LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN VIATA CRESTINULUI SI A COMUNITATII

Noul Testament, în raport cu Vechiul Testament, face o puternica teologizare a conceptului de duh, întreaga noutate pneumatologica fiind întemeiata pe raportul original dintre Duhul si Isus Cristos. Cele mai calificante perspective pneumatologice ale Noului Testament - lucana, paulina si ioanica - subliniaza trei aspecte distincte ale lucrarii Duhului lui Cristos.

În Luca este evidentiat rolul Duhului ca izvor de misiune profetica. Înainte de înaltarea sa la cer, cel Înviat promite Duhul ca putere de sus, precizând ca acest dar este finalizat spre împlinirea misiunii apostolice (Lc 24,47-48; Fap 1,5.7). În Ioan Duhul apare ca Duh de adevar: activitatea sa tipica fiind aceea de a comunica adevarul despre Cristos, adevar care sa patrunda în noi (In 14,17; 15,26; 16,3; 1 In 4,6).

Apostolului Paul îi revine meritul de a fi înteles si prezentat Duhul ca izvor de viata noua.

1. Duhul Sfânt în viata crestinului

Se poate afirma, fara a exagera, ca sfântul Paul ne-a dat prima penumatologie sistematica, si ca atât cristologia cât si soteriologia sa, atât de strâns legate între ele, îsi gasesc sinteza în teologia Duhului. Paul este autorul neotestamentar care a dezvoltat cel mai mult tema constituentului pneumatic al noutatii antropologice. Fundamentul acestei antropologii supranaturale noi este credinta.

Numai aceasta voiesc sa aflu de la voi: din faptele Legii ati primit voi Duhul, sau din ascultarea credintei? (Gal 3,2).

Se subîntelege ca raspunsul se afla în partea a doua a alternativei.

a) Primul aspect care ne atrage cu adevarat atentia este faptul ca dupa Sf. Paul întreaga viata crestina este o existenta, este o traire în Duhul, o umblare conforma Duhului. Scrisoarea catre Galateni opune aceasta viata celei traite dupa trup.

În Duhul sa umblati si sa nu împliniti pofta trupului: caci trupul pofteste împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului... Dar daca va lasati calauziti de Duhul, nu mai sunteti sub Lege (Gal 5,16-18).

Daca traim în Duhul, în Duhul sa si umblam (Gal 5,25).

Sunt enumerate binecunoscutele fapte ale trupului, din cauza carora cei care le savârsesc nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu; este prezentata apoi si roada Duhului în diferentierile sale, unde prezideaza iubirea. Roada Duhului cuprinde acele efecte interne ale Duhului care în Biserica reprezinta fundamentul si actualizarea personala a vietii crestine.

Întreaga economie a mântuirii, care pentru iudaism era definita de lege, a devenit caduca si depasita. Perspectiva caritatii, ca dar suprem al acelora care apartin lui Cristos, pe care îl imita în rastignire, domina si cuprinde totul. Este la fel de evident ca trupul carnal, care este opus Duhului si care trebuie rastignit, nu este existenta corporala ca atare, ci existenta unei creaturi care nu este animata de Duhul lui Dumnezeu.

Scrisoarea catre Romani scoate mai bine în evidenta neputinta legii de a salva: legea nu face decât sa descopere pacatul, sa excite chiar frenezia fiintei noastre decazute; acest lucru este prezentat în capitolul 7, dupa care urmeaza exaltarea vietii dupa Duhul în renumitul capitol 8.

Caci legea Duhului vietii în Cristos Isus ne-a eliberat de legea pacatului si a mortii. Pentru ca ceea ce era cu neputinta legii - fiind slabita pentru trup - a savârsit Dumnezeu, trimitând pe Fiul sau întru asemanarea trupului pacatului si pentru pacat a osândit pacatul în trup, pentru ca îndreptarea prin lege sa se împlineasca în noi, care nu umblam dupa trup, ci dupa duh. Cei care sunt dupa trup cugeta cele ale trupului, iar cei ce sunt dupa Duh, cele ale Duhului. [...] Voi nu sunteti în carne, ci în Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Cristos, acela nu este al lui (Rom 8,2-5.9).

Crestinului îi este oferit ceva ce se poate numi o noua sensibilitate, un simt nou, acela al Duhului care se opune în mod eficace apasarilor si patimilor trupului, Calea Duhului si calea trupului corespund la doua omenitati, carora noi apartinem succesiv: cea a lui Adam, primul om, omul decazut, si cea a lui Cristos, omul nou si definitiv. Înlocuirea în om a primul Adam cu cel de-al doilea Adam este lucrarea prin care, de asemenea, este substituita legea pacatului si a mortii cu legea Duhului vietii. Cu Cristos noi trecem la alianta gravata numai în litera legii, la alianta Duhului scrisa nu cu cerneala, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu pe table de piatra, ci pe tablele de carne ale inimii (2 Cor 3,3). De aceea, cei pe care litera îi ucidea, Duhul îi vivifica (cf. 2 Cor 3,6).

b) Crestinul prin viata noua în Duhul este chemat la adevarata libertate.

Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate (2 Cor 3,17).

Stati deci tari în libertatea cu care Cristos ne-a eliberat si nu va prindeti iarasi în jugul robiei (Gal 5,1).

Caci voi, fratilor, ati fost chemati la libertate; numai sa nu folositi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiti unul altuia prin iubire (Gal 5,13).

Iata cum Duhul Sfânt este duh de libertate. Aceasta libertate este în primul rând libertate fata de vechiul nostru Eu. Ca temple ale Duhului Sfânt care locuieste în noi, nu mai apartinem noua însine, nu mai suntem la dispozitia noastra (cf. 1 Cor 6,19); suntem proprietate a lui Dumnezeu si a lui Isus Cristos si de aceea liberi si disponibili pentru ceilalti oameni. Datorita Duhului se pot realiza aceste cuvinte:

Nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine, caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim... (Rom 14,7-8).

Libertatea originara, autentica, pentru Paul înseamna libertatea fata de pacat, fata de lege si moarte. Pacatul este cautare de sine, complacere de sine si de propria putere, preamarire de sine, motiv pentru care omul se gaseste în adversitate fata de Dumnezeu si aplecat spre sine însusi. Duhul Sfânt ne elibereaza, de asemenea, de idolii, de puterile acestei lumi, de seductiile si de amenintarile sale.

Însa libertatea si legea Duhului nu se pot improviza; exista mereu riscul alunecarii în câmpul minat al subiectivismului, al superficialitatii, si se ajunge astfel, în mod fatal, prizonieri ai propriului eu, ajungându-se a se confunda apoi aceasta stare cu adevarata libertate si cu legea Duhului.

Iubirea fata de altii, expresie a legii Duhului si a libertatii, este prezentata de Paul cu o seriozitate si intensitate impresionante. Crestinul este dator si capabil sa iubeasca pe altii cu aceeasi iubire cu care ne iubeste Dumnezeu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu a fost revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel daruit noua (Rom 5,5).

c) Darul filiatiunii adoptive. Textele cele mai explicite în acest sens sunt:

Ca sunteti fii, dovada este faptul ca a trimis Dumnezeu în inimile noastre pe Duhul Fiului sau, care striga: Abbà, Parinte! (Gal 4,6).

Câti sunt mânati de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca n-ati primit iarasi duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul înfierii, prin care strigam: Abbà, Parinte! Duhul însusi marturiseste împreuna cu duhul nostru ca suntem fii ai lui Dumnezeu. si daca suntem fii, suntem si mostenitori... (Rom 8,14-17a).

Tema filiatiunii adoptive exprima noul raport al omului cu Dumnezeu, ca depasire a unei conditii de servitute sau de vârsta minora (Gal 4,1-3); aceasta filiatiune care da drept la mostenire, consista într-o relatie originala, de mare familiaritate si intimitate cu Dumnezeu, scoasa în evidenta de strigatul aramaic Abbà.

Calitatea crestinului de fiu al lui Dumnezeu este realizata de Duhul, care pentru acest motiv este adevaratul constituent al identitatii crestine la nivel ontologic. Obiectiv si individual omul devine fiu al lui Dumnezeu prin botez. Însa, filiatiunea adoptiva se actualizeaza personal pentru fiecare, adica devine experienta personala, gratie trimiterii Duhului în inima; acestei trimiteri a Duhului, omul trebuie sa corespunda cu docilitatea inimii fata de darul primit. Certitudinea de a fi fii ai lui Dumnezeu coincide cu certitudinea de a fi mântuiti.

Duhul da marturie despre înfiere noastra nu numai în noua viata morala, ci si în rugaciune. Când din inimile crestinilor se ridica invocatia îndreptata spre Dumnezeu Abbà, Parinte, Duhul Sfânt este cel care-i ajuta sa se poata ruga astfel.

Când Paul spune în inimile noastre, se refera la profunzimile personale ale omului, care este atins si transformat pâna în radacinile sale cele mai tainice. Cel boteza este inserat si cvasicufundat în misterul trinitar prin lucrarea Duhului Sfânt.

2. Duhul Sfânt în viata comunitatii crestine

Revarsarea Duhului, în Noul Testament, nu este numai un fapt individual, ea are o tipica dimensiune comunitara; este cel mai bine pusa în evidenta la începutul Fap: coborârea Duhului Sfânt la Rusalii (cf. Fap 2,1-12). Este semnificativ citatul din Ioel 3,1-5 în discursul lui Petru (2,17-21), pentru a spune cu toata hotarârea ca acum s-a împlinit revarsarea escatologica a Duhului lui Dumnezeu, care da consistenta unei noi comunitati cu orizonturi universalistice.

Asa dupa cum la botezul lui Isus în Iordan, Duhul inaugureaza începutul vietii publice a lui Isus, tot asa, la Rusalii, pune în miscare istoria comunitatii crestine ca si comunitate misionara. Duhul este puterea de a fi martori (ai lui Isus) pâna la marginile pamântului (Fap 1,8). Suntem martori ai acestor cuvinte, noi si Duhul Sfânt, pe care dumnezeu l-a dat celor care-l asculta (5,32), va spune Petru în numele apostolilor. Acelasi Duh Sfânt îi umple pe cei sapte colaboratori ai apostolilor, în mod deosebit pe Stefan; este dat de Petru si Ioan samaritenilor convertiti (8,15-17), îl lumineaza pe Filip (8,9) etc. Nu întâmplator Fap. a fost numita evanghelia Duhului, pentru ca acolo Duhul lucreaza ca protagonist, scrisorile lui Paul ne ofera o învatatura bogata despre raporturile dintre Duhul si comunitatea crestina; fireste, aceasta în baza experientei concrete a apostolului, mai ales în cadrul comunitatii din Corint. Corintenii deosebit de sensibili fata de tot ceea ce se referea la lucrarea Duhului, si în consecinta la libertatea care le era oferita, au înteles cu entuziasm importanta legii Duhului, însa si-au creat iluzia de a o putea pune imediat în practica. Inconvenientele care au urmat, arata cât este de periculoasa aceasta graba, din cauza orbirii pe care o poate cauza. Corintenii nu-si dau seama, de exemplu, de gravitatea unui caz limita de desfrânare, caz prezent si tolerat în comunitatea lor (1 Cor 5,1-2).

Avem în 1 Cor doua contexte fundamentale, în care Paul se arata deosebit de îngrijorat din cauza certurilor si a dezbinarilor existente în comunitatea din Corint: cc. 1-3 si cc. 12-14.

În cc. 1-3 Paul spune ca exista discordii, nu din cauza problemelor materiale sau ale celor de natura disciplinara, ca în alte parti ale epistolei; este vorba în schimb de discordii spirituale. Aceste dezbinari între crestini, care vor sa faca referinta la marii capi carismatici - Paul, Apolo, Chefa - trebuiesc depasite prin puterea unicului Duh care ne introduce în întelepciunea Crucii.

si în cc. 12-14 punctul de plecare este prezenta dezbinarilor, aici, însa, din cauza carismelor. Paul prezinta, deci, o viziune a carismelor unificate de Duhul (c. 12), carisme care culmineaza în iubire (c. 13) si sunt orientate spre folosul comun (c. 14).

Tema fundamentala a celor doua contexte este aceea a Duhului, care promoveaza valoarea unitatii crestine. Duhul, introducând în profunzimea misterului pascal, nu creaza doar o consonanta exterioara, artificiala, cu nuanta voluntarista, ci pune bazele unei convertiri al misterul Crucii. Duhul favorizeaza colaborarea si unitatea prin umilinta din partea celui care posedând un dar, îl orienteaza spre binele comun.

Prin urmare, afirmatiile lui Paul în materie pun în lumina doua aspecte, de altfel, complementare între ele.

Mai întâi, Duhul este datul de baza, comun tuturor celor botezati si de aceea este factor de unitate ecleziala.

Noi toti am fost botezati într-un singur Duh, ca sa fim un singur trup... si toti la un Duh ne-am adapat (1 Cor 12,13).

Aceasta înseamna ca este inutil si periculos sa se creeze delimitari artificiale în Biserica pentru ca toti participa din acelasi Duh. Comunitatea însasi în momentul nasterii ei a fost marcata de pecetea Duhului.

Scrisoarea noastra sunteti voi, scrisa în inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii. ... scrisoare a lui Cristos, slujita de noi, scrisa nu cu cerneala, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu... (2 Cor 3,2-3).

Duhul Sfânt, asa precum sta la baza identitatii crestinului, tot la fel sta si la baza identitatii ecleziale si este în acelasi timp exigenta permanenta a unitatii.

Siliti-va sa paziti unitatea Duhului, întru legatura pacii. Este un trup si un Duh, precum si chemati ati fost la o singura nadejde a chemarii voastre (Ef 4,3-4).

Apoi, în al doilea rând, avem aspectul aparent paradoxal, ca Duhul este de asemenea izvorul varietatii si diversitatii în Biserica la nivelul slujirilor, al ministeriilor.

Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. ... si fiecaruia se da aratarea Duhului spre folos. si Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste (1 Cor 12,4.7.11).

În fragmentul de mai sus, în vv. 8-10, sunt enumerate opt daruri-carisme, toate fiind îndreptate spre unica origine pneumatica. Din varietatea functiilor ministeriale, Sf. Paul face urmatoarele consideratii:

- Duhul în persoana este adevaratul responsabil al pluralitatii carismatice; el are o capacitate cât se poate de variata pentru a interveni asupra organismului eclezial.

- Puterea carismatica a Duhului ajunge asupra fiecarui botezat; crestinul, oricare ar fi el, îsi demonstreaza propria maturitate prin faptul ca stie sa-si împlineasca rolul cu care este investit de Duhul în Biserica.

- O asemenea manifestare, aratare a Duhului, oricare ar fi ea, trebuie orientata spre folosul comun: deci, nu pentru sfâsierea trupului lui Cristos, ci, dimpotriva, spre zidirea si cresterea comunitatii ecleziale.

Concluzie

Din cele prezentare putem intui, cel putin în linii mari, actualitatea temei. Problematica ce se prezinta pe versantul identitatii crestine si al interpretarii crestine a vietii, astazi nu este simpla. Am aratat ca figura vietii crestinului este compusa si unitara în acelasi timp: în aspectele sale interioare de viata noua, de filiatiune si libertate; în expansiunea sa printr-un ministeriu curajos si autentic; în victoria sa asupra tuturor fortelor dezagregante, peste toate stralucind puterea caritatii lui Dumnezeu.

La nivel comunitar-eclezial, pluralitatea si creativitatea carismelor trebuie orientate spre folosul comun, spre unitate si caritate. Numai primatul caritatii asupra tuturor carismelor si experientelor particulare, profund asimilat, poate asigura mersul înainte, mai ales în situatii confuze si dificile. Caritatea, înainte de a fi operativa si constructiva, este rabdatoare, binevoitoare, întelegatoare, capabila sa suporte, capabila sa recunoasca si carisma celuilalt.

Principiile pe care Sf. Paul le-a enuntat referitor la situatiile concerte ale crestinilor din timpul sau trebuie actualizate mereu, pentru ca în Biserica lucreaza Duhul Sfânt si, de aceea, Biserica lui Cristos este si Biserica Duhului.

pr. Anton GHIURCA

BIBLIOGRAFIE: Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982; La Bibbia, Nuovissima versione dai testi originali, III, Nuovo Testamento, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo/Milano 1991; AA. VV., Lo Spirito del Signore, în Parola, Spirito e vita, Quaderni di lettura biblica 4 (lug.-dic. 1981), pp. 160-201; ALTHAUS P., La lettera ai Romani, Paideia, Brescia 1970; BOUYER L., Il Consolatore. Spirito Santo e vita di grazia = Teologia 31, Ed. Paoline, Roma 1983, pp. 88-115; HEITTMANN CL. - MÜHLEN H. (a cura), La riscoperta dello Spirito. Esperienza e teologia dello Spirito Santo, Jaca Book, Milano 1977, pp. 119-168; PENNA R., Spirito Santo, în Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, a cura di Rossano P. - Ravasi Gf. - Girlanda A., Ed. Paoline, Cinisello Balsamo / Milano 1989³, pp. 1498-1518; SCHLIER H., Lettera ai Galati, Paideia, Brescia 1965.

Riassunto

Questa relazione dal titolo L'opera dello Spirito Santo nella vita del cristiano e della comunità, in prospettiva neotestamentaria, intende presentare gli aspetti più significativi dell'azione dello Spirito, sia al livello individuale chje al livello comunitario-ecclesiale. Essendo Paolo l'autore neotestamentario che ci offre la prima pneumtologia sistematica, nella nostra esposizione ci limitiamo alla sua dottrina contenuta nelle sue grandi lettere; questo anche perché a lui spetta il merito di intendere lo Spirito come fonte di vita nuova.

Nella prima parte, la vita del cristiano viene presentata come una esistenza nello Spirito, un camminare secondo lo Spirito, una vita segnata dal dono della vera libertà e della figliolanza adottiva. Nella seconda parte si prendono come punto di partenza due contesti della 1 Cor., dove Paolo trovandosi di fronte alle divisioni nella comunità di Corinto, offre come rimedio la dottrina sullo Spirito, il quale è insieme fattore di unità ecclesiale nonché fonte della pluralità e della creatività dei carismi che vanno orientati per l'utilità comune. I principi enunciati da Paolo devono essere attualizzati nella Chiesa di tutti i tempi.