Cei doi mari stâlpi ai Iudaismului au fost alegerea lui Israel iar apoi darea Legii. Acest fapt este relatat intr-un mod curios în scrisorile lui Pavel, unde este văzută importanţa lor în dificultatea ce au cauzat-o. Am menţionat anterior problema fundamentală cu care s-a confruntat Pavel: cum să împace ambele naturi, cea veche cu cea nouă, el crezând în ambele. Legii i s-a atibuit în special un tratament întortocheat şi nesincer şi ne vom uita la acest aspect mai în detaliu.

Un aspect dificil în a-l înţelege pe Pavel în privinţa legii este datorită faptului că a scris diferite lucruri în circumstanţe diferite legate de acest aspect. Am aruncat deja o privire fugară asupra acestui aspect. Dacă cineva îi spunea unui convertit dintre neamuri, "trebuie să te fii tăiat imprejur", Pavel ar fi răspuns ca acceptare circumciziei ar fi însemnat renunţarea la Christos. Deşi problema era pusă diferit Pavel putea susţine că nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu contează: nu conta că nimeni nu credea că are vreo importanţă. După cum era punctul lui de vedere cu privire la circumcizie toate aceste păreri diferite pe care le-a spus despre Lege au fost determinate de diferite circumstanţe. Acesta nu trebuie să creeze nici uimire nici îngrijorare. Aceasta nu înseamnă că Pavel nu avea anumite principii definite sau că arfimaţiile lui erau spuse întâmplător. Fiecare lucru pe care l-a spus despre lege era compatibil cu unul dintre principiile sale majore. Oricum el nu avea o singură teologie în ceea ce privea Legea. Nu era punctul de plecare al gândirii sale şi este imposibil să dăm o afirmaţie centrală despre Lege care să explice celelalte afirmaţii ale lui. Oarecum este posibil să explicăm fiecare dintre lucrurile variate pe care le-a scris legate de acest aspect. Vom discuta patru contexte în care apare Legea, iar cel de-al treilea este cel care revelează problema lui teologică fundamentală.

Problema lui Pavel cu privire la Lege începe să devină şi mai complicată când observăm că el are două afirmaţii pozitive de spus despre aceasta şi de asemenea mult mai multe lucruri negative decât este îndreptăţit. El pretinde că întăreşte Legea (Rom 3:31) şi el favorizează ţinerea poruncilor (Rom 13 8-10; 8:4), afirmă că Legea este sfântă iar porunca este sfântă , dreaptă, bună (Rom 7:12). Deşi în fond egalează legea cu păcatul şi cu carnea (Rom 6:14), el menţine că scopul Legii este de a provoca sau de a condamna umanitatea. (Gal 3:19, 22; Rom.3:20).

Afirmaţiile pozitive sunt relativ uşor de înţeles deoarece în cea mai mare măsură el este de acord cu comportamentul impus de Lege. În Galateni pe măsură ce se apropie de finalul argumentului său împotriva circumciziei, vede nevoia de a adresa întrebarea cu privire la modul în care creştinii trebuie să se poarte. Creştinii sunt liberi să împlinească Legea, desigur aceasta nu trebuie să conducă la abuzuri. Trebuie să se iubească unii pe alţii după cum şi Legea o spune- iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi în aceasta împlinindu-se toată Legea (Galateni 5:14/ Lev. 19). În Romani 13 Pavel afirmă că acela ce-şi iubeşte aproapele a împlinit Legea, iar apoi înşiră patru din cele 10 porunci: să nu comiţi adulter, crimă, furt, să nu pofteşti (Romani 13:8-10). În Romani 8:4 el afirmă că în creştin cerinţa Legii este împlinită.

Ceea ce pretinde Legea este bun-Romani 7:12. Ca şi apostol, Pavel, a continuat să-şi menţină concepţia în această privinţă, reflecţie relativ sistematică. Vedem în capitolul 10 că în general presupune că obiceiurile iudaice, în special în conflictele cu păgânii, erau bune şi corecte, cu toate că am văzut deasemena că el se opune circumciziei şi ţinerii Sabatului. Cum putem înţelege îmbrăţişarea întregii Legi, de către el dacă nu o accepta în totalitate, eliminând unele părţi ale ei?

Unii cercetători ai Noului Testament au încercat să analizeze Legea şi să vadă care părţi nu sunt fundamentate în porunca iubeşte-ţi aproapele. Aceştia s-au concentrat asupra a ceva ce au numit Legea ritualului ca fiind eliminată: Pavel a ţinut Legea morală dar s-a opus celei ritualice sau cultice. Aceasta desigur nu este o clasificare veche iudaică a Legii. Pavel nu a inventat-o şi nici nu ar fi acceptat-o după cum vom vedea. Vom reuşi să înţelegem mai bine dacă, pe scurt, vom analiza cum au clasificat vechii iudei Legea.

În general ei deosebeau două categorii de legi, cele care guvernau relaţia oamenilor cu Dumnezeu şi cele care guvernau relaţiile oamenilor între ei. Făcând această distincţie Levitic 19:18 este un rezumat al celei de-a doua table de Legi referitoare la oameni şi orice cititor poate să observe acest lucru; acest verset sumarizează ce spun versetele precedente. Deşi Iudeii uneori citau Levitic 19:18 ca un rezumat al celei de-a doua table adesea era folosit ca un rezumat al Legii în general şi a fost transformat chiar într-o epigramă-ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Acest lucru este găsit în Tobit 4:15 şi este atribuit lui Hilel Fariseul în Talmudul babilonian. Philo scria că ceea ce unei persoane nu i-ar plăcea să i se facă, să nu facă nici altora (Hypothetica 7:6). Pavel foloseşte rezumatul negativ la sfârşitul pasajului despre Lege din Romani 13:10- dragostea nu face rău aproapelui de aceea dragostea este împlinrea Legii.

Acei ce-au folosit rezumatul negativ nu au crezut că are doar implicaţii negative. Philo şi-a exprimat rezumatul să nu faci, cu ilustraţii pozitive-dacă săracul sau cerşetorul îţi cere hrană dă-o ca lui Dumnezeu (Hypothetica 7:6). În mod similar când Pavel sumarizează Legea citând interdicţiile date şi folosind aceste rezumate negative el nu intenţiona să limiteze Legea sau Dragostea la anumite interdicţii faţă de rău. În 1Cor. 13 el oferă o relatare pozitivă a acţiunilor care izvoresc din dragoste.

Deasemenea nici cei care citând iubeşte-ţi aproapele sau nu fă rău altora au sumarizat întrega Lege nu au intenţionat să excludă cealaltă tablă de porunci referitoare la relaţia dintre om şi Dumnezeu. Philo cu fermitate a crezut în sacrificiu şi la fel şi Tobit şi Hilel. Isus oferă un exemplu şi mai frapant. Referitor la un pasaj când a fost întrebat despre cea mai mare poruncă. El s-a referit la cele două: iubeşte-L pe Dumnezeu (Deut.6:4), iubeşte-ţi aproapele (Lev. 19:18). Acestea sunt cele mai bune pasaje care rezumă cele două table, cu toate că putea rezuma Legea şi Profeţii spunând tot ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel (Mat. 7:12). Logic vorbind această afirmaţie include doar o jumătate din Lege şi cu toate astea Isus nu o respinge pe cealaltă. Era deacord în ce priveşte sacrificiul atât cu ispăşirea-Matei 5:23 cât şi cu purificarea-Marcu1:44.

Când studiem epistolele lui Pavel mai în detaliu observăm că el elimină poruncile primei table pe care găsim următoarele legi:

Să n-ai alţi dumnezei în afară de mine

Cinsteşte Sabatul (Exod 20:2-11; Deut.5:7-15) Cu acestea Pavel era de-acord excepţie făcând doar ziua de Sabat. El îi atenţionează pe Galateni referitor la a cinsti zilele sfinte din calendarul iudaic -Galateni 4 şi le scrie romanilor că ţinerea acestor zile este opţională-Romani 14. Fără îndoială el se opunea acestor zile în Galatia deoarece duşmanii săi le introduseră. La rândul lui ar fi putut să ţină şi el Sabatul în loc să depună eforturi opunându-se să ofere o împuternicire neamurilor. Oricum atitudinea sa negativă faţă de zile în Galateni nu ne permite să spunem simplu că era împotriva Sabatului de vreme ce-l considera opţional în Romani 14. Mult mai interesant este să luăm în considerare atitudinea lui Pavel faţă de poruncile care guvernau relaţiile dintre om şi Dumnezeu oprindu-ne doar la primele două: să n-ai alţi dumnezei afară de mine şi să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini. Pavel locuia într-o lume care era impregnată de imagini ale diferitor zei cărora în mod elaborat li se slujea cu diferite ritualuri şi prin diferite jertfe. De vreme ce era apostol al neamurilor, foşti păgâni, el a trebuit să-şi aleagă o atitudine faţă de aceste două porunci.

Problema era ridicată de Corinteni. Puteau ei să mânânce carnea jertfită unui idol? În lumea antică animalele aveau un rol dublu: oamenii le jertfeau unui idol iar apoi le mâncau. În zona păgânismului mediteraneean unele cărnuri de la animalele sacrificate puteau sfârşi în piaţa publică pentru a fi vândute. Reacţia lui Pavel este mai mult una instructivă; el din instinct s-a dat înapoi de la o practică care era respingătoare pentru iudei şi a prezentat două argumente împotriva ei. Unul, era faptul că participa în cultul unui idol şi în euharistia creştinească sunt reciproc exclusive-1Cor. 10:14-21. Aceasta susţine porunca biblică să nu slujeşti altor dumnezei închinându-te în templele lor; în acest caz, închinându-te prin participarea la o masă de jertfă împreună cu închinătorii, preoţii şi altarul. Deşi Pavel condamnă acest caz fără să citeze a doua poruncă totuşi el face referire la un principiu nou: participarea în sângele lui Hristos. Cei ce împărtăşesc cina Domnului să nu fie contaminaţi de împărtăşirea unei jertfe idoleşti. O propoziţie din acest pasaj se leagă de legea lui Moise: ceea ce jertfesc păgânii închină demonilor şi nu lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:20), Pavel necitând porunca exactă din Deuteronom 32:17.

Înainte cu două capitole Pavel a oferit un alt argument împotriva consumării cărnii închinate idolilor. Dacă o persoană tare care ştie că idolii nu au o existenţă reală, mănâncă din carnea închinată lor, un creştin slab, se poate împiedica crezând că persoana tare de fapt se închina idolului. Dacă mâncarea este o pricină de poticnire pentru fratele meu nu voi mânca niciodată carne decât să-l fac să cadă. (1Cor. 8:9-13). Acest argument este un efort de a aduce o lege cultică sub explicarea poruncii iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pavel nu era împotriva legii cultice, ci el prin rezumarea legii într-o poruncă, căuta o aplicaţie pentru un comportament etic.

Corintenii erau pentru a consuma carnea închinată idolilor ei ştiind că un idol nu fiinţează în realitate şi că de fapt ceea ce era închinat unui idol era închinat nimănui. Pavel trebuia să ateste că aveau dreptate (1Cor 8:1-6), dar în final a renunţat parţial la argumentul lor. Cu toate că nu se puteau închina la templu convertiţii săi aveau voie să mănânce ceea ce se vindea în piaţă sau ceea ce li se oferea de către cineva cu excepţia celuia care aducea jertfa.

În mod formal Pavel susţinea că cei convertiţi dintre neamuri erau liberi de sub Lege. Un principiu care l-a făcut şovăitor să citeze pur şi simplu anumite porunci ca îndrumar comportamental, cu toate că propriile sale concepţii despre un comportament adecvat, atât unul etic cât şi cultic erau iudaice în pronfuzime. În 1Corinteni 8, 10 îl vedem luptându-se cu noii convertiţi încercând să rezolve problema comportamentului adecvat în baza credinţelor ce le-au împărtăşit, fără să citeze legile din Exod sau Deuteronom. Ei credeau că exista un singur Dumnezeu şi Aceluia singur trebuia să se închine aducându-I jertfe sau prin alte mijloace respectând poruncile primei table a legilor mozaice. Considerau că nu le era permisă nici o acţiune injurioasă la adresa celorlalţi respectând astfel Levitic 19:18: iubeşte-ţi aproapele. În ultimul rând credeau că erau uniţi în trupul lui Hristos iar această unire impunea un comportament specific. Folosind aceste principii Pavel şi urmaşii dintre neamuri au încercat să stabilească ce era bine şi ce era rău atât în ceea ce privea relaţiile inter-umane cât şi relaţia cu Dumnezeu.

Un ultim punct ne va permite să completăm consideraţia atitudinii lui Pavel faţă de prima tablă a poruncilor iudaice. Să nu te închini altor Dumnezei: Exod 20:5, însemna în vechime să nu le aduci jertfe acestor zei ci jertfele să fie aduse singurului Dumnezeu. Pavel nu a anulat prima tablă -numai legea sabatului era opţională. El nu pare a se fi aşezat să scrie o listă de legi din prima tablă şi să spună: "sunt împotriva acestora", nici nu a făcut alte liste ca să definească teoretic care lege era favorită şi care trebuia ţinută sau care era opţională. Cu ajutorul unui înălţător putem acum să elaborăm un titlu pentru legile faţă de care s-a opus în Galateni şi faţă de care fie se opunea, fie în altă parte erau opţionale: acelea care în diaspora, i-au separat pe iudei de neamuri: circumcizia, reguli cu privire la mâncare, la sărbători, la Sabat. Mai departe, acestea erau puncte ale legii iudaice care adesea aduceau comentarii negative din partea neamurilor. Cu excepţia acelor puncte unde îi separau pe iudei de neamuri, Legea descoperea voia lui Dumnezeu, incluzând şi ceea ce înseamnă un comportament corect. Astfel când Pavel a dorit să dea un scurt şi rapid rezumat a ceea ce era un comportament creştinesc adecvat putea să rămână la un rezumat standard pe care îl învăţase de mic copil.

Vom reveni la alte aspecte comportamentale în capitolul următor unde vom vedea cum aplică Pavel porunca să-ţi iubeşti aproapele şi de asemenea cum moştenirea sa iudaică uneori era în conflict cu concepţiile membrilor dintre neamuri aparţinând bisericilor. Aşadar am văzut doar o parte din ceea ce gândea el când a spus că, creştinii trebuie să ţină toată Legea. De fapt el a respins o parte din ea oarecum acele aspecte ale legii care erau împotriva misiunii sale, acelea care în trupul lui Hristos îi separau pe iudei de neamuri. Odată ce a eliminat circumcizia, mâncarea, zilele din poruncile lui Dumnezeu putea spune fără a se contrazice pe sine că urmaşii trebuie să respecte toată legea: trebuiau să o accepte după ce el o redefinise. Acest lucru nu este imediat clarificat de când el a revizuit legea pe o bază ad hoc neoferind principii teoretice pentru faptul că a anulat părţi din Legea lui Dumnezeu. Această parte a gândurilor sale a avut întodeauna dificultăţi în a fi citită. Oricum redefinirea este partea comună a gânditorului religios care foloseşte moştenirea tradiţiilor şi a textelor. Este următorul subiect care este cu adevărat dificil, iar el era conştient de dificultatea lui.

Am văzut pâna aici, în capitolul 5, că una dintre majorele şi indiscutabilele prezumţii, prezumţie bine cunoscută iudeilor, era că Dumnezeu controlează istoria şi că tot ceea ce se întâmplă este in concordanţă cu voia Lui. Pavel credea că Dumnezeu L-a ales pe Israel iar apoi i-a dat Legea Sa. Astfel el trebuia să-şi pună întrebarea de ce a procedat El aşa, de vreme ce noua revelaţie pe care o primise spunea că fiind Iudeu şi acceptând Legea nu era o cerinţă formală pentru cei pe care-i va salva Dumnezeu. Care era atunci scopul Legii în planul lui Dumnezeu cu omenirea? Probabil că Pavel s-a gândit odată că Dumnezeu a dat-o pentru viaţă şi că avea în ea potenţialul de a oferi viaţă: cei ce erau loiali faţă de ea puteau fi mântuiţi. Putem vedea o rămăşiţă a acestei concepţii în Romani 7:10, unde Legea promite viaţă. Noua sa concepţie era acum, că viaţa a fost oferită acelora care au murit cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu a intenţionat ca toată omenirea să fie salvată prin credinţa în Hristos este evident că nu a intenţionat să o salveze dând Legea, deşi a fost foarte strict când a făcut acest lucru.

În afara unui context aceste afirmaţii pot însemna că Legea a fost dată cu scopul de-a împiedica comiterea infracţiunilor slujind asemenea unui pedagog-îndreptar cu scopul de-a pregăti poporul pentru izbăvirea ce-avea să vină. În Galateni 4:1 condiţia unui copil este prezentată fiind asemenea unui sclav: fiul nu era pregătit de Lege ci era robit de ea. Această dare a Legii, avea în ultimul rând scopul lui Dumnezeu ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă. Această conjuncţie ca să (3:24) este una subordonatoare cauzală; ca să are rolul aici cum şi în mai multe locuri din scrierile lui Pavel, de-a arăta care este scopul final al lui Dumnezeu şi anume acela de-a salva omenirea prin Cristos, prin credinţa în El. Anterior Pavel scrisese că cei care sunt sub Lege se află sub blestem. Galateni 3:22 este acum clar, specificând că Scriptura a închis toate lucrurile sub păcat, pentrucă ceea ce a fost făgăduit prin credinţă în Hristos să fie dat celor ce cred. Dumnezeu să folosească pentru a condamna, deoarece El dorea să salveze pe fiecare în alt fel.

În toate aceste situaţii Legea este legată de păcat şi prin condamnarea dată de voia lui Dumnezeu. Tăria acestor teologii este dată de faptul că atribuie, tot ceea ce se întâmplă voii lui Dumnezeu conform monoteismului iudaic susţinând deopotrivă, că prin şi lucrurile rele au fost intenţionate de Dumnezeuca fiind preliminarii mântuirii.

În Romani 7:7-13, Pavel explică cum Legea este sfântă iar porunca deasemenea este sfântă, dreaptă şi bună iar cu toate acestea viaţa făgăduită de porunca a fost moartea. Păcatul a fost porunca Să nu pofteşti tocmai pentru a creea pofte şi invidii. Cei ce au primit această poruncă nu ar fi ştiut de a nu pofti dacă nu ar fi fost porunca cu interdicţia. Această interdicţie a adus cu sine cunoaşterea a ceea ce era pofta şi astfel a creat un cadru prielnic pentru păcatul propriu zis. În această explicaţie evident este faptul că intenţia lui Dumnezeu nu era de-a condamna. Acesta era un produs secundar al poruncii, deşi era o consecinţă negativă păcatul având un rol creativ. Se pare că Pavel nu a fost mulţumit şi satisfăcut pe deplin nici de aceată explicaţie. Probabil că el a înţeles că această poziţionare, vorbind de o altă putere străină şi în afara controlului lui Dumnezeu folosindu-se ceva bun şi creindu-se ceva rău, ar fi dus la anumite complicaţii şi probleme din punct de vedere teologic. (dualism sau altceva).

Oricare ar fi fost motivele sale Pavel alege să dea o altă explicaţie (Romani 7:14-25). Legea este bună dar oamneii nu sunt capabili s-o împlinească datorită trupurilor lor fizice ce sunt guvernate de o altă Lege care îi constrânge să facă lucruri pe care nu vor să le facă şi care îi împidică să facă lucrurile cerute de Lege. Aceasta este o altă formă de dualism antropologic.Teoria aceasta a aparţinut unor minţi sau unui suflet bun, dar puse într-un trup rău sau fizic, era larg răspândită şi bine cunoscută în primul secol iar Pavel aici face şi el referire la ea. Dualismul antropologic neagă şi nu recunoaşte partea bună a ordinii create iar acest fapt conduce din nou la o acuzaţie adresată lui Dumnezeu sau concepţiei că Dumnezeu Creatorul este acelaşi cu bunul Dumnezeu. Aşadar dualismul antropologic poate cu uşurinţă şi foarte repede să conducă la dualismul teologic şi în orice caz neagă principala convingere teologică a iudaismului că Dumnezeu a creat lumea şi a văzut că toate lucrurile erau bune (Geneza 1:31).

Pavel se confrunta cu o problemă la fel ca orice monoteist care contemplă existenţa răului, în special monoteiştii iudei, care în mod normal susţineau că Dumnezeu controlează istoria. Pavel ne era un teolog abstract dar s-ar putea să nu se fi confruntat cu problema răului prea des înainte de-a deveni apostol al neamurilor. Singura problemă cu care el s-a confruntat a fost întrebarea ce i-a fost ridicată în cale şi anume Cum poate fi răutate într-o lume creată de Dumnezeu? Iar problema extrem de disputată, era că dacă un Dumnezeu care este bun şi controlează istoria; acum a hotărât să-Şi trimită Fiul pentru a oferi tuturor salvare, la fel pentru Iudei ca şi pentru neamuri, cu condiţia ca aceştia să aibe credinţa în El; atunci ce a intenţionat când a dat Legea şi de ce a mai dat-o? Explicaţia majoră pa care a dat-o Pavel-pe care oricum o va retrage- este că Legea a fost dată ca să condamne. Această alternativă aleasă de Pavel l-a implicat într-un anume fel de dualism.

Este important să subliniem faptul că după Romani 7 el revine la prima expilcaţie pe care a dat-o fără a se referi în mod explicit la Lege. În Romani 8.19 el afimă că firea a fost supusă zădărniciei şi inutilităşii aşteptând răscumpărarea viitoare, în Romani 11:32 el afirmă că Dumnezeu i-a considerat pe oameni neascultători, pentru ca astfel să se îndure de ei. Se pare că, după ce toate au fost spuse, Pavel a preferat să-şi păsteze concepţia şi să-şi menţină convingerea în ce priveşte doctrina despre providenţa lui Dumnezeu , subliniind că orice se întâmplă, inclusiv păcatul şi neascultarea, se întâmplă conform voi Sale.

Am văzut anterior că aceasta nu înseamnă că oamenii nu sunt liberi din punct de vedere moral. Stoicii credeau în soartă sau destin şi cea mai mare dispută era pe tema cum să împaci soarta cu alegerea liberă a fiecărui individ. Pavel nu a fost un filosof; când a vorbit despre Dumnezeu, el pur şi simplu s-a uitat la El, ca la un Dumnezeu omnipotent, iar când a vorbit despre oameni s-a uitat la ei pur şi simplu ca la nişte fiinţe cu capacitatea de a lua decizii.

Aşadar vedem cum pe deplin forţa pe care n-a avut-o Pavel asupra acestei teologii a legii; problema lui era cum să înpace cele două aspecte ale ei: aspectul ei cel vechi prezentat de Moise şi cel nou, dat în Cristos. Intuiţia sa de bază era să caute o legătură între cele două considerând vechiul legământ ca o legătură, ca o direcţionare spre cel nou . Aici este subliniat faptul că lui Dumnezeu îi aparţine şi-i este atribuit scopul major. De asemenea am observat că nerecunoaşterea acestui lucru l-a împins spre un anumit fel de dualism, rezultând astfel anumite complicaţii teologice. Spunând că păcatul a captivat Legea, de fapt înseamnă că spui că planul şi scopul lui Dumnezeu a fost zădărnicit; păcatul L-a copleşit şi L-a înşelat. De asemenea spunând că oamenii, fiind fiinţe create cu trup uman, nu puteau să asculte Legea, de fapt înseamnă că Dumnezeu a greşit prin faptul că i-a creat.

Un alt răspuns posibil acestei probleme, pe care-l putem aminti, dar la care se pare că Pavel nu s-a gândit este posibilitatea ca Dumnezeu să se fi răzgândit. Iniţial El a intenţionat să salveze omenirea prin darea Legii, dar ulterior reflectând asupra acestui aspect, a retras Legea şi a făcut un al doilea efort. Aceasta înseamnă deci că Dumnezeu nu a intenţionat din totdeauna salvarea omenirii prin credinţa în Isus Hristos. O asemenea concepţie l-ar reduce pe Isus Hristos la ceva convenabil, avantajos doar, ce poate fi uşor eliminat sau înlăturat, iar Dummnezeu ar apărea ca un Dumnezeu capricios şi bizar. Un asemenea Dumnezeu şi în general în această perioadă, un zeu care iniţial făcea un lucru, iar ulterior se schimba făcând altceva, nu era văzut ca unul căruia merita să-i acorzi încrederea şi era criticat de gânitorii păgâni mai ales de cei iudei. Astfel Pavel, a intenţionat un singur plan şi o singură teorie pe care s-o prezinte, cuprinzând şi înconjurând ambele aspecte, şi cel legat de Legea lui Moise şi cel legat de credinţa în Cristos.

Porunca specifică din Lege asupra căreia Pavel se opreşte pentru a discuta este porunca să nu pofteşti. Aceasta este porunca care, în capitolul 7:7-13, păcatul apare prezent ca o cauză şi o sursă care produce lăcomia, pofta. Această poruncă este probabil subliniată şi în 7:14-25, unde Pavel scrie că nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac (7:19). S-a constat că dintre poruncile majore ale legii, doar această poruncă, interzicerea lăcomiei, putea fi întrebuinţată să sublinieze aceste aspecte. Nu puteai spune despre porunca să nu ucizi că porunca i-a învăţat pe oameni ce-i crima şi astfel mulţi ajungeau să comită crima, de vreme ce majoritatea nu ucideau pe nimeni, iar aceasta este valabil pentru toate cele zece porunci din Lege; toate acestea aveau de a face cu anumite lucruri care erau interzise şi care tebuiau să fie evitate. Pofta sau lăcomia este singura nelegiuire „internă” sau şi mai exact, cea care poate fi cel mai repede subiectivizată. În contextul celor zece porunci, porunca să nu pofteşti înseamnă să nu pofteşti nici chiar în inima ta. Poruncile care interziceau comiterea crimei, a hoţiei, etc. puteu fi observate cu promptitudine.

Cel de-al comentariu este o încercare de a explica de ce anume în Romani 7, Pavel şi-a retras concepţia sa cu privire la faptul că Dumnezeu a dat Legea cu scopul de a condamna. Aşadar, după cum am spus, a atribui lui Dumnezeu această intenţie era ceva dubios deoarece aceasta însemna a atribui nelegiurea direct voinţei sale. Aceasta a devenit însă o problemă pentru Pavel odată cu argumentul început în Roami 6; în capitolele 3,4,5 Pavel a repetat fără a ezita că Dumnezeu a dat Legea cu scopul de a crea iar apoi a condamna păcatul. În Romani 6 şi începutul capitolului 7 Legea devine tot mai mult legată de păcatul propriu zis. Lumea veche faţă de care credinciosul moare odată cu Cristos, era o lume condusă atât de păcat cât şi de Lege (6:14). Conform textului din Romani 7:4, creştinul moare faţă de lege, murind faţă de păcat şi faţă de firea trupească. Problema care se punea de fapt era, după cum în final o exprimă Pavel, dacă era Legea păcat? (7:7); de fapt el doar aşa a spus lucrul acesta, deoarece când s-a adâncit pe această cale pe care o pornise, a fost nevoit să revină, reîntorcându-se şi retrăgându-şi opinia. Această retragere a mers destul de departe catalogând legea nu numai ca un agent al condamnării, ci chiar parte din vechea ordine, chiar echivalentă uneori cu păcatul, moarte sau trupul firesc.

În final pentru a completa comentariile asupra acestui capitol, trebuie să ne întoarcem la una dintre cele mai vechi şi cele mai mult discutate întebări: cine este cel care spune cu care vorbesc? Este oare Pavel apostolul creătin spunând despre el însuşi nu fac ceea ce vreau ce fac ceea ce urăsc (v 15), sau e vorba de Pavel vorbind în legătură cu viaţa sa dinainte de a fi creştin, sau acel pronume personal eu prezintă omenirea în general? Evident este faptul că viaţa creştină, sau cel puţin modul în care Pavel o înţelege, este zugrăvită şi descrisă în Romani 8: aici creştinii nu mai trăiesc după firesc, după firea lor, ci trăiesc în duhul (8:9) şi ei fac faptele Duhului. Ceea ce cere Legea s-a împlinit în ei. Astfel ei ajung să fie diferiţi de acel eu prezentat în Romani 7, trăirrea lor fiind diferită de cea prezentă în acest capitol.

De asemenea nu este vorba nici de acel eu care era Pavel înainte de a deveni apostol. Acel Pavel era nevinovat sau neprihănit în ceea ce priveşte neprihănirea dată de lege (Filipeni 3:6); după cum am văzut acel eu din Romani 7 înfăţişează o situaţie exagerată. Nu era o fişă autobiografică a lui Pavel, care arată că într-adevăr el putea face numai ce era rău (7:19) şi acest lucru nu este adevărat nici legat de un creştin oarecare.

Caracterul de neevitat al păcatului din Romani 7, după cum am observat, are de a face numai cu porunca să nu pofteşti. Foarte mulţi oameni evitau alte fărădelegi mari şi alţii reuşeau să facă multe alte lucruri care erau bune. Aşadar aceasta nu este o descriere adevărată sau reală a vieţii lui Pavel înainte de convertirea la creştinism şi nu era vorba nici de viaţa cotidiană a unui necreştin în general.

Romani 7 de fapt nu descrie orice comportament normal pntru orice om ci prezintă comportamentul unui om cu probleme a unui om neorotic. Atunci se pune întrebarea de ce se află acolo? Problema şi dificultatea teologică după cum o vedea Pavel, era că Dumnezeul lui Israel, cel din trecut dăduse Legea dar nu-L trimisese pe Hristos iar adevărata împlinire a cerinţelor Legii aparţine doar celor care sunt în hristos sau celor în care locuieşte Duhul lui Hristos. Dar în acest sens teologic, Pavel putea să susţină că cineva nu putea împlini toată Legea. Dacă prin definirea teologică, numai cei care erau în Hristos scăpau de condamnare şi erau în El împlinitori ai Legii (Romani 8:1-4), atunci dintr-o perspectivă teologică exagerată Pavel putea spune că necreştinii nu puteau împlini ceea ce era drept şi ceea ce era bine (Romani 7:18, 8:7). După cum concepţia lui despre desăvârşirea creştină sau a creştinului nu corespundea observaţiilor empirice (cap. 10), tot aşa nu se potrivea nici teoria că cei ce nu erau în Hristos erau complet incapabili de-a face cee ace era bine şi ceea ce era scris în Lege. Cu toate acestea teologia lui alternantă alb-negru l-a forţat sau l-a împins în această poziţie. În Romani 7 el se vaietă şi se plânge în numele celor pe care teologia s-a situat complet în afara voii lui Dumnezeu. În continuare, el era plin de nelinişte şi frământare, confruntându-se cu posibilitatea că Dumnezeu ar putea fi totuşi acuzat de nedreptate. El dăduse Legea cu mai mult timp în urmă iar salvarea vine numai prin Hristos şi astfel Legea dată de Dumnezeu, din nou conform teologiei lui Pavel, este bună doar pentru a condamna. Aceste aspecte ale teologiei sale sunt probabil factorii care au cauzat acel strigăt de deznădejde şe de disperare al celor ce se aflau sub Lege şi nu erau în Duhul.

Foarte pe scurt ar trebui să menţionăm că există un al patrulea context în care pavel face referire la Lege, acel context în care vorbeşte de o anumită comparaţie între cele două aspecte şi anume cel legat de Legea mozaică şi cel legat de credinţa în Hristos. În scrierile sale sunt întâlnite două asemenea pasaje: 2Corinteni 3, Filipeni 3:3-11. Conform primului, vechiul aspect sau vechiul Legământ era glorios, caracterizat de splendoare iar noul legământ cu mult mai glorios şi mult mai măreţ. Faţă de acesta nou, cel vechi parcă nu avea splendoare deloc datotrită slavei care îl întrece (2Corinteni 3:10). Conform celui de-al doilea pasaj Pavel însuşi avusese neprihănire sub Lege, socotind acesta un câştig . Acest câştig a ajuns să-l considere ca o pierdere de dragul lui Hristos.

În capitolul 5 am observat că o persoană care crede în providenţa lui dumnezeu este dispusă sau este înclinată spre trecut ,el sau ea are în vedere chiar începutul; de când Dumnezeu a plănuit ce şi cum să fie iniţial ce a fost sau ce a trebuit să fie şi să se întâmple pentru ca apoi să conducă spre ceea ce avea să fie să urmeze ulterior. Momentul revelator prin care pavel înţelege istoria a fost chemarea lui de-a fi un apostol al neamurilor după ce Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său (Galateni 1:16). Singura sau unica concluzie pe care Pavel a putut-o trage de aici a fost că Dumnezeu intenţiona să salveze atât iudeii cât şi namurile deopotrivă, prin credinţa în Hritos. Aşa stând lucrurile şi astfel fiind pusă problema, Legea nu fusese dată pentru viaţă sau pentru neprihănire. Dacă neprrihănirea s-ar fi căpătat prin Lege, Cristos ar fi murit degeaba ( Galateni 2:21). Dar desigur, Cristos nu a murit în zadar, iar el Pavel îl văzuse apoi (1Corinteni 9:1). De aceea putem spune că Legea niciodată nu a fost dată cu scopul de-a aduce neprihănirea (Galateni 3:21).

Acesta este un aspect teologic şi de fapt dogmatic, susţinut de pAvel în final a fost ca o concluzie fixă, ca întărire sau o asigurare la toată învăţătura pe care el o dăduse. El susţinea că toţi , iudei şi neamuri deopotrivă, aveau nevoie de noua salvare ce fusese revelată. De aceea el îi descrie prezentându-i ca fiind nişte heinous-păcătoşi (Romani1-2). Această descriere nu se baza pe nişte observaţii empirice şi nici nu ajunsese prin inducţie că toţi sunt sub blestem sau în păcat. Astfel aspectul care este exagerat nu infirmă şi nici nu contrazice concluzia lui de vreme ce acesta era o reflectare în urma concepţiei sale dogmatice iar această concluzie că toţi sunt sub păcat este la fel de rezonantă ca învăţătura amintită anterior că toţi au nevoie de salvarea ce se capătă prin credinţa în Isus Hristos.

Acelaşi lucru este valabil şi referitor la Lege. Pavel nu a întocmit un sudiu de psihiatrie asupra unui caz patologic de oameni lacomi, cre pofteau, şi el nici nu a susţinut că aceştia au poftit doar pentrucă au auzit porunca de a nu pofti. De asemenea nu-i vorba de un studiu de psihologie care să-l fi condus la concepţia că încercarea de a-l asculta şi de-a respecta poruncile dece la înstrăinarea de sine. Criticarea legii nu este experenţială, ci din nou, teologică sau dogmatică. Legea are în vedere ceva rău şi face sau produce ceva rău- condamnare- ea nefăcând parte din planul de salvare al lui Dumnezeu, salvarea sau mântuirea căpătându-se prin Hristos.

Această concepţie asupra Legii oricum a fost o adevărată problemă pentru el. Putem bănui că el a crescut fiind, oricum, învăţat să iubească Legea şi s-o privească ca pe un dar măreţ din partea lui Dumnezeu pentru Israel. Cu siguranţă nu i-a fost uşor să o considere ca pe un agent sau ca un mijloc de condamnare şi nici de cum unul de har sau de izbăvire. Mai greu şi mult mai dureros a fost ceea ce teologia sa l-a forţat să spună şi să înveţe cu privire la alegerea lui Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe poporul Israel. Vom reveni oricum la această problemă în ultimul capitol al acestei lucrări. Oricum mai înainte vom analiza mai amănunţit cuma a răspuns Pavel problemei legată de comportament. Aceasta va descoperi mai multe ilustraţii cu privire la felul în care el a susţinut atât Legea, menţionând concepţia conform căreia creştinii nu mai erau sub Lege, cât şi referitoare la variatele influenţe atât asupra lui, cât şi asupra bisericilor lui.

 Traducere făcută de: Mihoc Cristian & Sonea Cristian