RELATIA HRISTOS - DUHUL SFÂNT ÎN MISIUNEA BISERICII
1. Hristos si misiunea Bisericii
Cunoasterea lui Dumnezeu este de fapt recunoasterea(38) lucrarii Sale îndumnezeitoare în Hristos-Logosul adorat de catre omul coplesit total de iubirea Sa dumnezeiasca. De aceea esentiala misiunii ortodoxe este centralitatea lui Hristos pentru ca în credinta noastra Hristos este centrul si factorul dinamic al marturisirii crestine în lume(39).
Într-un context crestin pluralist si într-o lume pluralista religios ce cunoaste mutatii impresionante, este esentiala întelegerea adevarata, pe baza Revelatiei cuprinse în Sfânta Scriptura si experiata în Traditia vie a Bisericii, a Persoanei si lucrarii Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, pentru mântuirea lumii, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aceasta atât din ratiuni de identitate crestina si de dreapta credinta si marturisire, cât si pentru a preîntâmpina un sincretism hristologic îmbibat de elemente ale religiilor orientale care distorsioneaza adevarul crestin unic prin asa-zisele hristologii graduale ce ar integra sferei crestine religiile necrestine vii de astazi(40). Redescoperirea altor universuri religioase, bogate în experienta si reflectia divinului, paralel cu o relativizare a adevarurilor crestine fundamentale într-o lume occidentala ce se declara post-crestina dar din ratiuni politice si economico-financiare doreste o unitate religioasa a omenirii pe baza unui teocentrism vag si sincretist, care sa preia elemente din toate traditiile religioase ale lumii interpretate ca multe cai spre acelasi centru unic(41) este total inadmisibila din punct de vedere al Ortodoxiei. Se anuleaza Revelatia, Hristos este redus la o dimensiune morala si este nu Dumnezeu-Omul ci doar unul pe lânga ceilalti întemeietori de religii, Biserica este o institutie pur sociologica, iar sensul vietii omului ramâne închis într-o imanenta angoasanta si agresiva prin suferinta si moarte.
Hristologia ca problematica teologica ce interpreteaza si formuleaza pe baza enunturilor noutestamentare, profetite în Vechiul Testament pe de o parte si expresie a aspiratiilor universale ale omenirii dupa un Mântuitor pe de alta parte, dar si a vietii si lucrarii, a minunilor savârsite de Iisus Hristos, cu toata diversitatea situatiilor si întelegerilor teologice si eclesiale numeroase si nuantate trebuie înteleasa ca o explicitare si o aprofundare a unicei marturisiri a lui Iisus Hristos ca Domnul, Fiul lui Dumnezeu(42). Iisus Hristos reveleaza adevarul despre Dumnezeu în mod obiectiv facând cunoscuta, atât cât este necesara pentru mântuirea oamenilor si dupa posibilitatea lor noetica si spirituala, Dumnezeirea care în esenta ei ramâne inaccesibila, nonobiectivabila, aceasta fiind de resortul existentei personale în general si a Persoanelor divine în special, dar si subiectiv prin instaurarea unei relatii personale eu-tu cu credinciosul care prin credinta se deschide misterului participarii la viata dumnezeiasca prin harul si iubirea lui Dumnezeu în scopul mântuirii, al îndumnezeirii. Formularea dogmatica a adevarului despre Hristos si lucrarea Sa mântuitoare în conciliile hristologice ale Bisericii una a primului mileniu crestin are valoare permanenta si normativa în sânul Traditiei crestine vii(43) si autentice de pretutindeni si dintotdeauna, unde Hristos este adorat si marturisit ca Logos, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea oamenilor, semn al unitatii Revelatiei(44) care s-a împlinit întru El dar este si deschisa prin El în Duhul Sfânt spre viitorul umanitatii pentru încorporarea harica si îndumnezeitoare a celor ce cred în Hristos prin lucrarea si manifestarea lui Dumnezeu Însusi(45).
O înnoire a hristologiei, în sensul aprofundarii psihologice a personalitatii lui Iisus, într-o perspectiva functionala si existentiala (a curentului filosofic existentialist al secolului al XX - lea) cu o pondere istorica ce ar echilibra perspectiva esentialismului ontologic(46) a doctrinei hristologice clasice în contextul teologic, se impune doar în spatiile crestine, unde viata în Hristos, ca expresie a credintei vii si participante activ prin diversitatea manifestarilor crestine ascetice, spirituale si morale, a fost încorsetata si înabusita de rigiditate rationala si de legalism juridic.
Ortodoxia, marturisind si glorificând pe Hristos cultic si sacramental, i-a înteles pe credinciosii dintodeauna, prezenta si lucrarea Sa plenara în spatiul eclesial, printr-o relatie vie, smerit, generatoare de bucurie si lumina interioara careia sfintii traitori integrali ai misterului hristic îi dau expresii teologice decisive si normative într-o diversitate unitara prin raportarea ferma, neclintita la Hristos izvorul si puterea acestor experiente spirituale fundamentale. Occidentul crestin redescopera astazi în contextul antropocentrist determinat de ideologiile seculare din aria sa culturala ca teologia nu este doar un efort al inteligentei referitor la continutul etern al misterului lui Dumnezeu si al misterelor credintei, ci ca ea este mai existentiala si mai antropocentrista în sensul ca aceasta stiinta despre Dumnezeu si Revelatia Sa nu este un în sine ci ea este pentru noi, este întotdeauna iconomica(47). Dumnezeu se descopera pe sine omului pentru ca acesta, existând ca expresie a iubirii sale este, invitat sa existe teologic, pentru ca exista în sistemul de referinta al lui Dumnezeu care l-a mântuit obiectiv prin jertfa rascumparatoare a lui Hristos, ce se extinde sacramental prin lucrarea Sfântului Duh în Biserica Dumnezeului celui viu pentru toti oamenii ce cred si-l primesc ca Dumnezeu si Mântuitor, daruindu-se în actul iubirii si al invocatiei izvorâte din setea de divin structurala omului. Raportarea la Hristos ca persoana vie, înviata, ce se autoimplica(48) soteriologic în existenta umana, în contemporaneitatea proprie spre plinirea acesteia prin raspunsul pozitiv la daruirea de Sine a lui Dumnezeu, credinta în Hristos si acceptarea adevarului despre Dumnezeu prin Hristos este deja viata în Hristos prin harul Sfântului Duh primit în Tainele Bisericii si prin care crestinul trebuie sa treaca spiritual prin toate starile prin care a trecut si El(49).
Esential misiunii ortodoxe pe lânga aspectul hristologic este cel pnevmatologic-sacramental pentru ca unirea cu Hristos se realizeaza prin Duhul Sfânt care anima Biserica si o extinde temporal si spatial, integrându-i comuniunii harice, sfintitoare si mântuitoare pe cei ce au primit Botezul si celelalte Taine ale ei, savârsite prin preotia sacramentala de Hristos Marele si Vesnicul Arhiereu al Tatalui care ne uneste cu El. Dupa cum sintetizeaza Nicolae Cabasila, cel ce se doreste dupa unirea cu Hristos va trebui sa se împartaseasca din Trupul Lui si sa guste din dumnezeirea Lui si sa-si lege viata sa de moartea si Învierea Domnului. Caci într-adevar noi de aceea ne si botezam ca sa ne îngropam si sa înviem împreuna cu El, de aceea ne si ungem cu Sfântul Mir ca sa ajungem partasi cu El prin ungerea cea împarateasca a îndumnezeirii si, în sfârsit, de aceea mâncam hrana cea prea sfânta a Împartasaniei si ne adapam din dumnezeiescul Potir pentru ca sa ne cuminecam cu însusi Trupul si Sângele pe care Hristos l-a luat asupra-Si. Asa ca la drept vorbind noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat si S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit si a înviat pentru noi(50). Viata în Hristos este expresia concludenta si peremptorie a iubirii Lui si de aceea misiunea ortodoxa e întemeiata pe iubirea lui Hristos. Raspunsul uman la aceasta iubire ce se extinde conform ontologiei iubirii ce lucreaza si îndumnezeirea dupa har în cei sfinti este un aspect esential al învataturii Ortodoxiei care prin aceasta are si un sens misionar profund(51).
Viata în Hristos produce o experienta autentica si dreapta a relatiei cu El care genereaza o convingere teologica incompatibila cu relativizarea adevarului despre Hristos si care în contextul crestin actual este esentiala prin ponderea mistica, teologica si morala în orice dialog intercrestin si interreligios(52), în misiunea crestina prin care se proclama dumnezeirea si stapânirea lui Hristos în istorie si se afirma Împaratia lui Dumnezeu inaugurata în Hristos ce se extinde peste veacuri spre împlinirea finala(53).
Desi exista abordari diverse ale persoanei si operei mântuitoare a lui Hristos, o pluralitate în interiorul hristologiilor, inspirate din numirile si lucrarile multiple dar unitare ale Noului Testament referitoare la persoana lui Hristos(54) (hristologie personala, relationala, functionala si dinamica, istorica, soteriologica si existentiala, transcendentala, imanenta etc.) Orice analiza hristologica trebuie sa porneasca de la Iisus Hristos, Logosul întrupat, Persoana divino-umana despre care Biserica în disputele hristologice a formulat adevarul de credinta mântuitor, cu valoare teologica eterna data de însusi Dumnezeu care a mântuit si da viata lumii în Hristos.
Întrupareea nu este o simpla teofanie a Logosului ci ea are un sens ontologic real(55). Definitia dogmatica de la Calcedon este normativa si absoluta pentru întelegerea si proclamarea lui Hristos în misiunea Bisericii: Unul si acelasi Dumnezeu cu adevarat si om si cu adevarat, din suflet rational si trup, de o fiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si de o fiinta cu noi dupa omenitate; întru toate asemenea noua fara de pacat; înainte de veci nascut din Tatal dupa dumnezeire iar în zilele de pe urma din Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu dupa omenitate, cunoscut în doua firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpartit, nedespartit, deosebirea firilor nefiind desfiintata nicidecum din cauza unirii, ci pastrându-se mai degraba însusirea fiecarei firi si concurgând într-o persoana si într-un ipostas. Prin aceasta se pastreaza însusirile divine si cele umane în creatie si în istorie, Dumnezeu este Dumnezeu si lumea este lume într-o coexistenta ce atrage cei doi parteneri ai dialogului, lumea fiind înrâurita si penetrata de slava lui Dumnezeu, de lumina Sa vesnica spre transfigurare si împlinire finala si nu într-o fuziune panteista sau materialist-energetico-informationala, care anuleaza pe unul dintre cei doi factori, lasând partnerul într-un solipsism absolut si fara sens. De aceea cum spune teologul catolic W. Kasper, Iisus nu e numai autodefinirea finala a lui Dumnezeu ci si definitia finala a lumii si a omului(56) iar cu Hristos Biserica sta sau cade si de aceea ratiunea acesteia de a fi este propovaduirea lui Hristos si sfintirea lumii, a oamenilor si a popoarelor prin harul Sau, daruit de Sfântul Duh ce culmineaza sacramental în Euharistia Bisericii care prin credinta dreapta a comunitatii face din aceasta Trupul tainic, sobornicesc al lui Hristos însusi, în istoria umana. Hristos ca adâncul bogatiei si al întelepciunii si al stiintei luiDumnezeu (Rom 11,33) asigura realizarea bogatiei Sale umanitatii si în calitatea sa mereu reînnoita de "noutate absoluta(57) pe care orice om trebuie sa o caute si sa o afle în viata sacramentala, în experienta pnevmatico-spirituala a Bisericii (Mc 16, 16) unde Hristos este prezent si este semnul eficient al plinatatii credintei crestine.
Centralitatea lui Iisus Hristos, ca mesaj evanghelic în misiunea crestina ce încorporeaza haric Bisericii generatie dupa generatie si noi spatii geografice, a lui Iisus din Nazaret ipostaziat în constanta teologica esentiala si cine nu propovaduieste pe Hristos si Biserica Sa, sau cine ataca institutia mântuirii - Biserica - se propovaduieste pe sine si încearca sa-si impuna ideologia sa, respingând darul lui Dumnezeu (58).
2. Dimensiunea pneumatologico-sacramentala si soborniceasca a misiunii
Mesajul esential al Mântuitorului Iisus Hristos este Împaratia lui Dumnezeu care trebuie sa fie raspândita în toata lumea. Lumea trebuie sa devina Împaratia lui Dumnezeu, loc al lucrarii vindecatoare, mântuitoare a lui Dumnezeu al carui chip vizibil este Hristos Însusi (Col 1,15) Si înainte de Paste si dupa Învierea Sa din morti Mântuitorul Hristos trimite pe ucenicii Sai la propovaduire sa anunte Evanghelia, sa evanghelizeze pe oameni si popoarele: Si mergând propovaduiti zicând: S-a apropiat împaratia cerurilor. Tamaduiti pe cei neputinciosi, înviati pe morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i (Mt 10,7-8; Lc 10,9); sau: sa se propovaduiasca în numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim (Lc 24,47; Mt 28,19-20; Mc 16,16). Evanghelizarea oamenilor de pretutindeni structurati în comunitati mai largi cu un profil etnic, cultural si religios de o mare diversitate de manifestare prin apostoli si în general ierarhia sacramentala spre constituirea si functionarea Bisericii ca organism teandric, al vietii în Dumnezeu, al unirii oamenilor prin har cu Dumnezeu reprezinta într-o dinamica istorica ce se va continua pâna la Parusie, pentru ca este voia si lucrarea lui Dumnezeu Însusi, este factorul prin care de fapt se stabileste Biserica în lume. Împaratia lui Dumnezeu inaugurata de Hristos, sacrament originar(59), se continua prin Biserica Sa, prin predica ei eshatologico-soteriologico-hristologica(60) si prin lucrarea ei de sfintire si transfigurare a oamenilor prin harul ce deschide spre iubirea de Dumnezeu si deoameni. Biserica este astfel modul prezentei lui Hristos, al noii Sale prezente în lume dupa Înaltarea Sa la cer si trimiterea Sfântului Duh siu este si modul reprezentarii Sale, al prezentificarii Sale în mijlocul celor ce primesc Evanghelia si harul Sfintelor Taine prin anuntarea si lucrarea sfintitoare a subiectilor acestei misiuni, respectiv Apostolii si urmasii lor.
Biserica este aceea care da lui Iisus o forma noua în cuvântul si sacramentul prin care se fac prezente mesajul Sau precum si lucrarea si realitatea Sa de Mântuitor(61). Biserica este comunitatea oamenilor care l-au primit pe Hristos prin harul Sfintelor Taine si care asculta si împlinesc voia Sa dumnezeiasca exprimata în Evanghelie, si nu doar o asociere limitata la o dimensiune antropologica si sociala ce împartaseste si difuzeaza anumite idei, conceptii de natura filosofica, etica sau religioasa, în sensul larg al cuvântului. Biserica este locul experientei sacramentale ce culmineaza cu actul de cuminecare cu Trupul si Sângele Domnului înviat spre transfigurare, mântuire si viata vesnica în comuniune tot mai intima cu Dumnezeu, Persoana tainica si absoluta.
Misiunea crestina deci nu se poate concepe doar ca un transfer de cultura si civilizatie occidentala în alte spatii geografice, ci ea trebuie înteleasa efectiv în esenta ei, aceea de evanghelizare a oamenilor spre a întelege si a primi taina lui Hristos si comuniunea cu El în Duhul Sfânt spre viata reînnoita si reconciliata cu Dumnezeu si cu semenii. De aceea conceptul ortodox de misiune depinde de întelegerea naturii Bisericii. Plecând de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu care proclama instaurarea Împaratiei prin Evanghelia Sa, prin minunile care deschid si anticipeaza plenitudinea eshatologica, restaurarea întregii firi si transparenta actului divin în întreaga creatie si care a încredintat despre faptul acesta pe ucenicii Sai care urmau sa proclame la rândul lor cele încredintate lor, calea duce în mod firesc si necesar la Biserica, întreg poporul lui Dumnezeu care în lume da marturie despre Revelatia în Hristos si despre slava si viata eterna a tuturor în Dumnezeu. Hristos, în marea Sa iubire de oameni, care paradoxal respecta total libertatea de decizie a acestora, lasând Dhului Sfânt, Mângâietorului, prin harul iluminarii interioare lucrarea, chemarea pentru om de a se decide pentru singurul adevar - Dumnezeu, viata si iubirea Sa de unificare a tuturor în si ca Trup al sau într-o diversitate harismatica complementara pentru membrele Bisericii. Prin natura sa, aceea de comuniune între Dumnezeu - Treimea de Persoane si oameni, Biserica este misionara pentru ca ea este însasi aceasta extensie prin veacuri si în toata lumea a acestei comuniuni, a mântuirii în Hristos. De aceea din punct de vedere ortodox nu se poateconcepe o separatie între Biserica si misiunea ei ci de misiunea Bisericii celei una, sfinte, sobornicesti si apostolice care în planul divin este comunitatea lui Hristos si a mântuirii care vine de la Dumnezeu, legata de fagaduinta Sa, nascuta din credinta, având sarcina de a pastra fidel continutul Vestii celei Bune(62).
Diferitele enunturi scripturistice(63) si patristice ce contin mai multe eclesiologii implicite(64) în sensul evidentierii unuia sau a mai multor elemente constitutive ale Tainei Bisericii ofera, coroborate, o eclesiologie unitara care dintru începutul crestinismului este scripturistica si hristologica în sensul ca Biserica înseamna comuniune si comunitatea celor care cred si marturisesc pe Hristos potrivit Scripturilor actualizate cultic si sacramental, a celor care primesc Botezul si se aduna pentru Euharistie, care se comporta moral, spiritual si comunitar în conformitate cu regula de credinta - regula fidei - si îsi asuma o anumita disciplina, constienti de lucrarea eficienta a Duhului lui Dumnezeu ce înnoieste si transfigureaza umanitatea(65).
Evanghelia indica drept privilegiu si în acelasi timp o necesitate fundamentala pentru om, idee reluata de Biserica, de teologia si spiritualitatea crestina, participarea la viata lui Dumnezeu la care oamenii au acces prin Iisus Hristos. De mai multe ori în Noul Testament Mântuitorul doreste si se roaga ca ucenicii Sai sa fie una cu El si între ei precum Cuvântul si Tatal una sunt. Dorinta Mântuitorului vizeaza nu numai pe cei care îl înconjurau la momentul istoric respectiv ci ea are o dimensiune viitorologica si eshatologica. Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei care vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte întru Mine si Eu întru Tine, si acestia în Noi sa fie una (In17,20-21; 2 Pt 1,4).
Participarea la viata lui Dumnezeu implica în mod necesar împartasirea creaturii de darurile infinite, multiple ale lui Dumnezeu, adevarul, iubirea, viata vesnica si de fapt acesta este sensul lumii create de Dumneeu, care se împlineste astfel în si ca Biserica. Despre sensul lumii ca Biserica dau marturie cele mai vechi scrieri crestine, între care si Herma care exprima foarte clar un adevar crestin fundamental, anume ca pentru Biserica a fost creata lumea(66). De aici si deriva sensul misiunii universale a Bisericii care trebuie sa integreze întreaga lume, pe toti oamenii creati si mântuiti de Dumnezeu prin Logosul Sau si sfintiti prin harul Duhului Cincizecimii care a format prin auzirea Kerygmei si primirea Botezului, comunitatea eclesiala primara ce-si datoreaza originea Duhului Sfânt si puterii lui Hristos(67). Comunitatea Cincizecimii(68) este Biserica lui Dumnezeu (Fap 20,28) destinata sa se raspândeasca în elanul experientei Cincizecimii în toata lumea, asa cum o atesta istoria, cronologic si geografic.
Misiunea Bisericii, sacramentul comuniunii dintre Dumnezeu si oameni si între oamenii de pretutindeni penetrati de lucrarea harului si iubirii divine este actul trecerii în Trupul ascultarii al Carui Cap, Fiul întrupat, împlineste misterul etern care este scopul lui Dumnezeu si care deschide spre Împaratia Sa care în starea finala va fi epifania recapitularii - - în Iisus Hristos a întregii realitati umane si a creatiei(69).
Misiunea este parte integranta a naturii Bisericii, pentru ca acolo unde se extinde si se localizeaza, ia fiinta o Biserica locala, acolo vine însusi Dumnezeu - Treimea de Persoane divine prin harul Sau care devine prezenta prin cunoasterea Scripturii, prin Sfintele Taine, prin cult si viata spirituala a comunitatii marturisitoare, ce aspira la comuniunea plenara cu Hristos si la mântuire. Astfel, scopul misiunii Bisericii nu este separat de scopul lui Dumnezeu Însusi fata de creatia Sa si în special fata de oamenii creati dupa chipul Sau si rascumparati prin jertfa lui Hristos ale carei roade se însusesc personal în comuniunea Bisericii, loc al lucrarii teomorfe prin glorificarea lui Dumnezeu ce-si reveleaza slava Sa în Hristos. Misiunea ortodoxa asa cum a fost înteleasa întotdeauna în teologia si lucrarea Bisericii în lume este de a integra umanitatea si Cosmosul în lucrarea mântuirii spre revelarea deplina a lui Dumnezeu si participarea la modul divin de existenta prin harul lui Dumnezeu. De aceea misiunea crestina e încorporata în misiunea lui Dumnezeu si scopul final al misiunii noastre în mod sigur nu poate fi diferit de al lui Dumnezeu, iar misiunea fiecarui crestin este de a cunoaste, a promova si a participa la slava lui Dumnezeu(70). Ortodoxia este fidela Traditiei crestine structurata eclesiologic si care încorporeaza, asa cum sintetiza Sf. Irineu de Lyon, adevarul lui Dumnezeu Însusi si lucrarea Sa ce asigura autenticitatea credintei pentru ca, în calitatea ei de casa a adevarului, de loc al credintei care este mama si hrana credinciosilor, acolo unde este Biserica acolo este si Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este Biserica si tot harul. Iar Duhul este adevarul(71).
Daca gândirea si simtirea crestina, cugetarea teologica asocia misterului Bisericii o dimensiune pneumatologica, elementul hristologic este la fel de bine exprimat si exemplificam aceasta cu un text origenian: Sfintele Scripturi marturisesc ca întreaga Biserica a lui Dumnezeu este trupul lui Hristos care este însufletit de Fiul lui Dumnezeu, iar madulare ale acestui Trup în miscare spre bine si spre împlinirea lui, misca asa zicând Biserica si fiecare din madularele sale care nu pot savârsi nimic fara ajutorul Cuvântului(72).
Hristos este însa Mântuitorul, cel care a eliberat pe om din stricaciunea pacatului si a mortii care a restaurat, a înnoit si a reconciliat umanitatea cu Dumnezeu în si prin jertfa trupului Sau, atunci Biserica lui Hristos prin Duhul Sfânt prezent si mîntuitor în ea continua lucrarea mântuitoare a lui Hristos si dupa cum doar Hristos mântuieste tot asa doar Biserica Sa, trupul Sau comunitar sobornicesc extins prin veacuri si peste toate spatiile lumii ofera mântuirea, viata în Hristos, cunoasterea adevaratului Dumnezeu. De aceea Biserica ortodoxa deschisa dialogului dar fidela absolut lui Hristos si Parintilor Bisericii celei una, fara a pune limite lucrarii lui Dumnezeu, planului Sau fata de lume, constienta de plinatatea sa sub aspectul învataturii celei drepte si a lucrarii integrale a Duhului Sfânt poate spune ca în afara Bisericii nu exista mântuire(73) asa cum afirma Ciprian al Cartaginei, un corifeu al unitatii Bisericii prin colegialitatea episcopilor în Sinod.
Pentru Parintii Bisericii, între care Sf. Atanasie cel Mare si Chiril al Alexandriei, sensul lumii este acceptarea de catre toti oamenii a lui Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor, una dupa dumnezeire cu Tatal si cu Duhul si ei dezvolta o teorie a încorporarii umanitatii în Trupul lui Hristos(74) pentru ca credinta Bisericii universale este în Treimea care este peste toate si prin toate si în toate iar Biserica este întemeiata si înradacinata de Domnul în Treime(75).
Pentru Sf. Chiril al Alexandriei Biserica este locul cel mai cuvenit pentru sfintele lucrari ale lui Dumnezeu si în ea se savârseste în mod necesar taina lui Hristos(76), adica sfintirea si mântuirea oamenilor prin Hristos care a facut pe sfintii sai ucenici vistiernici ai tainelor Sale si I-a rânduit spre apostolat, poruncindu-le sa împlineasca sfânta slujire a predicii mântuitoare, adica a Evangheliei tuturor celor de sub cer(77).
Între Hristos si Biserica exista deci o legatura ontologica, o unitate indestructibila, Biserica fiind Trupul Sau care se zideste din pietre inteligibile(78) adica oamenii care înzestrati cu ratiune, deschisi spre Ratiunea - Hristos, participa la misterul existentei dumnezeiesti, la bucuria si lumina infinite ale lui Dumnezeu. Oamenii se ofera ca jertfe duhovnicesti dupa modelul si cu puterea Celui jertfit pentru noi catre Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Biserica este comunitatea tuturor celor care împreuna si având cap pe Hristos se ofera jerta duhovniceasca lui Dumnezeu spre a participa la comunitatea treimica pentru ca în toata vremea si fara încetare, de la început si pâna la sfârsit aduce în Hristos buna mireasma prin toata virtutea în cortul sfânt, adica în Biserica(79).
O conceptie eclesiologica structurata solid o aflam la Dionisie Areopagitul, pentru care Biserica e înteleasa ca triada constituita din riturile sacramentale - Botezul - Euharistia - Mirul - pe de o parte si din ierarhia bisericeasca - episcop, preot, diacon si cei botezati, crestinii laici si monahi - ordinea contemplativa, pe de alta parte, este integranta a ordinii divine însesi ce include pe lânga creatia al carei sens este Biserica, Tetrarhia necreata si ierarhia cereasca. Biserica este consecinta legii divine însasi - , o dispozitie sfânta a lui Dumnezeu(80) care voieste si lucreaza prin Biserica mântuirea si îndumnezeirea oamenilor ce se exprima si se concretizeaza ca asemanare si unire pe cât mai mult posibil cu Dumnezeu(81).
Reluând conceptia areopagitica ce va caracteriza într-o aprofundare teologica continua, mereu reînnoita, dar fidela în acelasi timp adevarului ortodox despre Biserica ca Trup al lui Hristos, ca imagine a iubirii intratrinitare actualizate în dimensiunea umana ce participa la viata divina în har într-o Cincizecime continua(82) ce asigura îndumnezeirea Mântuitoare si iluminatorie a celor ce cred în Hristos, Sf. Maxim Marturisitorul vede în Biserica noua taina, mediul îndumnezeirii. Numai în Biserica omul este mântuit, patimind îndumnezeirea cea dupa har si de aceea medierea Bisericii este fundamentala în aceasta privinta. Biserica este sinteza celor trei legi, legea naturala, legea scrisa si legea harului, care sunt cai spre Dumnezeu, si ea este în mod reprezentativ calea cea de a treia a harului care include si desavârseste pe celelalte doua legi(83).
Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul, în mod natural, este dupa chipul Bisericii si Biserica este dupa chipul omului(84) într-o interconditionare simetrica operata liturgico-sacramental de harul Duhului Sfânt care plineste vocatia de mântuire si îndumnezeire a omului prin Biserica. Biserica în actele ei liturgico-sacramentale ce culmineaza în Liturghia euharistica reprezinta simbolic mântuirea si îndumnezeirea omului realizata unic de Hristos care prin Duhul Sau atrage pretutindeni si întotdeauna pâna la venirea Sa întru slava. De aceea dimensiunea liturgico-sacramentala este esentiala misiunii Bisericii pentru ca aceasta exista prin lucrarea lui Hristos însusi ce integreaza sferei, dimensiunii Împaratiei lui Dumnezeu pe toti cei ce primesc harul Sfântului Duh spre viata în Dumnezeu prin practicarea virtutilor si împlinirea poruncilor evanghelice ce opereaza teandric noua ontologie umana a unirii tainice în har cu Dumnezeu, pastrând identitatea umana dar în relatie luminoasa si iubitoare cu cauza ei. Prin harul Duhului Sfânt în Biserica, se realizeaza unificarea tuturor, a ratiunilor tuturor acelor existente, în Logosul Hristos spre întrepatrunderea cu Dumnezeu întreg, devenind tot ce este Dumnezeu, afara de identitatea dupa fiinta(85).
Având în vedere diversitatea descrierilor eclesiologice, scripturistice si patristice caer se refera si sunt circumscrise Dumnezeului unic si lui Hristos cel trimis pentru mântuirea lumii si constituirea ei în Trupul Sau tainic si care exprima însa si experienta profunda a crestinismului unic continuat în traditia ortodoxa, din punct de vedere al teologiei ortodoxe nu poate fi decât o singura Biserica, ce participa la unitatea lui Dumnezeu, la unitatea lui Hristos(86). De aceea, în diversitatea, în pluritatea crestina confesionala si denominationala de astazi exista Biserica în adevarul ei unic si mântuitor dintotdeauna, peren si universal în traditia ortodoxa unitara care este o hermeneutica eclesiala, sacramentala si euharistica a Scripturii(87) si întru care umanitatea experiaza integral întru credinta dreapta si iubire relatia mântuitoare si îndumnezeitoare cu Hristos, cu Dumnezeu, Treimea de persoane.
Biserica este locul unde, dincolo de determinarile sociale si istorice, crestinii marturisesc drept si întru adoratia iubirii jertfelnice pe Hristos-Dumnezeu, se împartasesc sacramental si euharistic cu Hristos prin Sfântul Duh si actualizeaza liturgic cuvintele lui Dumnezeu, Revelatia sa, într-un poiesis liturgic, melodic ce antreneaza si relatia deplina cu Dumnezeu care copleseste prin maretia si iubirea sa subiectele umane în dialogul rugaciunii si al participarii la misterul prezentei Sale deschise mereu invocarii umane. Ca Biserica a Apostolilor care, cum spune Sf. Irineu, nu au predicat pe Hristos înainte de a avea cunoasterea desavârsita, Ortodoxia este misionara prin actualizarea în orice loc, în orice timp a chipului autentic al Bisericii de la Cincizecime, care este comuniune a persoanelor libere, în aceeasi credinta, adica în Persoana divina a lui Hristos-Omul în sânul însusi al comuniunii eterne si libere a Persoanelor divine(88). De aceea Biserica însasi este misiunea(89) pentru ca e comunitatea oamenilor ce au raspuns pozitiv iubirii trinitare întrupate în Hristos ce transmite din generatie în generatie aceasta memorie(90) a celui Înviat pe baza marturiei apostolice, noua si înnoita în genuitatea si frumusetea originara de fiecare data când în rugaciunea si Liturghia ei comunitatea celebreaza Treimea în comuniune euharistica si în comuniune trinitara(91). Biserica, comunitatea celor care au primit întru credinta ca auzire si vedere (Rom 10,17), pe baza marturiei originare apostolice cuvântul revelat este si locul prezentei si al lucrarii sacramentale a aceluiasi Hristos-Cuvântul prin Duhul Sfânt astfel ca Biserica este constituita si se constituie prin Tainele ei, evenimente personale ale întâlnirii cu Hristos si de integrare în Biserica lui Hristos(92).
pr. Gheorhe PETRARU
Résumé
L'étude "La relation Jésus-Christ-L'Ésprit Saint dans la mission de l'Église" se veut une analyse en perspective missionnaire des rapports ontologiques entre Jesus-Christ, L'Ésprit Saint et l'invoquer, l'Ésprit Proclamer Christ s-est proclamer aussi l'Ésprit Saint et l'invoquer, l'Ésprit inseparable de Christ, tous les deux presents dans l'Église. Alors l'Église dans le monde repersente l'extension dans l'espace et le temps grâce deifiante dans les Saints Sacraments, célebrés par l'hiérarchie de l'Église. C'est pourquoi dans sa mission l'Église repand la meme vie qui existe au sein de la Trinité, la grâce par Jésus dans l'Ésprit, et aussi l Eglise est communion théandrique, non ideologie religieuse. C'est pourquoi dans la perspective de la missiologie orthodoxe le sens du monde est de devenir l'Eglise du Dieu, l'espace de l'amour divine pour tous les hommes invités à adorer la Sainte Trinité pour leur vie et leur salut eternele.