi de fiinţe inteligente pe alte planete sau nu.

Problema existenţei fiinţelor inteligente extraterestre este independentă de problema OZN-urilor. Din punctul de vedere al altor fiinţe de pe alte planete, noi suntem "extraterestii" deşi nu le-am făcut niciodată o vizită! Astfel, este posibil să existe viaţa inteligentă pe alte planete chiar dacă OZN-urile nu sunt nave extraterestre. Mărimea universului face foarte probabil că vor exista fiinţe inteligente în alte părţi ale universului. Dacă ne gândim la faptul că sunt mii de stele ca steaua noastră, soarele, în galexia noasră, iar sute de galexii în universul vizibil, se pare puţin probabil că Dumnezeu a făcut tot acest spaţiu doar ca noi să vedem lumini sclipitoare în cerul nopţii. Probabil că Dumnezeul care ne-a creat pe noi şi se bucură de existenţa vieţii va fi dat viaţă şi altor fiinţe.

1. De multe ori creştinii ajung din urmă, fiind nepregătiţi pentru a oferi răspunsuri inteligente faţă de probleme contemporane, fie nazism, fie evoluţionism, fie fizica qvantumului. N-ar fi rău ca măcar o dată să ne fi gândit la o problemă înainte să devină o problemă reală contemporană.
2. Dacă există, sunt întrebări grele teologice care sunt ridicate.²¹
3. Tinerii de astăzi sunt conştienţi de posibilitatea existenţei altor fiinţe inteligente, iar din ce în ce mai mulţi oameni sunt interesaţi în acest subiect.

Din aceste motive (şi s-ar putea să existe şi altele) este important să ne gândim care ar fi implicaţiile pentru teologia creştină dacă mâine s-ar descoperi o dovadă clară a existenţei inteligenţei extraterestre. Eu personal nu aş fi surprins dacă în generaţia mea sau în generaţia fiului meu Alex o astfel de dovadă ar fi găsită. Eu vreau să-l ajut pe fiul meu să poată răspundă la întrebările care deja au fost ridicate de unii iar atunci vor fi ridicate de toată lumea.

1. În ce sens mai există un loc special pentru omenire înaintea lui Dumnezeu?
2. Dacă Hristos este singura cale a mântuirii, va fi nevoie ca noi să-i evanghelizăm pe extraterestrii?
3. Dacă întoarcerea lui Isus Hristos va însemna sfârşitul lumii, va fi aşa pentru toate planetele locuite?²²

1. Cu privire la locul special pe care omul îl are înaintea lui Dumnezeu, acesta nu are de suferit dacă se va descoperi viaţă inteligentă pe alte planete. Noi avem o relaţie cu Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte ca persoane şi ca rasă. Dumnezeu ni s-a descoperit nouă. Aceste adevăruri fondamentale nu sunt puse la îndoieală. Noi nu trebuie să ne gândim în mod imaturi, ca un copil care crede că dacă părinţii îl iubesc pe fratele său atunci nu-l iubesc pe el.
2. Cu privire la Hristos ca singura cale a mântuire, aici avem de a face cu problema pluralismului pe un plan mai larg, un plan universal. Ar fi incredibil ca Dumnezeu să-i facă pe fiinţe de pe alte planete să aştepte mesageri de pe pământ pentru a-l cunoaşte. Aşa cum a observat Petru în legătură cu Corneliu, un neevreu, "În adevăr văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de el şi trăieşte în neprihănire este primit de el" (Faptele Apostolilor 10:34-35). Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos este Dumnezeul care a creat universul, şi din acest motiv putem fi sigur că vor fi oameni care se închină Dumnezeului pe care noi îl vom putea recunoaşte ca fiind Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

1. Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. Ştiinţa poate cerceta universul până la momentul apariţiei sale, dar nu pot pătrunde mai departe. Cercetările ştiinţifice nu au găsit dovezi care ar nega faptul că Dumnezeu este Creatorul.
2. Nu este bine însă să argumentăm pentru existenţa lui Dumnezeu pe baza lipselor sau lacunelor în cunoştiinţele umane. Cei care au procedat în acest fel în trecut au pus fundaţia argumentelor anti-creştine folosite în epoca următoare.
3. Cel mai bine este să recunoaştem activitatea şi prezenţa lui Dumnezeu în toate lucrurile, un alt nivel de sens dincolo de cel cercetat de ştiinţă. În studiile următoare ne vom uita în mai mult detaliu la ceea ce înseamnă să facem acest lucru.
4. Nu este nevoie ca noi, ca şi creştini, să negăm ceea ce ştiinţa descoperă. Nu este nevoie să negăm că viaţa a apărut pe planeta noastră printr-un proces de evoluţie.
5. Totuşi trebuie să negăm implicaţiile trase de unii pentru etică şi societate. Faptul creaţiei şi modul creaţiei sunt subiecte diferite. Nu trebuie să admitem că procesul folosit de Dumnezeu pentru a produce viaţă pe (cel puţin) planeta noastră cumva pune la îndoieală existenţa lui sau identitatea lui ca şi Creator.²⁵
6. Dacă există viaţă pe alte planete, Dumnezeu va fi cunoscut între ei ca şi între oameni, şi va fi acţionat/va acţiona pentru mântuirea lor. Caracterul lui Dumnezeu ne asigură de aceste lucruri.
7. Creştinii ar trebui să umărească filmele şi cărţile ştiinţifico-fantastice. Problemele de mâine sunt abordate în ele astăzi. Problemele morale şi etice ale tehnologiei sunt de asemenea regăsite şi discutate aici. O parte din scopul bisericii în istorie este să colaboreze cu Dumnezeu în realizarea planurilor lui şi în răspândirea Împărăţiei lui. Pentru a şti încotro merge omenirea, pentru a înţelege cultura populară - din mai multe motive, este important pentru creştini să interacţioneze nu doar cu ştiinţa în sine, ci şi cu ştiinţa populară şi viitoare care îşi găseşte exprimarea în genul ştiinţifico-fantastic.

1 Cf. David WILKINSON, Alone in the Universe?, Crowborough: Monarch, 1997, pp.17-19. Vedeţi de asemenea Lucreius, De Rerum Natura, cartea a II-a (citat în Paul DAVIES, Are We Alone?, London: Penguin, 1995, pp.vi-vii). Interesul contemporan autorilor Noului Testament se vede în cartea I Enoch (citată în NT de către Iuda), care seamănă bine cu intriga Dosarelor X, întrucât descrie interacţiune între fiinţe cereşti şi cele pământeşti, rapirea unor pământeni, "încuscrirea" fiinţelor cereşti cu cele pământeşi, identificarea izvorului tehnologiei umane în influenţa acestor fiinţe extraterestre, etc.

2 Mihai EMINESCU, "La Steaua", Poezii, Bucureşti: Editura Eminescu, 1980, p.269.

3 "<<Ficţiunea viitorului>> întotdeaună se ocupă cu prezentul, cu imagini şi icoane care ne sunt recunoscute acum" Mike ALSFORD, "Journeys into Inner Space", Third Way (September 1995), p.23.

4 Russell STANNARD, Science and the Renewal of Belief, London: SCM, 1982, p.119. Luther a apelat la simplul fapt că în Biblie scrie că în vremea lui Iosua soarele s-a oprit şi nu pământul (Iosua 10:13).

5 David WILKINSON, "Star Wars: A Battle Between the Cinema and the Church", The Plain Truth (April-May 2000), pp.6-7.

6 Pentru perspective creştine asupra fenomenului postmodern vedeţi Graham CHEESEMAN, Hyperchoice, Leicester: IVP, 1997, pp.22-32; Dave TOMLINSON, The Post-Evangelical, London: Triangle/SPCK, 1995, passim.

7 Cf. de exemplu Daniel VERNET, Biblia şi Ştiinţa, Paris: Glasul Îndrumătorului Creştin, 1986, pp.79-81.

8 Vedeţi M. W. POOLE şi Gordon WENHAM, Creation or Evolution: A False Antithesis? (Latimer Studies 23-34), Oxford: Latimer House, 1987, p.27; Vinoth RAMACHANDRA, Gods That Fail: Modern Idolatry and Christian Mission, Carlisle: Paternoster, 1996, pp.60.

9 Cf. Gordon WENHAM, Genesis 1-15, Dallas: Word, 1987, pp.37-38.

10 Marea Mediteraneană plus celelalte două în apriopiere de ea, adică Marea Neagră şi Marea Roşie. Observaţi că nu scrie "oceanul" sau "oceanele".

11 Ptolomeu a trăit după Pavel (90-168 era noastră), dar el doar a făcut o sinteză a cunoştiinţelor şi perspectivelor deja acceptate şi larg-răspândite în vremea aceea.

12 Cf. Stephen W. HAWKING, Scurtă istorie a timpului, Bucureşti: Humanitas, 1995 (ediţia a II-a), pp.14-16.

13 Aici parafrazez afirmaţia înţeleaptă a lui James D. G. DUNN, "Myth", în Joel B. GREEN, Scot McKNIGHT şi I. Howard MARSHALL (reactori), Dictionary of Jesus and the Gospels, Leicester: IVP, 1992, p.568.

14 Exemple în limba română include Ken HAM, Evoluţia - adevăr sau minciună?, Christian Aid Ministries: Berlin, OH, 1996; Henrz M. MORRIS (redactor), Creaţionismul Ştiinţific, Oradea: SMR, 1992; G. S. McLEAN, Roger OAKLAND şi Larry McLEAN, Dovezi în Favoarea Creaţiei, Arad: Multimedia, 1998.

15 Pentru o discuţie mai detailată a acestui subiect puteţi consulta, la un nivel mai popular, POOLE şi WENHAM, Creation or Evolution - A False Antithesis?, iar la un nivel mai academic, Ashley MONTAGU (redactor), Science and Creationism, Oxford University Press, 1984. O prezentare a evoluţiei dintr-o perspectivă ştiinţifică seculară se găseşte în Richard DAWKINS, Un rîu pornit din Eden, Bucureşti: Humanitas, 1995, iar evoluţia privită de un paleontolog catolic, care încearcă să îmbine credinţa sa cu descoperirile ştiinţifice, se găseşte în Pierre Teilhard de CHARDIN, Fenomenul Uman.

16 M. Eigen, quoted in Arthur R. PEACOCKE, Creation and the World of Science, Oxford: Clarendon Press, 1979, p.103; DAVIES, Are We Alone?, pp.23-25. Vedeţi şi Hugh MONTEFIORE, Credible Christianity, London: Mowbray, 1993, pp.37-40.

17 Pentru o discuţie mai detailată cf.PEACOCKE, Creation and the World of Science, pp.132-136.

18 "Peu de science éloigne de Dieu, beaucoup y ramène" (Louis Pasteur, citat în Hervé CARRIER, Evangelizing the Culture of Modernity, Maryknoll, NY: Orbis, 1993, p.115).

19 Citat în CARRIER, Evangelizing the Culture of Modernity, p.117. Cu privire la rolul ştiinţei în dezvoltarea unei credinţe personale care este poate lepăda superstiţiile tradiţionale cf. M. Scott PECK, The Road Less Travelled, New York: Touchstone/Simon & Schuster, 1978, pp.193-232.

20 Conform Dumitru I. HÂNCU, Dicţionar al Limbii Române, Iaşi: Moldova, 1996 (ediţia a VI-a), p.412.

21 Cf. DAVIES, Are We Alone?; WILKINSON, Alone in the Universe?, pp.116-135.

22 Aici depind în mare măsură de WILKINSON, Alone in the Universe?, pp.116-136.

23 Citat în ziarul The Observer, 11 august 1996.

24 Pentru mai multe informaţii vedeţi G. E. LADD, Prezenţa Viitorului, Oradea: Cartea Creştină, 1997; Anthony A. HOEKEMA, Biblia şi Viitorul, Wheaton, IL: SMR, 1992; Stephen H. TRAVIS, I Believe in the Second Coming of Jesus, London: Hodder & Stoughton, 1982; David TIEDE, Jesus and the Future, Cambridge Universitz Press, 1990; Adrio KÖNIG, The Eclipse of Christ in Eschatology, Grand Rapids: Eerdmans, 1989.

25 Pentru un răspuns scurt şi provizoriu la întrebarea "de ce Dumnezeu a creat omul prin evoluţie?" cf. Peter VARDY, The Puzzle of Evil, London: Harper Collins, 1992, pp.140-152. Eu aş apela la planul lui Dumnezeu de a face oameni cu voinţă liberă. Dacă acesta a fost scopul lui Dumnezeu, atunci dacă omul ar fi fost creat ca un bebeluş, ar fi avut nevoie de îngrijire directă de către Dumnezeu sau îngeri. Dacă a fost creat ca un adult, atunci trebuia "pre-programat". Amândouă dintre aceste moduri de a proceda l-ar fi confruntat pe omul cu realitatea lui Dumnezeu într-un mod atât de direct încât să limiteze libertatea lui de a-l accepta pe Dumnezeu sau nu. Crearea omului printr-un proces de evoluţie elimină această dilemă.