Evanghelia după Matei. Scopul scrierii şi destinatarii acesteia.*

 

Citind Evanghelia după Matei descoperim un Isus Hristos ce Se plasează într-un context palestinian, semitic. Cartea a luat deci naştere în şi pentru o comunitate în al cărei cadru vedem pe Isus predicând, instruind, acţionând aşa cum Îi cerea misiunea încredinţată de Tatăl.

Studiind lucrarea evanghelistului, am putea oare identifica felul dificultăţilor pe care acesta le-a întâlnit atunci când a scris evanghelia ce-i poartă numele? În ce scop a fost scrisă această evanghelie? Care a fost interesul ei imediat, către sfârşitul primului secol al erei creştine?

Pentru a răspunde la aceste întrebări amintim că cercetarea actuală este împărţită[1]. Astfel, unii comentatori văd în Evanghelia după Matei produsul unei „şcoli de exegeză” asemănătoare celei din comunitatea de la Qumrân şi care ar fi stabilit propriile principii, metode de interpretare ale Scripturii[2]. Dimpotrivă, alţi savanţi consideră că evanghelia omite numeroase aluzii la Vechiul Testament[3]. Pentru anumiţi exegeţi, scrierea lui Matei apare ca un fel de ediţie revizuită de pericope destinate lecturii liturgice[4].

Uneori există părerea că la origini Evanghelia după Matei ar fi fost un manual destinat fie Bisericii în general pentru a o orienta pe calea credinţei (câteodată, evanghelia este calificata drept evanghelie „eclesiastică”)[5], fie pastorilor pentru a răspunde nevoilor acestora legate de instruire (cateheza)[6]. O altă opinie este aceea conform căreia evanghelia ar fi fost pur şi simplu scrisă pentru a răspunde unor preocupări de ordin apologetic[7].

Toate aceste opţiuni născute din diferite conjuncturi istorice ale primului secol (creşterea Bisericii, confruntarea cu diverse întrebări specifice evanghelizării etc.), precum şi din aprecieri de tip literar, intern (structura, compoziţia evangheliei, anumiţi indici în interiorul ţesăturii lăuntrice etc.), sugerează impactul pe care evanghelia l-a avut în primele ceasuri ale naşterii creştinismului. În ceea ce ne priveşte pe noi, cititori ai veacului al XXI-lea, aceste ipoteze precum şi confruntările dintre ele, mărturisesc interesul pe care aceeaşi evanghelie continua sa-l aibă în studiul exegetic.

Dacă este adevărat că nu ştim foarte multe despre intenţiile precise ale evanghelistului dimpotrivă lucrarea lui ne permite să schiţăm un anume tablou al Bisericii mateene. Vom încerca sa-l redăm în cele ce urmează, folosind o anume schematizare a prezentării şi având mereu în vedere caracterul relativ provizoriu al acesteia.

 

 

1. O comunitate ieşită din iudaism.

 

Marea majoritate a bibliştilor contemporani gândeşte că destinatarii primei evanghelii sunt creştini de origine iudaică[8]. Conţinutul scrierii demonstrează acest lucru din plin: comunitatea, întemeiată pe „Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16, 16), la origine, este compusă din ucenici care aparţin la şcoala Învăţătorului (Matei 11,29; 23,8), dispuşi în a căuta înţelegerea Cuvântului (Matei 13,23).

Legea rămâne mereu valabilă, vie însă un alt precept o revalorizează: vechiul cod promulgat de către Moise este purtat la plinătatea lui de către Hristos în actele şi cuvintele Sale (Matei 5,17-18).

În evanghelie întâlnim subiecte tipic iudaice, diferite teme precum milostenia (Matei 6,2-4), rugăciunea şi postul (Matei 17,21), darurile pentru altar (Matei 5,23-24) şi divorţul (Matei 19,1-10). Întâlnim de asemenea, o recurgere destul de frecventă la Vechiul Testament.

În ceea ce priveşte compoziţia, comunitatea are următoarea fizionomie:

 

- a. O comunitate mai degrabă urbană. Folosirea relativ frecventă a cuvântului „cetate”[9] şi concluzia conform căreia neghina printre grâu este lucrarea duşmanului[10] (numai cineva care nu are deprinderea muncii la câmp avea nevoie de astfel de reflecţii), ar putea indică faptul că ea, comunitatea nu era situată în mediu rural, ci mai degrabă, într-o localitate ceva mai mare.

 

- b. O grupare relativ bogată. Preocuparea pentru săraci este mai puţin evidentă ca la Marcu şi lipsesc, de asemenea, simpatiile proletariene pe care le întâlnim la Luca[11]. Mai mult, moneda pe care Matei o foloseşte este mai variată iar sumele sunt mai importante[12].

 

- c. O Biserică a cărei organizaţie nu este pe deplin definită. În această comunitate, nu există un şef religios[13]. Sunt totuşi menţionaţi bătrânii (prezbiterii) însă numai în relaţie cu Sinedriul şi cu conspiraţiile membrilor acestuia împotriva lui Isus[14]. Biserica este mai degrabă slujită de către profeţi, înţelepţi şi cărturari (Matei 23,34).

 

- d. O comunitate mixtă (corpus mixtum). Comunitatea este departe de a fi desăvârşită: ea are membri buni, dar are şi membri răi. Din nefericire, există neghină printre grâu! A o smulge, nu aparţine responsabilităţii oamenilor, ci depinde de Judecata ultimă, ea este legată de revenirea lui Hristos (Matei 13,37-43).

Tot în această ordine de idei, comunitatea (daca dăm la o parte nevoia pe care o are de a i se aminti „Judecata de apoi”, exortaţie [îndemn] ce trădează o anume situaţie etică ce ţine de starea de căldicel) este confruntată cu problema perseverenţei în viaţa de credinţă[15] şi cu cea a unor erori propagate de către falşi profeţi[16].

 

 

2. O Biserică în conflict cu iudaismul oficial.

 

După căderea Ierusalimului (anul 70 d. Hr.), asistăm la o renaştere a iudaismului în localitatea Iamnia (Yabné), pe coastă, la sud de Jaffa. Acolo doresc fariseii să se organizeze[17] şi, în acelaşi timp, să marcheze distanţa lor faţă de creştinism. Către anul 85 al erei noastre evreii care devin creştini sunt excluşi din sinagogi[18].

În ceea ce-i priveşte, creştinii nu sunt nici ei străini de acest sectarism pe care-l resimţim de-a lungul întregii evanghelii[19]. De altfel, în evanghelia aceasta Isus este în polemica cea mai aspră cu fariseii (de exemplu, în capitolul 23 al evangheliei)[20]. Sunt acuzaţi „oamenii Legii” din timpul lui Hristos[21] şi prin ei, întregul popor (Matei 8,12; 21,43.). Care vor fi consecinţele? Primul act de pedeapsă va fi ruina Ierusalimului[22] iar al doilea se situează la Parusie, cu ocazia Judecăţii[23].

 

 

3. O Biserică deschisă faţă de păgâni.

 

Predicarea lui Isus, apoi cea a ucenicilor Săi, destinată poporului iudeu, se soldează cu un eşec evident. Mai mult, tragicul război iudaic (66-70 d. Hr.) conduce la distrugerea Ierusalimului, la incendierea Templului şi la dispersarea poporului. Aşa cum am văzut, Sinagoga va exclude chiar din rândurile ei pe cei convertiţi la creştinism.

În astfel de împrejurări, iudeo-creştinii sunt plasaţi înaintea unei alternative decisive: vor trebui să persiste într-o atitudine particularistă, adresându-se astfel doar iudeilor? Sau, dimpotrivă, să se deschidă către misiunea universală alăturându-se în felul acesta Marii Biserici? Matei alege versiunea universalistă[24] invitând, în acelaşi timp, şi comunitatea lui să se angajeze pentru aceeaşi cauză.

Aceste trăsături ale Evangheliei după Matei permit nu numai o descifrare a unei comunităţi creştine depozitare a tradiţiilor de care evanghelistul se simte solidar dar, totodată, şi o mai bună lectură a marilor învăţături pe care această evanghelie le conţine.

 

 

--------------------

* Acest articol (a cărui bibliografie se impune a fi reactualizată) este o prelucrare a unei părţi din lucrarea de maîtrise en théologie susţinută în faţa unei comisii de examinare a Facultăţii de teologie protestantă, Universitatea de Ştiinţe Umane (actuala Université Marc Bloch) – Strasbourg, februarie 1994.

 

 

Résumé

 

Sous l’autorité de l’apôtre Matthieu, la communauté chrétienne, d’origine vraisemblablement juive dans l’espace de la Palestine ou de la Syrie, a abrité et développé des traditions évangéliques qui ont évolué vers une rédaction définitive de l’évangile dans les années 80-100.

Alors que la communauté devait faire face à des menaces extérieures (l’exclusion de ses membres de la Synagogue) et à des tensions intérieures, l’auteur du premier évangile s’apprête à lui venir en aide. L’évangile qu’il a écrit, puisé dans la tradition de la communauté, répond parfaitement à ses requêtes d’ordre spirituel.

La progression dramatique du récit, les procédés littéraires employés, les détails de la langue, reflètent essentiellement les raisons pour lesquelles l’évangile fut écrit: suffire aux exigences de la communauté au sujet de la catéchèse et de la pratique liturgique.

Quant à l’auteur lui-même, sa formation, sa compétence et son intentionnalité ne font aucun doute: il nous présente une composition recherchée, un récit soigné où la façon dont les textes sont groupés permet une mémorisation facile et une lecture profitable.

 

Gabriel GOLEA

ggolea@hotmail.com