CONCEPTUL DE DUH ÎN CARTILE SAPIENTIALE

Problematica notiunii de duh în perspectiva Vechiului Testament este, fara îndoiala, vasta si, în egala masura, complicata, ea necesitând un studiu amplu atât la nivel de concept, cât si sub aspectul sau evolutiv ca percepere si întelegere a unei realitati tainice referitoare la însasi esenta lui Dumnezeu. Omul biblic al Vechiului Testament este unul al cautarilor si al întrebarilor; drumul strabatut de el sub lumina revelatiei veterotestamentare în care marile teofanii devenite în mod firesc momente de reflectie si traire ma refer aici, evident, la teofaniile care au avut ca protagonisti pe patriarhii de demult sau pe Moise, pe regi sau pe profeti constituie în realitate o serie de etape ale nazuintei omului de a-l cunoaste pe Dumnezeu, adica de a cunoaste taina fiintei sale ca esenta si a faptelor sale ca manifestare în exterior, adica în lume, a gloriei sale.

Alegerea, ca studiu al conceptului de duh în spatiul biblic al cartilor sapientiale, prezinta din punct de vedere metodologic cel putin doua avantaje, importante si semnificative.

Cartile sapientiale, în speta Cartea Întelepciunii lui Solomon si Cartea lui Ben Sirah sau Eclesiasticul, pe de o parte constituie o etapa finala si, deci, de sinteza a ceea ce evreul biblic a perceput si înteles prin notiunea de duh; pe de alta parte, transpunerea din ebraica în greaca a conceptului de duh sub toate formele sale specifice de exprimare constituie, din perspectiva teologica, un câmp fertil de analiza, pentru ca acesta, la rândul sau, a însemnat pregatirea finala sub aspect lingvistic, conceptual si doctrinar a teologiei neotestamentare despre Duhul Sfânt.

Tinând cont de cartile sapientiale, putem afirma ca esenta celei de a treia persoane în Dumnezeu nu era cu totul necunoscuta evreilor, sau cel putin unei parti dintre ei, în preajma Noului Testament, deci a revelatiei crestine. Aceasta cunoastere a Duhului a fost desigur tardiva, restrânsa si progresiva. Într-o prima faza ambigua si obscura, ea s-a clarificat însa în mod treptat, pregatind prin aceasta revelatia completa a Noului Testament. Putem afirma, plecând de la aceste considerente, ca noutatea doctrinala clara si completa a lui Isus Cristos despre Duhul lui Dumnezeu si operele sale nu a însemnat o surpriza totala⁽²⁹⁾, ci o continuare pâna la clarificarea finala a unei teologii bazate pe Duhul lui Dumnezeu si care brazdeaza ca un fir rosu Scripturile Vechiului Testament, de la prima pâna la ultima pagina a Bibliei.

1. Sensul notiunii de spirit în Biblie

În teologia Vechiului Testament, conceptul de duh are un rol deosebit de important, cunoscând pe de o parte o evolutie semnificativa, dar, pe de alta parte, o multitudine de sensuri⁽³⁰⁾.

a) Termenul de (rûa) este preluat în mod curent de limba greaca în Septuaginta cu µ. De la carte la carte sau de la epoca la epoca, termenul de cunoaste sensuri multiple. La origine, însemna curent de aer (Is 57,13), vânt (Gen 8, 1) sau furtuna (Ier 13, 24), sens preluat deseori si în cadrul psalmilor. Plecând de la forta de mobilitate a vântului, termenul înseamna, de asemenea, puterea cu care Dumnezeu actioneaza (Ex 14,21), adica acel vânt puternic care a uscat marea. Alteori, exprima puterea creatoare a lui Dumnezeu (Gen 1,2), cel care umple lumea, cuprinde toate si stie orice (Înt 1, 7). Explicatia acestei evolutii la nivelul semantic al termenului rezida în conceptia singulara a evreului biblic referitoare la evenimentele misterioase si extraordinare din natura prin care Dumnezeu îsi manifesta prezenta si actiunile sale.

b) Al doilea sens al termenului este cel de suflare sau rasuflare, care, asemenea vântului în natura, sustine si însufleteste trupul omului. Omul nu stapâneste aceasta rasuflare; ea vine de la Dumnezeu, iar atunci când rasuflarea se stinge, omul moare (Iob 34, 14-15). Rasuflarea înseamna puterea de viata a omului, dar si viata în desfasurarea ei (Is 42, 5). Atâta vreme cât suflarea divina este prezenta în fiinta omului, face ca ea sa se mentina vie, devenind prin aceasta sursa impresiilor si ale emotiilor omului ca forma de manifestare a actului de rasuflare: teama (Gen 41, 8), mânia (Jdc 8, 3), bucuria (Gen 45, 27) etc.

c) Foarte des în paginile Vechiului Testament, termenul de este raportat la Dumnezeu: (rûa `elohim). Asa cum omul, gratie spiritului sau, patrunde cu ajutorul lui Dumnezeu în realitatea tainica a divinului, tot asa si Dumnezeu actioneaza în lume si în istorie. În formularea acestei teologii, profetii au avut un rol important. Duhul lui Dumnezeu nu este revelat ca persoana, ci ca putere divina care are forta de a-l transforma pe om (Ps 51, 13), de a-l face ascultator fata de Cuvântul sau (Zah 7, 12). Alteori, Duhul lui Dumnezeu actioneaza pentru a obtine efecte surprinzatoare, duh de toropeala (Is 29, 10) sau duh de zapaceala (Is 19, 14). Duhul lui Dumnezeu coboara asupra lui Moise (Num 11, 17. 25), este transmis lui Iosua (Num 27, 18; Dt 34, 9). Regele David primeste în ziua ungerii sale duhul (1 Sam 16, 13) vorbind prin gura sa (2 Sam 23, 2). Duhul lui Dumnezeu coboara asupra lui Elizeu ca mostenire din partea lui Ilie (2 Reg 2, 9), iar mai târziu profetul Osea se va defini a fi un om al duhului (9, 7).

Toate aceste manifestari ale Duhului sunt pentru evreul biblic împlinirea fagaduintelor aliantei din partea lui Dumnezeu care întotdeauna a întarit cu darurile sale pe trimisii sai la poporul lui Israel.

2. Termenul µ în Cartea Întelepciunii

Autorul Cartii Întelepciunii, asa cum era firesc, foloseste deseori si în contexte diferite termenul de duh. Sub aspect semantic, respectivul termen cunoaste o autentica evolutie, ceea ce face ca studiul sau sa devina o adevarata sursa de cunoastere si îmbogatire pe plan teologic. La acest lucru a contribuit, indiscutabil, pe de o parte influenta filosofiei grecesti, a carei orientare spre universalitate si transcendenta este pe deplin cunoscuta si acceptata, iar pe de alta parte, substituirea termenului de (Torah) -- un concept fundamental al teologiei Vechiului Testament -- cu si corelarea acestuia cu notiunea de ⁽³¹⁾ a impulsionat o percepere noua în termeni aplicativi a conceptului de µ. În Cartea Întelepciunii, notiunea de µ exprima doua idei fundamentale: una antropologica, adica principiul vietii, si alta teologica, în sensul ca însasi este corelata direct la µ, obtinându-se formula spirit de întelepciune si care la rându-i este un dar divin obtinut prin rugaciune.

a) µ ca principiu al vietii: aceasta notiune, raportata, evident, la om, este de presupus ca fiind o influenta provenita din Gen 2,7, unde se afirma ca Dumnezeu a suflat în fata omului suflare de viata, iar omul a devenit fiinta vie. Acest principiu de viata apartine în exclusivitate numai lui Dumnezeu. Dumnezeu însa a insuflat un suflet de viata si a inspirat un suflu vital (Înt 15,11). Cele doua expresii, suflul de viata si suflul vital sunt sinonime, ele exprimând una si aceeasi realitate înteleasa ca µ. Alteori, Dumnezeu daruieste omului µ, pentru ca omul a primit duhul în dar (Înt 15,16). Viata omului în desfasurarea ei nu este doar o simpla suflare care apoi tace si se transforma în uitare (Înt 2,3); viata înseamna însasi perenitatea pe care Dumnezeu o daruieste fiecaruia în parte: Duhul tau cel fara stricaciune este întru toate (Înt 12,1). Autorul biblic nu se refera nicidecum în acest verset la spiritul filosofiei stoice sau la asa-numitul suflet al lumii. Trebuie subliniat faptul ca Vulgata si, împreuna cu ea, alte manuscrise latine vechi, traduc incorect: Cât e de bun si placut, Doamne, duhul tau în tot ce exista!. Atunci când omul moare, pierde suflarea de viata (Înt 16,14), însa el devine totusi partas la nestricaciune, pentru ca cei drepti vor fi vii pentru totdeauna, iar rasplata lor este de la Domnul, caci Cel Atotputernic are grija de ei (Înt 5,15). Autorul exprima acest gând într-o maniera de-a dreptul surprinzatoare pentru viziunea teologica a Vechiului Testament, când spune: Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricaciune (2,23a). De retinut însa faptul ca Înt 15, 11 si 16, 14 înlocuiesc termenul µ cu , însa acest lucru nu ar trebui sa influenteze radical analiza noastra lingvistica.

b) identica lui µ: în aceasta forma, spirit de întelepciune apare în 7,7 si 9,17. Confirmând traditia sapientiala curenta (vezi Iob 28,15-19; Prov 3,14-15; 8,10-11), autorul adauga în contextul lui 7,7 unele atribute specifice gândirii grecesti: sanatatea, frumusetea si lumina. Am pretuit întelepciunea mai mult decât sanatatea si frumusetea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindca stralucirea ei nu se stinge niciodata (7,10).

Omul nu intra în posesia acestui tip nou de µ prin faptul ca primeste viata; ea este, dimpotriva, rodul rugaciunii intense⁽³²⁾. Conform Înt 7,22-30, µ contine în sine o forta intelectuala speciala (), care permite o recunoastere clara () si evidenta () si care nu este legata nici de spatiu, nici de timp (). El patrunde cu o eficienta universala (µ) toate lucrurile existente, prin forta libertatii sale (), fara însa a fi atinsa de acestea (µ). Ca atare, µ are întotdeauna ca finalitate numai binele (); el este crutat de orice pata (µ) si în toate binevoitor () si iubitor de oameni (). Faptul ca acest µ patrunde cu forta sa toate celelalte µ (Înt 7,23) arata ca el este expresia vointei divine pe care o duce la îndeplinire (Înt 9,17), pentru ca nu cunoaste nici limite, nici îngradire, nici nesiguranta; el toate le vede si toate le aude: Duhul lui Dumnezeu umple lumea, el cuprinde toate si stie orice soapta (Înt 1,7). Activitatea datatoare de viata a duhului este universala gratie omniprezentei divine; în plus, duhul reuseste sa uneasca în mod intim lucrurile existente, astfel încât el percepe orice cuvânt pronuntat. Aceasta forta supraomeneasca cu caracter intelectual si etic se afla într-o relatie unica cu Dumnezeu (µ). Într-un anumit fel se poate conclude ca pneuma divina si pneuma specifica omului nu se exclud între ele⁽³³⁾. Autorul Cartii Întelepciunii nu intentioneaza sa realizeze o diferentiere în aceasta problematica, ceea ce el contureaza destul de bine este ideea unei independente la nivel de actiune ale celor doua pneuma, cea divina si cea umana.

3. Raportul între duh si întelepciune

Folosirea si interpretarea noua data termenului de întelepciune în cartile sapientiale a impulsionat indirect si întelegerea conceptului de duh. În realitate, acest lucru era inevitabil din punct de vedere teologic, având în vedere modul nou de percepere a realitatilor divine. Cartea Întelepciunii afirma în repetate rânduri ca ea, întelepciunea, salasluieste în Duhul Sfânt; întelepciunea, care este necreata, este de fapt o ipostaza divina, logos-ul lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, este de presupus ca între întelepciune si Duh exista un raport intim, care exprima în realitate identitatea naturii lor (Înt 1,6ss; 7,7.22.25).

Întelepciunea si, în consecinta, Spiritul Întelepciunii, reprezinta, în viziunea Cartii Întelepciunii, doua persoane distincte, în care identitatea naturii divine nu absoarbe personalitatea diferita a unei sau a celeilalte. Daca Duhul Sfânt este distinct de Întelepciunea necreata, el este în egala masura distinct de Dumnezeu Tatal, care l-a trimis si care îl asociaza logos-ului sau în opera creatiei⁽³⁴⁾.

µ, în viziunea Cartii Întelepciunii, înseamna o realitate sublima care depinde de Dumnezeu si totusi bucurându-se de o anumita independenta în actiune. În ce masura avem de a face aici cu o realitate materiala sau cu una spirituala, ramâne totusi o dilema sub aspect teologic. Acest lucru este evidentiat de faptul ca notiunea de µ exprima, pe de o parte, sublimitatea pâna la transcendenta a lui Dumnezeu în raportul sau cu lumea creata, iar pe de alta parte, prezenta lui Dumnezeu în lumea materiala, ceea ce face ca acest lucru sa fie înteles atât ca o forta intelectuala (), cât si ca o manifestare deplina a libertatii (). Aceasta activitate dubla din partea lui µ cosmic poate fi usor identificata în lumea existenta ai carei beneficiari sunt toti. Din pacate -- iar acest lucru este firesc atât din punct de vedere teologic, cât si cronologic --, autorul Cartii Întelepciunii nu putea depasi si ultimele bariere de percepere a conceptului de duh, lucru care a fost atins si, în consecinta, clarificat pe deplin de învatatura crestina a lui Isus din Nazaret.

Cartea Întelepciunii prezinta din acest punct de vedere suma tuturor reflectiilor si a rezultatelor obtinute în câmpul revelatiilor biblice în ceea ce priveste notiunea, continutul si implicatiile practice si teoretice a ceea ce evreul Vechiului Testament a reusit sa atinga în drumul lung al cautarilor referitoare la ceea ce teologia crestina defineste ca fiind realitatea ontologica a Duhului Sfânt.

4. Este Duhul lui Dumnezeu o hypostaza?

În urma celor expuse mai sus, chiar daca toate punctele de vedere propuse spre studiu nu sunt întru totul exhaustive, se impune totusi raspunsul la o întrebare fireasca: este duhul lui Dumnezeu o hypostaza? Un punct de vedere se impune a fi subliniat, duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt nu este niciodata prezentat în Vechiul Testament ca persoana, fie în sensul ei scolastic, fie în sensul semitic al termenului în studiu, ca ceva care detine întreaga putere si actioneaza independent.

µ înseamna acea forta, sau daca se doreste acea energie, care actioneaza prin Dumnezeu direct în viata omului. În cazul în care duhul este vazut ca separat de Dumnezeu sau ca actionând paralel cu acesta, acest lucru corespunde întru totul conceptiei traditionale a evreului biblic. Duhul lui Dumnezeu, care într-o prima faza exprima suflarea lui Iahve, actioneaza evident independent de Dumnezeu asa cum este cazul actului de suflare care nu poate pleca decât dintr-o fiinta vie (Ps 104,30; Is 48,16).

Este firesc de a percepe limbajul curent al Bibliei si implicit si cel al cartilor sapientiale, ca având un pronuntat caracter metaforic. Acest lucru faciliteaza de fapt si întelegerea în plan realist a termenului aflat în studiu în dimensiunea sa emotiva si intelectuala.

Atât Vechiul Testament, cât si iudaismul intertestamentar, dar si literatura rabinica sunt unanime în a considera duhul lui Dumnezeu ca fiind o hypostaza sau cel putin ca o fiinta intermediara între Dumnezeu si lume.

S-ar putea reprosa acestui punct de vedere ca iudaismul a considerat aceasta fiinta intermediara între Dumnezeu si lume ca fiind îngeri, lucru operat cu regularitate si de traducatorii greci ai Septuagintei. Totusi trebuie subliniat cu fermitate faptul ca în viziunea teologica vetero-testamentara îngerii se diferentiaza fundamental de Dumnezeu. Sfântul Ioan Damascenul defineste µ ca fiind înainte de toate Duhul Sfânt, totusi µ exprima în egala masura puterea Duhului Sfânt, îngerul bun, demonul, sufletul, inteligenta si vântul⁽³⁵⁾.

Exegetii sunt unanimi asupra faptului ca dintre toate cartile Vechiului Testament, cartea Întelepciunii este cea mai clara în ceea ce priveste doctrina despre duhul lui Dumnezeu. Autorul acestei carti prezinta Duhul Sfânt ca fiind un educator al oamenilor în tot ceea ce este bun, frumos si drept (Înt 1,5-6). Semnificative sunt atributele cu valoare de esenta ale duhului, asa cum sunt ele enuntate în Înt 7,21-23:

Toate cele ascunse si aratate le-am cunsocut, fiindca întelepciunea, mestera tuturor, mi-a dat învatatura. Într-adevar, în ea se afla un duh de întelegere, sfânt, fara pereche, cu multe laturi, nepamântesc, ager, patrunzator, neîntinat, preaîntelept, fara de patima, iubitor de bine, ascutit, neobosit, binefacator, iubitor de oameni, neclintit, temeinic, neturburat, atotputernic, atotveghetor.

Unii exegeti n-au ezitat sa enunte ideea ca acest text biblic contine exprimarea formala a divinitatii Duhului Sfânt⁽³⁶⁾. În cadrul Cartii Întelepciunii, duhul nu est eo simpla abstractie sau o personificare cu caracter oratoric, duhul întruneste toate atributele specifice divinitatii, asa cum ele au fost enumerate mai sus.

5. Duhul, întelepciunea si legea în Cartea Întelepciunii

Cartea Întelepciunii, ultimul produs literar al Vechiului Testament⁽³⁷⁾, acorda, asa cum s-a semnalat deja, un spatiu consistent notiunii de duh. De fapt, pentru a cunoaste planul lui Dumnezeu si, prin urmare, pentru a sti ceea ce El asteapta de la noi, este necesar, în viziunea autorului acestei carti, ca Dumnezeu sa daruiasca omului întelepciunea si duhul sau. Marele merit al cartii Întelepciunii este tocmai acela, unic în tot Vechiul Testament, de a fi pus în paralele conceptul de întelepciune si cel de duh, continuând aproape integral învatatura profetilor Ieremia si Ezechiel în aceasta privinta. Este cunoscut faptul ca Ieremia este prin excelenta profetul interiorizarii legii ca dar special al aliantei celei noi:

Voi pune legea mea înlauntrul lor,

si în inima lor o voi scrie...

toti ma vor cunaoste,

de la cel mai mic pâna la cel mai mare,

iar eu le voi ierta faradelegile lor

si nu-mi voi mai aduce aminte

de pacatele lor (Ier 31,33-34).

Profetul Ezechiel, la rândul sau, face unele precizari semnificative:

Eu voi pune duhul meu înlauntrul vostru

si voi face ca voi sa umblati dupa legile si orânduielile mele,

sa le paziti si sa le observati ...

Eu va voi elibera de toate nelegiuirile voastre (Ez 36,27.29).

Este evident ca textele citate mai sus lasa sa se înteleaga ca interiorizarea legii este în realitate un dar nou din partea lui Dumnezeu. În special profetul Ieremia insista asupra acestui fapt, în timp ce profetul Ezechiel spune clar, acest dar interior este însusi Duhul Sfânt. Gratie duhului, omul va putea cunoaste în mod real planul lui Dumnezeu fata de noi. În viziunea autorului Cartii Întelepciunii, darul întelepciunii divine nu se deosebeste de darul duhului. Întelepciunea îsi va avea salasul în însasi inima omului constituind forta actiunilor, dar si a existentei sale. Acest dar este întru totul necesar, lucru confirmat de autorul cartii: Chiar daca ar fi cineva desavârsit printre oameni, de-i va lipsi întelepciunea ta,va fi socotit un nimica (Înt 9,6).

Asa cum se exprima profetul Ezechiel, darul duhului si cel al întelepciunii îl va purifica pe om eliberându-l de pacat, îi va îndrepta în directie justa pasii sai, adica însusi comportamentul si modul sau de gândire (cf. Înt 9,18).

Darul duhului duce în egala masura la cunoasterea lui Dumnezeu dupa cuvintele profetului Baruh: Fericiti suntem noi, Israele, fiindca ceea ce-i place lui Dumnezeu, ne-a fost descoperit noua (4,4).

Ei au cunoscut mântuirea pe care Dumnezeu a realizat-o deja în mare parte, asa cum reiese din Înt 9,18: Gratie întelepciunii am cunoscut mântuirea!

6. Concluzie

Cele expuse pâna acum dovedesc nu numai complexitatea tematicii propuse spre studiu, dar si implicatiile în perspectiva teologica a respectivei tematici. Cred ca ar fi semnificativ daca s-ar face în acest context o referinta la textul, de altfel cunoscut, din Faptele Apostolilor 19:

În timp ce Apolo era la Corint, Paul, strabatând tinuturile de sus, ajunse la Efes. Câtiva dintre ucenici au aflat de acest lucru si-i întrebara: Ati primit Duhul Sfânt, când ati crezut? Ei au raspuns: Nici n-am auzit ca exista Sfântul Duh.

Aceasta întâmplare petrecuta la Efes, pe cât de curioasa pe atât de surprinzatoare, dovedeste un lucru simplu - este absolut necesar sa se vorbeasca si sa se studieze cât mai mult despre Duhul Sfânt. Acest lucru si-l propune si colocviul de astazi.

Traditia Sfintilor Parinti si teologia crestina sunt unanime în a recunoaste ca Vechiul si Noul Testament, primul gratie aluziilor sale voalate, cel de-al doilea însa prin afirmatii explicite, afirma existenta unei persoane distincte din Sfânta Trieme, iar aceasta persoana este cel mai des numita Duhul Sfânt. În egala masura, noi ne rugam Duhului Sfânt pentru ca el este cel care face ca viata sa fie cu adevarat viata. Printr-un salt care ne poarta în actualitate, consider semnificativa pentru întelegerea deplina a ceea ce Duhul a însemnat dintotdeauna pentru cei care cred, rugaciunea la Duhul cel Atotputernic a unei comunitati de indieni crestini din Peru:

Vânt care sufli pretutindeni, eu ma rog tie, ca Tu sa bati în locuintele si capetele celor mari si puternici, dar si a celor mici si sarmani, pentru ca toti sa fie treziti la viata. Eu ma rog, ca Tu sa sufli în tot locul si sa trimiti pretutindeni focul Tau.

Eu ma rog, de asemenea, pentru fiecare om în parte. Sufla puternic, pentru ca focul din mine sa nu stinga niciodata. Focul, pe care l-am primit la botez, pentru ca eu sa fiu întotdeauna o flacara aprinsa pentru fratii si surorile mele, si sa ard fara frica, pâna tot ceea ce este uscat în mine va fi ars cu totul. Dar eu si tu si noi toti avem aceeasi menire, sa deschidem ochii celor care umbla înca prin întuneric.

mons. Vladimir PETERCA

BIBLIOGRAFIE : Dictionnaire de Theologie Catholique, art. Esprit-Saint, sa Divinité, Paris, 1924, vol. V, col. 676-829; Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, G. Kittel si G. Friedrich, Stuttgart, 1933, articolul µ; Bibel-Lexicon, ed. Herbert Haag, Zürich, 1968; Praktisches Bibellexikon, Freiburg, 1969; Vocabulaire de Théologie Biblique, prin îngrijirea lui Xavier Léon-Dufour, Paris, 1971², 388-401; La Bible de Jerusalem, Paris, 1986; Biblia sau Sfânta Scriptura, Bucuresti, 1988; L'Esprit Saint, în Fêtes et Saisons, 517 (08-09), 1997; Vino, Duhule Sfinte, Ed. "Presa Buna", Iasi, 1997; Lesetre, Le Livre de la Sagesse, Paris, 1896; H. Duesberg-I. Fransen, Les scribes inspirés, ed. De Maredsous, 1965; Maurice Gilbert, "Spirito, Sapienza e Legge secondo Ben Sira e il Libro della Sapienza", în Lo Spirito del Signore 4 (1979), Bologna, 65-73; Walter Kasper, Der Geist macht lebendig, Freiburg, 1982; A. Schmitt, Wisheit, Echter Verlag, Würzburg, 1989; Mgr. André-Mutien Léonard, Viens, Espirit Créateur!, Paris, 1997.

Zusammenfassung

Der Begriff µ gehört zu den meinst gebrauchten Vokabeln sowohl im Alten als auch im Neuen Testament. Von dem ersten bis zum dem letzten Buch der Bibel kennt µ eine bedeutungsvolle und vielfaltige semantische Entwicklung, die ein wichtiger Bestandteil der biblischen Offenbarung ist. Sein Studium ist kompliziert nicht nur innerhalb der hebraischen sondern auch der griechischen Bibel. Aus dieser teologischen Perspektive gestalten die Bücher der Weisheit eine Art Drehscheibe zwischen den beiden, in denen der Gebrauch von µ ein neues und inhaltlich ein verschiedenes Verständnisstadium dieses Begriffes, d.h. eine Brücke zum Neuen Testament ist.

Der biblische Mensch ist offensichtlich ein suchender Mensch, er hat viele Fragen zu stellen, die Antwort aber kommt immer von Gott selbst. So war der Fall mit den Patriarchen von einst, so war später mit den Königen und den Propheten Israels. Die Bücher der Weisheit sind infolgedessen angesichts des Begriffs nicht nur eine neue Etappe in seinem Gebrauchs, aber auch eine semantische Bereicherung dank dem hellenistischen Einfluss, die die µ -Lehre im Neuen Testament vorbereit und theologisch ermöglicht hat. Die Weisheit ist die lebensschenkende Kraft Gottes, deren Erfüllung und Herrlichkeit am Pfingsttag lebendige Wirklichkeit im Leben der Kirche, d.h. der neuen Gemeinschaft des früheren Israels, geworden ist.

Das µ , das einst über dem Wasser schwebte (Gen 1,2) wird jetzt Quelle des Lebens, die das Antlitz der Erde erneuert (Ps 104,30), d.h. der Hauch der Kraft Gottes und das reiner Ausfluss der Herrlichkeit des Allherrschers (Weish 7,25). Das vorliegende Studium ist aus allen diesen Gründen ein Beitrag zu einem erneuerten Verständnis des Begriffs µ im Licht der Weisheitsbüchern.