Carine Plamada

(Germ: gattung=formă, tip, gen; forschung=cercetare, căutare; geschichte=istorie)

În critica biblică germană, folosirea lui G. este controversată. G.este din când în când folosit pentru a desemna nişte entităţi literare mai largi, precum evangheliile, epistolele, apocalipsa, scrierile istorice, etc., şi în acest caz Gattungsforschung desemnează analiza originilor istorice, dezvoltarea şi sfârşitul sau transmutaţia într-un alt gen literar sau într-un gen mixt (mischgattung).

Aici, G.se distinge de termenul german Form, care se foloseşte pentru a desemna unităţi literare mai mici decât primele, însă nu exclusiv, provenite din tradiţia orală. Unde Form sfârşeşte şi unde începe G. este în mod evident arbitrar, ceea ce-i face pe mai mulţi biblişti să refuze o distincţie totală între ele, astfel încât Form şi G. sunt în esenţă identice.

În recenta teorie structuralistă, aplicată în special criticii VT, termenul Form este folosit cu referire la texte individuale, iar termenul G. fie pentru un model sau schemă structurală (strukturmuster), compus din cel puţin două exemplare, fie pentru un text tip, i.e. caracterul tipic care stăpâneşte textul, fie ca acest caracter tipic să fie determinat de structură, aşezare, subiectul textului sau de un motiv specific ( vezi Rolf Knierim-Old Testament Form Criticism Reconsidered, Interpretation 27 <oct.1973>, pg. 463)

În engleză, G. este în mod frecvent tradus prin “gen”. Critica G-ului devine deosebit de problematică când se aplică literaturii bisericii primare, căci documentele ei cele mai însemnate, în mod special evangheliile, reprezintă un nou gen de literatură, paralelele lor cele mai apropiate fiind aşa numitele aretalogii.

Din perspectiva teoriei comunicaţiei, un gen, cf. M.Buss, “este văzut mai degrabă ca o categorie deschisă şi virtuală care descrie o posibilitate, decât ca o categorie de obiecte actuale care primesc o anumită descriere”. Un asemenea punct de vedere încearcă să înţeleagă un gen dat, de ex. un psalm de lamentaţie, în termenii funcţiei sale actuale în viaţa umană, care este, în ochii vorbitorului sau cititorului, mult mai mult decât o construcţie teoretică şi închisă constituită din toate elementele comune psalmilor de acest tip. Vezi M. Bus, Ed.-Encounter with the text, Semeia Supplement, Missoula: Scholars Press, 1979.

(germ.: copie, model, text)

Este un termen tehnic împrumutat din învăţătura germană pentru a desemna o copie particulară a unui document folosit ca sursă. De pildă, a se referi la V-ul lui Luca pe Marcu înseamnă a atrage atenţia asupra faptului că copia lucană din Marcu poate diferi considerabil de cea revizuită a lui Marcu, aşa cum o avem noi în cele mai importante manuscrise, sau de cea folosită de Matei.

Acest cuvânt german compus are câteva echivalente în engleză: istoria ispăşirii, istoria mântuirii, istoria sfântă sau istoria acţiunilor mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Contrar celorlaltor “-geschichte” termeni, Heilsgeschichte nu desemnează o metodologie de critică biblică (precum Formgeschichte sau Redaktionsgeschichte), ci mai degrabă nişte principii teologice care interpretează Scriptura ca fiind povestirea neîntreruptă a activităţii ispăşitoare a lui Dumnezeu în istorie (geschichte). Termenul mai poate fi folosit ca un simplu termen descriptiv referindu-se la teologia istoriei găsită în cele două testamente, esp. Deuteronom şi Luca-Fapte.

Este un termen tehnic în critica formei pentru a se referi la situaţiile din viaţa sociologică a lui Israel sau din viaţa bisericii primare, în care anumite forme retorice speciale (legende, povestiri, formule liturgice, psalmi, profeţii, pilde, etc.) au prins viaţă pentru prima dată (vezi Martin Buss- The idea of Sitz-im-Leben-History and Critique, ZAW 90, 1978, pg.157-70)

Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hermann Gunkel (1906) ca referindu-se la aşezarea socială a formelor literare în Israel (Sitz-im-Volksleben Israels). Martin Dibelius (From Tradition to Gospel, London: Ivor Nicholson and Watson, Ltd.; repr. James Clarke, 1971; New York: Charles Scribner’s Sons, 1935; Ger.: 1919) a aplicat acest concept la NT, mai ales materialului din evanghelii fiindcă, în contrast cu epistolele NT, el a existat într-o formă orală înainte de a fi scris în evanghelii. Aici, termenul capătă sensul de “situaţiile din viaţa bisericii” (Sitz-im-Leben der Kirche). Conform lui Dibelius nevoile bisericii de un material didactic şi predicativ au constituit “situaţia de viaţă” care a creat şi determinat conţinutul tradiţiilor.

C.H.Dodd (The Parables of the Kingdom, London: Nisbet&Co., 1935) şi Joachim Jeremias (The Parables of Jesus, New York: Charles Scribner’s Sons, 1955; London: SCM Press, 1972; Ger., 1947; 1971) au căutat să meargă dincolo de aşezarea sociologică a bisericii la “situaţiile vieţii lui Isus” (Sitz-im-Leben Jesu) pe care o definesc în parte ca fiind criza iminentă a judecăţii divine cât şi controverse ale lui Isus cu fariseii.

i.e în Matei, Marcu, Luca sau Ioan) în care diversele tradiţii (pildele, miracolele, discursurile) au fost transmise de către autori. Se recunoaşte aici că formele lingvistice au fost adaptate conform scopului kerigmatic, catehetic şi apologetic a scriitorilor evangheliilor, şi că semnificaţiile sau rolul lor pentru autor pot fi stabilite în parte prin forma literară pe care i-au conferit-o.

Este un termen german care nu posedă echivalent în engleză. Este tradus cel mai precis şi literal prin “istoria religiei sau religiilor”. În termeni mai largi se referă la aplicarea metodei de analiză istorică, aşa cum s-a dezvoltat la sfârşitul sec. XIX, la studiul religiei. Ca atare, trebuie diferenţiat (chiar dacă adesea este greu de făcut) de fenomenologia, psihologia, sociologia şi filosofia religiei. Religiongeschichte este deasemenea în mod frecvent tradus prin “religiile comparate” care, cel puţin în engleză, are adesea conotaţia unei abordări antropologice faţă de subiectele religioase în general, fără preocupări pentru relativitatea istorică. Dar, de fapt, “religiile comparate” (germ.:religionsvergleichung)sunt o parte a “istoriei religiilor” care presupune o cunoştinţă detaliată despre istoria religiilor specifice care vor fi comparate.

Religionsgeschichtliche Schule (şcolile istoriei religiei) este numele dat unui grup de învăţaţi protestanţi din Germania care, la începutul secolului, au încercat să înţeleagă religia VT şi NT în contextul istoric de atunci, care include celelalte religii din perioadele şi zonele respective. Această abordare, care se diferenţiază în mod radical de idealismul etic german din acea perioadă, este asociată cu numele lui: Hermann Gunkel, Johannes Weiss, Wilhelm Bousset, Wilhelm Heitmuller, Hugo Gressmann, Albert Eichhorn, … .

(germ.: istorie)

În teologia biblică recentă, s-a făcut o distincţie între, pe de-o parte, istoria ca fapte obiective, externe şi verificabile, şi, pe de-o altă parte, istoria ca semnificaţie, internă şi neverificabilă. Teologii germani au folosit cuvântul “historie” pentru a desemna pe cea dintâi, iar cuvântul “Geschichte” pentru a se referi la cea din urmă. Faptul că Isus a fost un om care a trăit în primul secol este o afirmaţie a unui fapt istoric verificabil prin aceleaşi criterii cu care orice fapt din trecut este verificat. Faptul că era Fiul lui Dumnezeu nu poate fi verificat, este o afirmaţie interpretativă care privaşte semnificaţia omului Isus, a cărui validitate este susţinută doar prin credinţă. Această distincţie permite susţinerea ca ceva (de pildă învierea lui Isus Hristos) să fie adevărat în termeni de istorie-ca-semnificaţie, şi să nu fie adevărat în sensul de istorie-ca-fapt, i.e. verificabil în mod obiectiv.

Limba engleză se apropie de termenii germani prin două adjective: historic (Geschichtlich) şi historical (Historich). A spune că un eveniment este “historic” înseamnă a observa că are o semnificaţie deosebită pentru un popor. A spune că un eveniment este “historical” înseamnă doar a observa că este un fapt, fără nici o apreciere în ceea ce priveşte semnificaţia sa.

Pentru rolul şi înţelesul acestor termeni, vezi Van Harvey: The Historian and the Believer, New York: The MacMillan Company, 1966; London: SCM Press, 1967.

Aşa definită “compoziţia” poate avea loc la oricare dintre cele trei etape: (a)în etapa orală sau scrisă înaintea prelucrării scriitorului; (b)când scriitorul însuşi adună laolaltă unităţile în procesul de compoziţie sau (c)când un redactor lucrează din nou la un text adăugând material unei unităţi literare preexistente.

CC intervine atunci când un text arată că a fost format prin punerea laolaltă a mai multor unităţi, parţial literare şi parţial preliterare. Ea caută să explice cum asemenea unităţi au fost adunate, cum compozitorul a făcut schimbări în materialul preexistent cât şi cum şi de ce a adăugat material propriu. CC întreabă: care sunt etapele compoziţiei? Care este rolul fiecărei unităţi din compoziţie? Ea caută să determine conţinutul teologic al diferitelor unităţi, care pot fi total diferite în ceea ce priveşte perspectiva şi intenţia. Când CC cercetează modul redacţional în care sunt tratate unităţile sau compoziţiile şi rolul lor în lucrări mai largi sau cărţi, ea devine identică cu critica redacţională. Ca exemple de material studiat pot fi citate povestirile lui Avraam şi Iacov, pasajele narative din Pentateuh, 1şi2 Regi…

Ebla este vechiul nume a unui cit arheologic cunoscut ca Tell Mardikh, situat între Hama şi Aleppo în Siria de Nord. În 1974-75 nişte arheologi italieni au descoperit arhivele regale din Ebla, compuse din câteva mii de texte cuneiforme, scrise în sumeriană (80%), şi într-o limbă necunoscută numită paleo-canaanită, sau eblaită (20%) care prezintă multă afinităţi izbitoare cu ebraica.

Vezi Biblical Archaelogist 39 (mai şi septembrie), 1976; 41(dec)1978; Chaim Bermant şi Michael Weitzman, Ebla: A Revelation in archeology (New York: Times Books, 1979); Paolo Matthiae, Ebla: An Impire Rediscovered (Garden City, New York: Doubleday, 1981); John F.Healey, Keeping us with recent studies: VII. Ebla: ancient city of Syria, ET 91(1980), pg. 324-28.

Aceste vreo 20 000 de tăbliţe au fost găsite în arhivele palatului lui Zimri-Lin (1730-1700 BC) la Tell el-Harivi, vechea cetate dinastică Mari situată în Mesopotamia, în Eufratul Mijlociu. Movila a fost escavată de arheologul francez Andre Parrot, între 1933-55. Tăbliţele care sunt scrise în akkadiană conţin contracte, corespondenţe diplomatice, inventarii, liste cu muncitori (bărbaţi şi femei), scrisori private, etc.

Ele au o valoare deosebită pentru reconstrucţia culturii amoriţilor din primele secole ale mileniului II BC, perioada patriarhilor biblici din Geneza. Pentru textele originale şi traducerea franceză vezi: Archives royales de Marie, vol.I-XIX (Paris: Imprimerie Nationale, 1950-79).

Au fost descoperite în 1929 în ruinele din vecinătatea palatului regal şi al templului vechiului ugarit, o cetate feniciană de pe coasta siriană şi poartă numele modern RS, care înseamnă “dealul chimeului”. Aceste câteva sute de texte ugaritice şi akkadiene sunt de o importanţă neîntrecută pentru înţelegerea culturii canaanitice şi, de aici, a mediului istoriei ebraice şi religioase din mileniul al II-lea BC.

Nu numai că procură cunoştinţe despre panteonul canaanitic (El, Baal, Anath, Dagon, Mot, etc.) şi despre miturile rituale care le înconjura, ci, mai mult, textele demonstrează netemeinicia teoriei evoluţioniste a dezvoltării cultice a lui Wellhausen, care conduce la o datare post-exilică a codului preoţesc. Pentru traducerea câtorva texte religioase vezi ANET. Psalmul 29 are o versiune paralelă în literatura ugaritică, unde apare numele Baal în loc de IHWH.

Este o teorie despre originile Pentateuhului care, cu toate că a avut numeroase antecedente, a fost susţinută în modul cel mai convingător de K.H.Graf (1866) şi de Julius Wellhausen (1876-1884). A fost adăugată ipotezei existente argumentul că documentele scrise, combinate şi revizuite de-a lungul secolelor din diverse puncte de vedere istorice şi teologice, pot fi datate şi aşezate cu precizie într-o secvenţă evoluţională.

Un document J (cca 850BC) şi un document E (cca750BC) au fost, conform acestei ipoteze, combinate de un redactor (R^JE), în jurul anilor 650BC. Codul Deuteronomic (621BC, numit D) a fost adăugat de către un redactor (R^D) în 550BC, iar Priestly Code (cca 450BC) a constituit ultimul document adăugat de către un redactor (R^P) în jurul anilor 400BC.

(din ebr. Elohim=Dumnezeu)

Originea, datarea şi întinderea documentului E(sau tradiţia orală), a cărui existenţă a fost propusă pentru prima dată de Jean Astruc în 1753, sunt foarte controversate. Dintre toate sursele (în mod tradiţional J,E,DşiP), localizarea sa în Pentateuh este cea mai dificil de stabilit, ceea ce conduce pe mai mulţi învăţaţi să o vadă ca un fel de supliment a redactorului la vechea sursă J.

După Otto Eissfeldt, E Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai îndepărtat şi mai copleşitor decât o face J; interpretarea legământului este mai puţin materialistă şi mai puţin naţionalistă (vezi e.g., Exod 19:5-6 şi Numeri 23:9,21), şi, mai evident, terminologia este diferită, Dumnezeu este numit Elohim şi nu IHWH, muntele sfânt este numit Horeb şi nu Sinai (Exod 3:12), amoriţii, şi nu canaaniţii, locuiesc în ţara promisă (Gen. 48:22; Exod 23:23, cf. Gen. 12:6, 50:11), etc..

Geneza 15:1b,3a,5,13-16(16:9-10 redacţional);20:1b-18;21:6,8-34;22:1-19;28:11-12,17,18,20-22;30:1-3,6,17-19,22-23;31:2,4-16,19b,24-25a,26,28-29,31b,32-35,36b-37,41-45,50,53b-55;32:1-2(32:13b-21);33:4-5,8-11,19-20;35:1-5,7-9,14,16-20;37:3b,22-24,29-36;40:2-23;41:1-33,34b,35a,36-40,47-48,50-54;42:1a,2-3,6-7,11b,13-26,28b-37;45:2-3,5b-15;46:1-5a;47:5b,6a,7-12;48:1-2,7-22;50:10b-11,15-26.

Este desemnarea obişnuită pentru una dintre cele patru surse majore, dar ipotetice (cu E,D şi P) folosite în compunerea Pentateuhului sau Exateuhului. Autorul necunoscut al acestei surse este numit “yahwistul”, de la numele englez pe care autorul îl foloseşte referitor la Dumnezeu, şi anume IHWH. Simbolul J provine de la acelaşi nume în limba germană, IHWH. În bibliile engleze, IHWH este tradus prin Dumnezeu (Domnul-Lord).

În ceea ce priveşte genul şi subiectul, documentul poate fi calificat ca unul epic, patriotic şi religios (Pfeiffer). El atribuie originea şi prosperitatea lui Israel făgăduinţelor făcute de IHWH lui Avraam, şi anume că sămânţa lui va deveni o naţiune mare, că ei vor fi o binecuvântare pentru toate naţiunile şi că vor primi din mâna Domnului o ţară în care curge lapte şi miere (Gen.12:1-4^a,7). Documentul schiţează lunga călătorie spre ţara promisă, începând cu patriarhii, trecând prin vicisitudinile din Egipt şi din deşert până la cucerirea Canaanului. Mai mulţi cercetători sunt de părere că acestei surse i s-a adăugat o alta mai târziu, tradiţia nordică (E), de către un redactor (R^JE) probabil în sec.VIII. Alţii găsesc în spatele sursei J o altă tradiţie mai timpurie, mai ales în Geneza: Rudolf Smend foloseşte simbolul J¹ pentru acest material; Otto Eissfeldt îl extinde la alte cărţi şi foloseşte simbolul L; R.H.Pfeiffer a găsit o sursă S diferită de J¹ şi de L ş.a.m.d.

Numeri 10:29-32,33-36;11:1-35(compus, tradiţii mai vechi);12:1-16;13:17b-20,22-24,27-31;14:1b,4,11-25,39-45;16:1b,12-15,25,26,27b-34;20:19-20,22a;21:1-3,4-9;22:3b-8,13-19,21-37,39-40;23:28;24:1-25;25:1-5;32:1,16,39-42.

Vezi Martin Noth : A History of Pentateuchal traditions (Englewood Cliffs, NJ : Prentice-Hall, 1972), cap. 4 şi suplimentul traducătorului.

După părerea majorităţii savanţilor în VT, P reprezintă cel mai târziu strat de material folosit în formarea Pentateuhului (Exateuhului), numele lui P derivând de la preoţii evrei a căror tradiţii şi puncte teologice le conţine. Existenţa acestei tradiţii, mai târziu desemnată cu litera P, a fost propusă pentru prima dată în 1853 de către Hermann Hupfel, care s-a gândit că este vorba de cel mai timpuriu material din Pentateuh şi nu cel mai recent, cum a propus ulterior (mai târziu în acelaşi secol), ipoteza lui Graf-Wellhausen. Din perspectiva documentară, care accentuează individualitatea creativă a unui autor necunoscut, codul P este descris ca un produs a erudiţiei istorice şi legale (cultice), aşa cum o devedeşte preocuparea sa pentru genealogii, tabelele cu naţiunii, date, ordonanţele cultice, şi formulele literare (e.g.Gen.2:4a; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10, 27; 25:12, 19; 36:1; 37:2), cât şi repetiţiile sale şi stilul de exprimare judicios de exact (e.g. Gen. 1:11-12; Exod 7:9-10; 8:1-2, 12-13, etc.).

În conţinutul lui, codul P rezumează originile poporului lui Dumnezeu, instituţiile sale sacre şi legile cultice de la crearea lumii până la instalarea în ţara promisă, o istorie divizată în patru mari perioade marcate prin: revelarea legilor divine lui Adam în primul rând, iar apoi lui Noe, lui Avraam şi, în ultimul rând, lui Moise. Un reprezentant al punctului de vedere tradiţional a denumit codul P “carta iudaismului” sau “constituţia unui stat teocratic” (R.Pfeiffer).

În ultimele decenii totuşi, natura precisă, data şi conţinutul lui P, la fel ca şi vârsta şi originea tradiţiilor pe care le conţine au fost puternic dezbătute. O modificare a ipotezei documentare se găseşte în lucrarea lui Martin Noth, al cărui criticism tradiţionalo-istoric, cu toate că afirmă o ultimă perioadă literară în perioada exilică (586-539 BC), accentuează istoria preliterară a tradiţiei. Noth sugerează că P este doar una din trei (nu din patru) straturi literare distincte în pentateuh (afară de Deuteronom), care este în principal o naraţiune care formează rama Pentateuhului şi căreia materialul legal (mai vechi? e.g.Lev.1-7) a fost adăugat ulterior. Naraţiunile pun accent pe stabilirea cultului la Sinai şi pe formarea celo 12 triburi.

Num. 1:1-4:49 (cap 5-6 sunt adăugiri); 7:1-89 (8:1-4* este un “fragment izolat”); 8:5-10:28; 13:1-17a, 21,25-26,32-33; 14:1a,2-3,5-10,26-38; 16:1a,2-11,16-24,27a,35-50; 17.1-18:32 (cap 19 este o adăugire); 20:1-13,22b-29; 22.1 (25:6-18* poate fi o adăugire în completarea pentateuhului; 26.1-27:11 o adăugire la P); 27:12-23 (cap 28-36, fără 32:1,16,39-42<J> sunt adăugiri la P).

Vezi Martin Noth : A History of Pentateuchal traditions (Englewood Cliffs, NJ : Prentice-Hall, 1972); acest volum conţine o “Schiţă analitică a Pentateuhului”de mare ajutor, adăugată de traducătorul B.W.Anderson.