UN DUH SI DOUA PNEUMATOLOGII

În acest moment de har ecumenic recunoastem cu bucurie, ca aleasa binefacere a primului Conciliu din Constantinopol din 381, dogma dumnezeirii Duhului Sfânt, este un patrimoniu eclezial comun. De atunci, adica de peste 1600 de ani, în liturgia sa, atât în Orient cât si în Occident, Biserica marturiseste ca Duhul Sfânt este Domnul si de viata facatorul, care din Tatal purcede, care împreuna cu Tatal si cu Fiul este adorat si preamarit si a vorbit prin proroci⁽⁹³⁾. Valoarea si actualitatea acestei credinte comune sunt o reala si permanenta chemare la trairea Adevarului în caritate.

Nu intentionam sa modificam depozitul credintei, nu voim sa schimbam semnificatia dogmelor, nu ne propunem sa eliminam din ele cuvinte esentiale, nu urmarim adaptarea adevarurilor gusturilor epocii, nici nu aspiram sa steargem din Credo anumite articole pe motiv ca n-ar mai corespunde ori n-ar mai fi întelese astazi. Unitatea tainica si vizibila a Bisericii voita de Dumnezeu se poate realiza numai în comuna adeziune la integritatea continutului credintei revelate si marturisite de Biserica. În materie de credinta, compromisul e în contradictie cu Duhul Sfânt care este Duhul adevarului⁽⁹⁴⁾. Dimpotriva, colocviul intentioneaza o întâmpinare reciproca, constienti fiindca pentru a ne uni trebuie sa ne unim, pentru a ne iubi trebuie sa ne cunoastem, pentru a ne cunoaste trebuie sa mergem unii înaintea altora stimulati de caritatea teologala. Stiind ca elementul care decide în comuniunea adevarului este semnificatia adevarului, în cele ce urmeaza voim sa ilustram un aspect al acestui adevar continut în Simbolul amintit: ecporeuzia vesnica a Duhului din Tatal prin Fiul.

A/ Doua penumatologii complementare

Cuvintele Simbolului Niceno-Constantinopolitan au pentru noi o semnificatie si o valoare perena. De fapt, si astazi marturisim credinta apostolica dupa cum am fost botezati si-L preamarim pe Dumnezeul cel viu unic în fiinta si întreit în persoane potrivit credintei baptismale. Aflându-ne în pragul Mileniului al III-lea de crestinism, adica într-un moment de intensa participare la misterul lui Cristos în virtutea Duhului Sfânt, constientizarea credintei boteziale e urgenta la toate nivele ecleziale.

Învatatura Conciliului din Constantinopol I este expresia credintei unice si comune a Bisericii si a întregului crestinism. Avem si marturisim un singur Duh. El ne aduna permanent în unitatea Tatalui si a Fiului, cu toate acestea celor doua teologii apofatica si catafatica, le-au urmat doua penumatologii⁽⁹⁵⁾, o pneumatologie conditionata de cristologie, cea catolica, si o penumatologie care este izvorul cristologiei, cea ortodoxa. Ambele sunt justificate deoarece provin din Sfintele Scripturi. Prima, cea misionara, provine din traditia paulina, în deosebi din Sfântul Luca, cea de a doua din Sfântul Ioan⁽⁹⁶⁾. Dupa primul model, Duhul apare ca o putere pentru misiune, iar lucrarile sale urmeaza lucrarii lui Isus Cristos Domnul, ca rezultat al trimiterii din partea Lui, ca un act de supunere fata de mandatul primit de a-i perpetua prezenta si lucrarea rascumparatoare pâna la parusie. Acestui model îi corespunde o ecleziologie istorica, misionara.

Dupa cel de-al doilea model, cel ortodox, pneumatologia este izvorul cristologiei, aceasta fiind de data acesta conditionata de pneumatologie. Acestui tip de penumatologie, în care Duhul Sfânt este izvor, îi corespunde o ecleziologie ontologica, tainica, în care Duhul nu mai apare doar ca o putere data pentru misiune, ci ca si koinonia, drept comuniune, mai ales în Dumnezeiasca Euharistie. În timp ce, în primul model, Subiectul Bisericii este Cristos, în cel de-al doilea, Subiectul este înainte de toate Duhul Sfânt care lucreaza în Biserica si construieste comunitatea: aici sfintenia Bisericii devine primordiala. Trebuie sa spunem ca Biserica este sfânta. În acest context, a chema Biserica la cainta este de neconceput⁽⁹⁷⁾.

Desi aceasta împartire si apreciere apartin Mitropolitului de Pergam, Ioannis Zizioulas, desi Excelenta Sa recunoaste ca teologia ortodoxa pentru a putea face fata problemelor ecumenice actuale cu propuneri pozitive, are nevoie sa lucreze foarte strâns cu teologia apuseana pentru a fi de real folos ei însasi si celorlalti⁽⁹⁸⁾, cu toate acestea nu sunt de acord ca ecleziologia Conciliului Vatican II ar fi lipsita de dimensiunea sacramentala a comuniunii ori ca ar fi doar pudrata ici si colo cu texte pneumatologice. Aici, Biserica nu mai apare ca un popor împrastiat, ci ca un Popor adunat în comuniunea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfânt⁽⁹⁹⁾. Comuniunea reprezinta axa ecleziologiei Conciliului Vatican II. Pentru el, Biserica nu este un lucru, ci o comuniune personala de viata, de caritate si de adevar între Dumnezeu si om. Comuniunea existenta numai între persoane⁽¹⁰⁰⁾. Comuniunea între credinciosi o realizeaza Duhul Sfânt care pregateste eschata, adica împlinirile din urma ale istoriei mântuirii.

Marturisim si avem, asadar, un singur Duh, dar simultan avem doua pneumatologii care, specificam, coexista nu pentru a se combate reciproc, ci pentru a fi complementare. Când? Totdeauna? Asa ar trebui sa fie, dar, din pacate, ele se mai gasesc înca în stare de tensiune si chiar de litigiu. Într-un astfel de context eclezial e bine sa ne reamintim de ceea ce spunea teologul catolic Henri de Lubac despre aceasta polemica mai ales pneumatologica: Exista doua moduri tot atât de ucigatoare de a-L separa pe Cristos de Duhul sau: primul este acela care viseaza o împaratie a Spiritului care ar conduce dincolo de Cristos, iar al doilea, cel care-si imagineaza un Cristos care ar conduce dincolo de Spirit⁽¹⁰¹⁾. Echilibrul care ni se cere între aceste doua tipuri de pneumatologii si respectivele ecleziologii, misionara si euharistica, e sa evitam atât cristomonismul cât si pneumatocentrismul. Ecleziologia va fi sanatoasa numai când va fi permanent injectata cu o reala doza de pneumatologie⁽¹⁰²⁾. Daca, asa cum spune George FLOROVSKY, învatatura despre Biserica este un capitol al cristologiei⁽¹⁰³⁾, atunci cristologia si pneumatologia sunt componente necesare ale ecleziologiei⁽¹⁰⁴⁾. Sa-L lasam pe Cristos sa lucreze în Biserica sa - µ -, deoarece în Biserica, lucrarea lui Cristos si lucrarea Duhului Sfânt apartin împreuna unui tot si n-ar trebui niciodata privite separat⁽¹⁰⁵⁾. Sfântul Irineu este mereu actual: Ubi enim Ecclesia, ibi Spiritus Dei; et ubi Spiritus Dei, illic Ecclesia et omnis gratia: Spiritus autem veritas (unde este Biserica, acolo este si Duhul lui Dumnezeu; unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo se afla Biserica si orice har; Duhul este Adevarul).⁽¹⁰⁶⁾ Bisericii, încredintându-i-se de catre Cristos Domnul, Darul Duhului - communicatio Christi -, arvuna imortalitatii, , confirmarea credintei noastre si scara înaltarii la cer, adica pe Duhul Sfânt⁽¹⁰⁷⁾, are menirea de a trai în Adevarul Duhului. Acesta o va însanatosi permanent si o va conduce la totalitatea Revelatiei lui Cristos. Duhul Sfânt, asadar, nu este doar o putere care o învigoreaza, o putere care se raporteaza la bunastarea si starea ei de misiune, ci la existenta ei. Duhul Sfânt face Biserica sa fie Trup al lui Cristos⁽¹⁰⁸⁾.

B/ Pneumatologii diferite, patrimoniu comun

Doctrina despre Duhul Sfânt transmisa Bisericii de catre Conciliul din Constantinopol I reprezinta un patrimoniu comun al crestinatatii, fiind strâns unita cu conciliul anterior, cel de la Niceea din 325 si cel din Efes din 431. Credinta în dumnezeirea Duhului Sfânt: Cred în Duhul Sfânt, Domnul si de viata Facatorul, care de la Tatal (si de la Fiul) purcede, care împreuna cu Tatal si cu Fiul este adorat si preamarit si a vorbit prin profeti⁽¹⁰⁹⁾ nu poate fi separata nici de aceea a Conciliului din Niceea: Cred în unul Dumnezeu, Tatal atotputernic, Creatorul tuturor fapturilor vazute si nevazute. Si în unul Domnul nostru Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, unul nascut din Tatal, adica din substanta Tatalui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu creat, de o fiinta cu Tatal - µ -, prin care toate s-au facut, cele din cer si cele de pe pamânt⁽¹¹⁰⁾. Acestei doctrine trebuie sa-i adaugam si dogma maternitatii divine a Nascatoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria - ⁽¹¹¹⁾. Învatatura transmisa de Parintii Bisericii mai ales în aceste Concilii ecumenice reprezinta expresia autentica a unicei credinte a Bisericii si a întregului crestinism. Avem Darul comun al Duhului Sfânt, acea Putere ipostatica divina care ne daruieste Viata, acel dar ipostatic care e Domn - -, a treia Persoana a Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt nu si-a parasit niciodata Biserica, lucrarea comuna a Treimii, dimpotriva, s-a salasluit în ea, o vivifica prin Fiul, o sfinteste cu Prezenta sa, conducând-o la Tatal.

Sfântul Ambroziu, din partea Bisericii din Occident, marturiseste aceasta credinta în Dumnezeu mai înainte de a fi fost definita împotriva pneumatomahilor la Conciliul din Constantinopol I. În tratatul sau Despre Duhul Sfânt spune:

Desi Duhul Sfânt este inaccesibil prin natura, totusi ni se face accesibil prin bunatatea sa; umple totul cu puterea sa, dar din El participa numai dreptii; este simplu în substanta sa, bogat în virtuti, prezent în toti, împarte ceea ce este al sau pentru a-l darui fiecaruia în parte si este întreg în orice loc⁽¹¹²⁾.

În Orient, sfântul Vasile cel Mare marturiseste si apara împotriva Tropicilor din Thmuis, împotriva lui Eunomiu si a macedonienilor Dumnezeirea Duhului Sfânt mai înainte de convocarea Conciliului din Constantinopol I de catre Împaratul Teodosie, spunând:

Unul este si Duhul Sfânt, El de asemenea fiind enuntat aparte. Prin Fiul, care este unul, El se leaga de Tatal, care este unul, si completeaza prin El însusi Preafericita Treime vrednica de toata lauda. Intimitatea sa cu Tatal si cu Fiul este clar manifestata prin faptul ca nu-L asezam printre multimea creaturilor, ci Îl numim aparte. Caci unitatea sa nu este aceea a mai multor lucruri, EA ESTE UNITATEA UNULUI: . Dupa cum Tatal este unul si unul este Fiul, tot astfel si Duhul Sfânt este unul. El se afla, asadar, tot atât de departe de natura creata, dupa cum ceea ce este solitar (singur) e în mod asemanator îndepartat de ceea ce este adunat si în masa. El se afla unit cu Tatal si cu Fiul tot atât de intim ca singurul cu singurul⁽¹¹³⁾.

Sfântul Vasile, marele aparator al dumnezeirii Duhului Sfânt, desi nu-L numeste direct, formal si explicit pe Duhul Sfânt Dumnezeu, Îl numeste totusi ca provenind de la Dumnezeu, ca iesind din Dumnezeu: , nu pe calea nasterii ca Fiul, ci ca Suflu iesit din gura lui Dumnezeu. Acest suflu nu este ca respiratia ori rasuflarea noastra care dispare, ci este o substanta vie, Stapâna sfinteniei: µ , µ ⁽¹¹⁴⁾. Dupa cum vedem, Sfântul Vasile nu foloseste pentru purcederea Duhului Sfânt din Tatal termenul de ecporeuzie, ci pe acela de , purcedere (=proeleuzie). Modul sau de a purcede din Tatal ramâne un mister, ca si modul de a fi: ⁽¹¹⁵⁾. Pe scurt, pentru Sfântul Vasile, Duhul Sfânt este divin prin natura: ⁽¹¹⁶⁾. Pentru ca sa nu mai fie introduse discutiile epuizante despre consubstantialitatea Fiului de la Niceea si Duhului Sfânt, marele Pastor din Cezareea evita cuvântul µ, dar afirma Dumnezeirea Duhului prin intermediul expresiilor echivalente, ca cea indicata în nota precedenta si µµ, egalitate de onoare si identitate de natura⁽¹¹⁷⁾. Toate sunt specifice iconomiei baziliene⁽¹¹⁸⁾.

Asadar, în Occident, sfântul Ambroziu, iar în Orient, sfântul Vasile au învatat si aparat cu toata taria lor de pastori Dumnezeirea Duhului Sfânt. În acest context putem spune ca la sfântul Vasile termenul µµ (=onorat în mod egal) devine echivalent lui µ (=de o fiinta). Duhul Sfânt nu este o creatura, nici nu este inferior Tatalui si Fiului. El participa la aceeasi onoare. El completeaza, termina în El însusi Treimea, Dumnezeu unic. Toate aceste expresii, tinând cont de liturgia Bisericii si de traditia Parintilor din care se inspira sfântul Vasile, pun în lumina transcendenta Duhului Sfânt. Cu toate acestea, niciodata, pe parcursul celor treizeci de capitole ale Tratatului, consubstantialitatea nu este efectiv ori explicit declarata. În schimb, multe sunt însa expresiile care o sugereaza si o apara.

Comuna ne este si credinta în cea mai mare lucrare a Duhului Sfânt, Întruparea Cuvântului, a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, lucrare care are ca scop restaurarea creatiei si îndumnezeirea noastra. Conciliul din Efes din 341, care a definit ca Nascatoarea lui Dumnezeu, Fecioara Maria este ⁽¹¹⁹⁾, este un imn comun al Bisericilor locale înaltat spre slava Cuvântului lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria. Sfânta Nascatoare de Dumnezeu este prima cooperatoare a Puterii Celui Preaînalt, a Duhului care a umbrit-o cu stralucita sa interventie si cu dumnezeiasca sa lucrare savârsita în sânul ei feciorelnic (Lc 1,35). E mântuitor lucru sa ne amintim acum, în pragul celui de-al Treilea Mileniu de crestinism, ca Preasfânta Fecioara Maria este faptura cea mai aleasa, umpluta de harul Puterii stralucitoare a Preasfintei Treimi, creatura cea mai intim asociata la lucrarea mântuirii noastre. Întruparea Cuvântului s-a înfaptuit sub inima ei, prin truda credintei sale si prin lucrarea eminent activa a Duhului Sfânt. Daca toata viata ei, Fecioara Maria s-a comportat ca receptivitatea transparenta si activa a harului, în Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost din nou coplesita de harul dumnezeiesc. În ea s-a aprins aurora noii omeniri. Începutului anakefalaiosiei Fiului i-a corespuns cu acea (anakyclezie)⁽¹²⁰⁾, prin care deznodând nodul necredintei primei Eve, a început reîntoarcerea fapturilor la planul voit de Dumnezeu⁽¹²¹⁾. Toata aceasta lucrare salvifica s-a realizat prin opera Duhului Sfânt, dupa cum marturisim în Simbol: Et incarnatus est de Spiritu Sancto ex Maria Virgine⁽¹²²⁾.

Acesta este patrimoniul comun al credintei noastre: credem în Preasfânta Treime, în Tatal de la care vin toate darurile; credem în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Rascumparatorul omului; credem în Duhul Sfânt, Domnul si de viata Facatorul, sfintitorul si îndumnezeitorul omului. Umpluti de Treime, îl preamarim pe Dumnezeu unic în fiinta si întreit în Persoane, venerând-o si pe Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, pe Maica Domnului care:

Consimtind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus si, îmbratisând din toata inima, fara a fi împiedicata de vreun pacat, vointa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei si lucrarii Fiului sau, punându-se în slujba misterului rascumpararii, în dependenta de Cristos si împreuna cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic si de aceea nu a fost un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului cu credinta libera si ascultare⁽¹²³⁾.

Acest patrimoniu comun reprezinta pentru ambele Biserici, mai întâi un motiv si un izvor de comuniune si mare bucurie, deoarece participam împreuna la tainele mântuirii, facem din ele continutul vital al vietii noastre personale si ne dilatam în ele atât orizontul demnitatii noastre crestine, cât si acela al destinului nostru escatologic. Umpluti de Treime ne împartasim ezuhic din viata ei dumnezeiasca.

În al doilea rând, acest patrimoniu crestin comun al Bisericii nedivizate, participarea la Unitatea tainica a Treimii si la misterul lui Cristos Rascumparatorul în Duhul Sfânt, trebuie sa ne faca sa crestem în cunoasterea reciproca, în ascultarea celorlalti cu care, ce-i drept, n-am ajuns înca la deplina comuniune vizibila ecleziala, dar suntem stimulati sa cautam împreuna, în rugaciune si în dialogul teologic, cu umilinta si încredere, caile unitatii vizibile în Adevar si în Biserica lui Cristos. Eminenta mostenire ecleziala comuna ne cere o noua maturitate în credinta, devenind mai constienti ca cunoasterea Adevarului lui Cristos, adica a Revelatiei în ansamblul ei este tot lucrarea Duhului Sfânt care: cu puterea Evangheliei reîntinereste Biserica si o reînnoieste permanent⁽¹²⁴⁾. În aceasta etapa a dialogului ecumenic ni se cere tuturor o reînnoita aprofundare a acestui patrimoniu comun si o asumare ecleziala a responsabilitatilor timpului nostru⁽¹²⁵⁾. Sa nu uitam însa ca Duhul este promotorul principal al unitatii, al reînnoirii si al sfintirii permanente a Bisericii lui Cristos. În acest sens îmi amintesc cu veneratie de cuvintele rostite de Paul al VI-lea la închiderea celui de-al cincilea aniversar al Conciliului Vatican II:

În viitor (...) ne ramâne de facut o munca hotarâtoare, îndeosebi aceea de a aprofunda teologia Bisericii, elaborarea unei antropologii crestine pe masura dezvoltarii stiintelor umane si a problemelor pe care acestea le pun inteligentei credinciosului⁽¹²⁶⁾.

Totdeauna credinta a cautat sa se cunoasca si sa se înteleaga pe sine. Maxima teologica a Evului Mediu: Fides quaerens intellectum este nespus de actuala, cu conditia ca cercetarea sa se faca cu rigoare stiintifica si în spirit de credinta, dar mai ales eclezial, fara de care nu exista teologie vrednica de acest nume.

C/ Integrare complementara

Din cele prezentate mai sus reiese ca Duhul Sfânt este un unic Dumnezeu si de o natura identica cu Tatal si cu Fiul; ca este Domn, ca este Sfânt prin El însusi, comunicând viata dumnezeiasca pe care o poseda prin natura, ca purcede de la Tatal prin Fiul în care se odihneste si se reveleaza, ceea ce ne dovedeste ca nu e creatura. Ecporeuzia sau proeleuzia sa din Tatal prin Fiul depaseste economia, e teologica si vesnica. De aceea este adorat în mod egal cu Tatal si cu Fiul.

Cu toate acestea patrimoniul comun al credintei crestine este exprimat cu formulari diferite de cele doua Biserici, Orientala si Apuseana. Monarhiei orientale - µ - îi corespunde acel ab utroque sau Filioque creat de sfântul Ambroziu si preluat de sfântul Augustin în 418, deci înainte de Conciliul din Calcedon din 451, an în care Biserica Catolica a primit, a acceptat doctrina definita de Conciliul din Constantinopol I (381). Sfântul Augustin învata ca Duhul Sfânt purcede în acelasi timp de la amândoi - ab utroque, de la Tatal si de la Fiul:

El nu purcede de la Tatal în Fiul, apoi de la Fiul în creatura pentru a o sfinti, dar El purcede în acelasi timp de la unul si de la celalalt, caci Tatal i-a daruit Fiului ca Duhul sa purceada de asemenea si de la El ca de la sine (...). Dar dupa cum Tatal are viata în sine si a daruit de asemenea Fiului ca sa aiba viata în el, la fel i-a daruit ca viata sa sa purceada si de la el, dupa cum purcede din sine⁽¹²⁷⁾.

În tratatul Despre Sfânta Treime învata acelasi adevar:

Noi nu putem nega ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul: nu fara motiv acelasi Duh este numit Duhul Tatalui si al Fiului⁽¹²⁸⁾.

Tot în acest tratat creeaza renumita formula - principaliter a Patre -:

Nu fara motiv, în aceasta Treime, numim Cuvânt al lui Dumnezeu numai pe Fiul, Dar al lui Dumnezeu numai pe Duhul Sfânt, si Dumnezeu Tatal numai pe acela care naste Cuvântul si de la care purcede, ca din primul principiu - principaliter -, Duhul Sfânt. Eu spun ca din primul sau principiu, deoarece este dovedit ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul. Dar acest privilegiu, Tatal îl daruieste Fiului: nu ca si cum Fiul ar fi existat vreodata fara sa-l aiba, dar tot ceea ce TATAL i-a daruit Cuvântului sau unic, i l-a daruit, nascându-l. El l-a nascut deci în asa mod încât Darul lor comun purcede si de la Fiul astfel încât Duhul Sfânt sa fie suflul (spiritul) celor doua persoane⁽¹²⁹⁾.

Tatal, care are în el însusi însusirea (proprietas) de a fi principiul purcederii Duhului Sfânt, a daruit de asemenea Fiului sa fie principiu al purcederii aceluiasi Duh, purcedere în afara timpului, atât într-un caz cât si în celalalt caz. Si când spunem ca Duhul Sfânt purcede si din Fiul, spunem si ca aceasta însusire Fiul o detine de la Tatal. Într-adevar tot ceea ce are Fiul, el detine de la Tatal: el detine deci de la Tatal ca sa fie si el principiu de la care purcede Duhul Sfânt⁽¹³⁰⁾.

Dar Tatal si Fiul nu sunt doua principii ale Duhului Sfânt, ci unum principium:

Noi vom marturisi, asadar, ca Tatal si Fiul sunt un principiu, nu doua principii ale Duhului Sfânt. Dupa cum Tatal si Fiul sunt un singur Dumnezeu, si fata de creatie sunt un singur Creator si un singur Domn în mod relativ, tot astfel fata de Duhul Sfânt nu sunt ei în mod relativ decât un singur principiu. Fata de creatie, Tatal si Fiul si Duhul Sfânt sunt un singur principiu, dupa cum ei sunt un singur Creator si un singur Domn⁽¹³¹⁾.

Din cele spuse reiese ca dupa Sfântul Augustin, între Fiul si Duhul Sfânt, în lumina economiei exista o legatura de consubstantialitate, care este o legatura personala de comuniune: Duhul purcede de la Tatal prin Fiul în care primeste fiinta. Aceasta legatura personala este la rândul sau ca o legatura de origine: dupa cum noi primi în timp, deci economic de la Cristos fluviul de apa vie care izvoraste din el si care este Duhul (In 7,17-39), la fel Duhul primeste vesnic teologic de la Fiul, ca venind de la el, fiinta care purcede de la Tatal. De aici reiese ca Duhul nu purcede numai de la Tatal în Fiul, pentru a se odihni în el, ci ca Fiul este în mod egal principiul activ al purcederii Duhului Sfânt. Dar Augustin n-a spus niciodata ca Fiul este cauza substantei Duhului.

Aceasta purcedere, este adevarat, Cristos n-a atribuit-o decât Tatalui, bine stiind ca Fiul primeste de la Tatal tot ceea ce este în el si-l raporteaza la Tatal. Dar tot ceea ce este al Tatalui - afara de însusirea de a fi Tata - i-a fost daruit, iar în acest tot, este si Duhul care ia din binele Fiului pentru a ne face partasi de el (In 16,13-15). Fiul nu primeste Duhul pasiv ca pe un lucru dat, ci ca pe puterea de a darui. Tatal, asadar, daruieste Fiului, nascându-l, puterea de a face sa purceada Duhul.

Aceasta nu înseamna ca Duhul ar detine fiinta în parte de la unul si în parte de la celalalt, ca de la doua cauze despartite, ci el purcede în acelasi timp de la unul si de la celalalt ca de la un singur principiu, deoarece el e Iubirea reciproca în care iubitorul si Iubitul se unesc în unitatea Darului reciproc pe care îl face unul celuilalt.

Aceasta reflectie a sfântului Augustin este aceea a unui teolog. Concluziile la care el ajunge nu sunt în acea epoca decât - teologumena - concluzii teologice, dar ele vor ajunge cât de curând un bine comun al teologiei latine, care va cauta sa-i dea un statut propriu dogmatic⁽¹³²⁾.

Din partea celeilalte pneumatologii, cea Rasariteana, cauza unica - µ -, principiul unic în Treime este numai Persoana Tatalui. Izvorul Dumnezeirii nu este o esenta aflata în spatele persoanelor, ci Persoana Tatalui si numai ea. Tatal este întotdeauna Tata al Fiului si Obârsie a Duhului. Niciodata n-a existat vreun timp în care Tatal sa nu fi fost Tata al Fiului si Obârsie a Duhului. Tatal este Tata, nu devine Tata. Fiul si Duhul nu sunt numai de la Tatal, dar si spre El.

În ceea ce priveste împartasirea Dumnezeului inaccesibil creaturii în Fiinta necreata, El se comunica în energiile sale dumnezeiesti si îndumnezeitoare necreate, care desi nu sunt Fiinta sa necreata, totusi sunt întru totul El însusi. Aceste energii numite si har sunt lucrarile negraite în marime si în numar ale Duhului Sfânt. Ele sunt lucrari ale lui Dumnezeu în afara, care însa nu trebuie separate de fiinta lui. Harul, dupa sfântul Grigore de Palma, nu este nimic altceva decât lucrarea Duhului Sfânt Celui de-o-fiinta, sfânt si sfintitor, dumnezeiesc si îndumnezeitor. El este distinct de firea dumnezeiasca, dar harul Duhului nu poate fi separat de Acesta⁽¹³³⁾.

Concluzie

Avem asadar doua pneumatologii, un patrimoniu comun crestin si diferite formulari teologice ale acestuia, îndeosebi ale purcederii Duhului Sfânt. Dupa adaugirea unilaterala a lui Filioque de catre Latini în Simbol, litigiile dintre cele doua Biserici s-au întetit. Ce avem de facut? Ce atitudine trebuie sa ne însusim în acest moment ecumenic?

A/ Ca Latin, în privinta pneumatologiei, cred ca sanatatea ei depinde de cristologie. Împreuna cu Pr. Yve CONGAR marturisesc ca: Nu exista un Cuvânt fara Suflu: el s-ar opri în gâtlej si n-ar mai interpela pe nimeni. Dar nu exista nici Suflu fara Cuvânt: el n-ar mai avea continut si n-ar putea transmite nimic fara el⁽¹³⁴⁾. E ceea ce recunoaste si Parintele Staniloae: Fiul este conditia acestui suflu absolut generos si curat si sfânt, deoarece e Suflul unui Tata absolut desavârsit. Ceva mai departe, în acelasi articol adauga: Fara Duh, crestinismul devine speculatie, fara Fiul întrupat al Tatalui devine sentimentalism lipsit de continut⁽¹³⁵⁾. Dar si reversul este adevarat: sanatatea cristologiei este penumatologia, iar echilibrul dintre cristologie si pneumatologie este sanatatea ecleziologiei. Împreuna cu Serghei BULGAKOV recunoastem ca : Teologia Duhului Sfânt este impracticabila daca e separata de Fiul, deoarece Duhul este însasi fiinta acestuia ca Fiu⁽¹³⁶⁾. Unirea celor doua brate ale Tatalui, Fiul si Duhul Sfânt, este legea constitutiva a Bisericii si a întregii economii a mântuiri. Exista, într-adevar, doua Daruri si doua misiuni, Fiul-Cuvânt si Duhul-Suflu, dar o singura lucrare: înfierea noastra, lucrare a Duhului care face din noi fii în Fiul. Pneumatologia integrala, este, asadar, complementara si benefica.

B/ În ceea ce priveste purcederea Duhului, cred ca exista o echivalenta de semnificatie între formula greaca: din Tatal prin Fiul ca si cauza si cea latina: din Tatal si din Fiul ca dintr-un unic principiu. Dinamica noetica a formulei grecesti tinde spre semnificatia explicata a formularii latine. Ea arata ca Fiul detine de la Tatal puterea de a fi cauza si principiu al Duhului Sfânt. Formulele, dupa cum recunoaste si Bulgakov⁽¹³⁷⁾, nu constituie o adevarata divergenta dogmatica, ba chiar neaga ca ar exista o astfel de divergenta. Se poate spune ca nici Biserica Orientala nici Biserica Occidentala nu cunosc o erezie vitala despre Duhul Sfânt, erezie care în mod inevitabil ar fi fost erezie dogmatica. Dupa el, nu exista o erezie dogmatica în acest sens deoarece nu exista o dogma despre relatia Duhului Sfânt cu Fiul⁽¹³⁸⁾, dogma care sa fi fost emisa de un conciliu ecumenic, nu general.

Grecii sustin ca Tatal este singura cauza a Duhului, dar recunosc ca si Fiul are un rol în purcederea Duhului: acesta purcede hipostatic din Tatal, energetic prin Fiul⁽¹³⁹⁾, dupa cum spune Lossky. Duhul purcede din Tatal-Fiului, afirma la rândul sau Nicolae BOLOTOV; Duhul însoteste Fiul-Tatalui; Duhul exista în Fiul, dar are existenta numai de la Tatal; Fiul este vistiernicul Duhului, Duhul este comoara Fiului, comoara fiind o ipostaza activa, Suflul fiind o substanta vie. Duhul si Fiul sunt Bratele hipostatice ale Tatalui care ne atrag spre sânul Tatalui. Duhul lui Dumnezeu este o putere substantiala care exista într-o ipostaza proprie, care purcede de la Tatal si se odihneste în Fiul, facându-l cunoscut⁽¹⁴⁰⁾.

Latinii învata ca Fiul, care a primit totul de la Tatal, afara de însusirea de a fi tata, a primit de asemenea de la el si puterea de a-l sufla pe Duhul Sfânt cu el. Tatal este, asadar, principiul întregii Dumnezeirii. Tatal si Fiul nu sunt doua principii ale Duhului Sfânt, ci nu singur principiu, dupa cum Tatal si Fiul si Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creatiei, ci un singur principiu⁽¹⁴¹⁾.

Pe scurt, din toate aceste texte trebuie sa scoatem nucleul dogmatic si semnificatia lui teologica, deosebindu-l de exprimarile ori formularile dogmatice. Deoarece Actus autem credentis non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem - Actul de credinta al credinciosului nu se opreste la limbaj, la formularea lexica, ci la realitatea continuta în expresie - spune sfântul Toma⁽¹⁴²⁾. Acestea, în culturi diferite vor avea în mod necesar nuantari diferite, care pot coexista în unitatea credintei. Primul mileniu al crestinismului este o marturie vie în acest sector.

Papa Ioan Paul al II - lea, în enciclica Ut unum sint ne indica o cale vrednica de urmat chiar si în teologia Duhului Sfânt. Referindu-se la comuniunea ecleziala imperfecta, dar reala, mentinuta si în stare de crestere la diferite nivele bisericesti, o vede si o recunoaste deja perfecta în ceea ce noi consideram culmea vietii harului, µ pâna la moarte. Daca pentru toate comunitatile crestine martirii sunt dovada puterii harului, atunci comuniunea înca imperfecta dintre noi este puternic cimentata de deplina comuniune a sfintilor, adica a acelora care la încheierea unei existente fidele harului au ajuns la comuniunea cu Cristos glorios. Acesti sfinti, care provin din toate Bisericile si Comunitatile ecleziale sunt modele de urmat⁽¹⁴³⁾.

Opiniile teologice ale Parintilor Bisericii una si nedivizata, sunt concluzii teologice ale sfintilor, mai mult, ale acelora pe care îi consideram - µ -. Si în pneumatologie, acordul sfintilor greci si latini convinge mai mult decât argumentele rationale. Sfinti latini, ca Ambroziu si Augustin sunt venerati de Biserica Ortodoxa si invers. E sigur însa, ca nici o Biserica n-a introdus eretici în calendarul lor. Ambele Biserici considera ca sfintii sunt luminati si insuflati de Duhul Sfânt si ca trebuie sa fie de acord în ceea ce priveste credinta. A sustine contrariul ar însemna sa-L pui pe Duhul Sfânt în contradictie cu El însusi. Urmând marturiile lor nu ne înselam si traim în Adevar.

În trairea acestei întelegeri teologice întemeiate pe adevar si caritate, Latinilor li se cere sa urmeze mai ales linia lui Leon al III-lea, iar Grecilor linia sfântului Maxim Marturisitorul care respecta Filioque, ambele Biserici aplicând si traind mai din plin iconomia baziliana. În aceasta privinta îmi place sa citez un text de-al Parintelui A. De Halleux, teolog catolic din zilele noastre, la care deseori apeleaza însusi Yves CONGAR:

Aceste doua exemple convergente n-au pierdut nimic din actualitatea lor, deoarece ele indica probabil singura cale al unui acord onorabil: Biserica Catolica Romana va putea reformula Simbolul si sa recunoasca adevarul solid al monopatrismului, atunci când si Biserica Ortodoxa va recunoaste deopotriva autenticitatea lui Filioque, înteles în sensul lui prin Fiul: ⁽¹⁴⁴⁾.

Urmând prudenta pastorala a sfântului Vasile cel Mare si învatatura nr. 18 din Enciclica lui Ioan Paul al II-lea, ni se mai cere sa nu uitam ca natura ecporeuziei Duhului Sfânt n-are analogie si ca ramâne acoperita de o tacere apofatica. Modul ecporeuziei Duhului Sfânt ramâne un mister pe care nu-l vom întelege decât în cer. Taina Dumnezeirii ne depaseste atât de mult încât si în cer vom purta statutul nostru de învatacei.

pr. Eduard FERENT

Riassunto

La relazione odierna Uno Spirito e due pneumatologie è un contributo teologico ecumenico locale. Dopo la prezentazione della fede comune nello Spirito Santo delle due Chiese, Orientale ed Occidentale, affronta il problema attuale del Filioque, cercando di presentare la ecporeusia dello Spirito Santo dal Padre per il Figlio, partendo dalla dottrina dei Santi Dottori della Chiesa. Dopo una rapida sintesa teologica aggiornata ai risultati degli studi dogmatici, sviluppa infine, a partire da questo orizonte, le prospettive di futuro della riflessione sistematica.