Accente teologice şi procedee literare în Evanghelia după Matei.*

 

Comunitatea ce regrupează creştini din cea de-a doua jumătate a primului secol, undeva în spaţiul siro-palestinian, a fost prima grupare beneficiară a unei lucrări reprezentative plasate sub autoritatea evanghelistului Matei. Această operă, pe care noi o cunoaştem sub numele de Evanghelia după Matei, este un text ce se bazează pe tradiţii (literare) care se aflau în posesia evanghelistului şi pe care acesta, la rândul său, le-a regrupat într-o relatare ordonată[1].

Lucrarea lui conţine elemente care-i sunt proprii. Ea comportă însă şi părţi care au o altă provenienţă. Diferite ipoteze au încercat să explice originea acestor tradiţii precum şi mecanismul intern al transmiterii acestora. Teoria celor două surse, de exemplu, propune o identificare a acestor materiale[2]. Conform acestei ipoteze, Matei ar fi lucrat pe textul lui Marcu si, în plus, s-ar fi inspirat dintr-o altă sursă desemnată cu litera Q (Quelle = „sursă”) care-ar fi conţinut esenţialul cuvintelor lui Isus (în treacăt amintim că existenţa acestui document nu a fost niciodată dovedită). Există însă şi tradiţiile proprii (conservate şi transmise în comunitatea respectivă), un material specific de care evanghelistul a dispus şi pe care el l-a ordonat în propria sa maniera lui[3]. Rezultatul acestei munci este o lucrare plină de unitate ce propune un punct de vedere diferit de cel al celorlalţi evanghelişti.

În rândurile următoare dorim să ne referim tocmai la această specificitate a evangheliei care ne preocupă, Evanghelia după Matei.

 

 

1. Matei şi teologia sa.

 

Evanghelia după Matei nu este un tratat propriu-zis de teologie căci nu întâlnim în evanghelie o expunere sistematică a unei sau a unor doctrine. Se poate totuşi observa că autorul evangheliei a scris lucrarea lui cu o intenţie bine determinată. Tendinţa lui este de a da un anume sens lucrării lui Isus Hristos.

Categoriile teologice centrale ale evangheliei sunt tipic vetero-testamentare iudaice. Pentru o înţelegere mai bună a textului matean, iată câteva din aceste categorii, menţionate pe scurt:

 

- a. Scripturile. Matei acordă un loc aparte formulelor „de anunţ – împlinire”. O preocupare prioritară a lui Matei este aceea de a prezenta pe Isus ca împlinire a tuturor speranţelor lui Israel exprimate înainte de Noul Legământ.

În contradicţie cu rabinii epocii, însă în acord cu contemporanii creştini, autorul nu si-a însuşit metoda tradiţională de interpretare. În acest sens, un loc special îl au pasajele mesianice[4].

 

- b. Interesul escatologic. Secţiunea apocaliptică a lui Matei est mult mai lungă decât cea lui Marcu[5]. Această parte escatologică este mai dezvoltată în marile cuvântări ale capitolelor 24 şi 25 decât în parabolele care-i sunt proprii[6].

 

- c. Cristologia. Isus din Nazaret este prezentat în evanghelie ca un Mesia anunţat de către prooroci şi respins de către cea mai mare parte a iudeilor. În evanghelie întâlnim diferite titluri: „Fiu al omului”, „Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, între care ultimele două titluri ocupă un loc important. Un al patrulea titlu apare şi este mult mai evidenţiat decât la ceilalţi trei evanghelişti, titlul de „Fiu al lui David”.

 

- d. Împărăţia cerurilor. Formularea „Împărăţia cerurilor”, preferată de către Matei (urmând, în aceasta, practica lui Isus Însuşi[7]), corespunde unei turnuri folosite în mod curent de către rabini, formulă ce avea practic acelaşi sens ca cel al expresiei „Împărăţia lui Dumnezeu”[8] folosită în mod obişnuit în evanghelii.

La aceasta formulare am putea adăuga expresia „Evanghelia (Vestea Bună a) Împărăţiei” (Matei 4,23; 9,35) ce recapitulează toată activitatea de învăţătură a lui Isus.

Împărăţia are un dublu aspect: prezent şi viitor. Între componentele acestei duble certitudini există o tensiune şi o aşteptare pe care cititorul credincios trebuie să le integreze corect în trăirea lui şi să le experimenteze în consecinţă.

Natura acestei Împărăţii precum şi condiţiile venirii sale sunt descrise pe larg într-o serie de „parabole ale Împărăţiei”, parabole pe care le găsim doar la evanghelistul Matei[9].

 

- e. Biserica. Autorul evangheliei s-a debarasat de vechile legături şi aderă acum, pe deplin, la noua comunitate care a abolit barierele între iudei şi păgâni, comunitate care a primit moştenirea lui Israel. Un paradox se manifestă în evanghelie: alături de un anume particularism, putem distinge şi un universalism care depăşeşte primul aspect[10], universalism care se înrădăcinează în natura însăşi a lucrării lui Isus[11].

 

 

2. Procedee literare folosite de evanghelist.

 

Pentru o mai bună înţelegere a textului evangheliei, un studiu prealabil al fenomenelor literare ale acestui text se dovedeşte folositor. Vom constata că tocmai acest studiu al practicilor şi opţiunilor literare operate de către evanghelist ne descoperă, implicit, personalitatea evanghelistului şi condiţionează, totodată, înţelegerea textului.

Lucrarea evanghelistului poate fi mai bine înţeleasă dacă ţinem cont de cele două părţi ale compoziţiei în perspectiva mai-sus amintită: folosirea materialelor preexistente, materiale la care se adaugă învelişul lor redacţional[12].

Examinarea Evangheliei după Matei ne duce la următoarea constatare: textul descoperă un fundal semitic bine reprezentat; procedeele literare demonstrează o anume determinare, o atitudine conştientă a redactorului; de fapt, această intenţionalitate inteligentă şi personală conduce la structurarea lucrării aşa cum o posedăm astăzi.

 

- a. Semitismul matean. Cu toate că Evanghelia după Matei prezintă toate caracteristicile unei scrieri greceşti, textul conţine semitisme în abundentă[13]. Poate mai puţin evidente în vocabular (Matei, imitând stilul limbii vorbite a lui Marcu, nu refuză folosirea cuvintelor latine)[14], aceste semitisme pot fi reperate atât în cuvintele ebraice[15] şi în expresiile palestiniene[16] în care este învelit textul lui Matei, cât şi în procedeele literare[17] care sunt înrădăcinate în lumea iudaică.

În Evanghelia după Matei anumiţi termeni aramaici rămân fără traducere[18]. De asemenea, evanghelistul face referire la obiceiuri iudaice care rămân ne-explicate[19]. Pe de altă parte, se presupune că cititorul cunoaşte geografia evangheliei (Matei 4,24-25), particularităţile dialectelor locale (Matei 26,73) precum şi ce înseamnă „ziua dintâi a praznicului Azimilor” (Matei 26,17). Toate aceste particularităţi ne fac să credem că Matei, evanghelistul, credita cititorii săi de o bună înţelegere a culturii iudaice.

La aceste elemente se adaugă folosirea Vechiului Testament: Matei citează Scriptura după felul iudaic de citare a ei, respectând-o uneori până la litera textelor fapt ce face ca acestora să li se recunoască un caracter sacru, divin.

În ceea ce priveşte limbajul, există numeroase puncte comune între felul în care Matei se exprimă şi Septuaginta. De altfel, citatele Vechiului Testament concord, în cea mai mare parte a cazurilor, cu textul Septuagintei.

 

- b. Stilul evanghelistului. În lectura primei evanghelii putem distinge cu uşurinţă anumite cuvinte care sunt preferate de către autor[20]. De asemenea, putem constata folosirea unor procedee precum ar fi: fenomenele de repetiţie[21] şi formulele introductive[22].

Evanghelia după Matei poartă amprenta unei compoziţii îngrijite. Evanghelistul supune materialele pe care le-a primit unui tratament foarte elaborat: uneori el face un efort de unificare[23], alteori el manifestă preocuparea unei compoziţii organizate cu ajutorul grupărilor numerice (2, 3 şi 7) sau printr-o tendinţă spre generalizări[24].

Găsim deci în această evanghelie multiple turnuri şi procedee caracteristice literaturii iudaice, tehnici literare specifice cadrului religios şi cultural al Palestinei primului secol.

La sfârşitul acestei prezentări sumare putem spune deci că, în ceea ce-l priveşte, autorul evangheliei demonstrează o mare familiaritate cu condiţiile iudeo-palestine ale vremii şi cu scrierile proprii acesteia. Ceea ce rezultă poartă amprenta unei intenţionalităţi specifice şi poate fi definit ca o compoziţie îngrijită, un text ales ce permite o lectură profitabilă pentru cititorul modern.

 

 

--------------------

* Prezentul articol este o prelucrare a unei părţi din lucrarea de maîtrise en théologie susţinută în faţa unei comisii de examinare a Facultăţii de teologie protestantă, Universitatea de Ştiinţe Umane (actuala Université Marc Bloch) – Strasbourg, februarie 1994.

 

Résumé

 

Sous l'autorité de l'apôtre Matthieu, la communauté chrétienne, d'origine vraisemblablement juive dans l'espace de la Palestine ou de la Syrie, a abrité et développé des traditions évangéliques qui ont évolué vers une rédaction définitive de l'évangile dans les années 80-100.

La progression dramatique du récit, les procédés littéraires employés, les détails de la langue, reflètent essentiellement les raisons pour lesquelles l'évangile fut écrit : répondre aux besoins de la communauté au sujet de la catéchèse et de la pratique liturgique.

Quant à l'auteur lui-même, sa formation, sa compétence et son intentionnalité ne font aucun doute : il nous présente une composition recherchée, un récit soigné où la façon dont les textes sont groupés permet une mémorisation facile et une lecture profitable.

 

Gabriel GOLEA

ggolea@hotmail.com