SEMNIFICATIA SI ROLUL DUHULUI SFÂNT PENTRU VIATA NOASTRA, ASTAZI

1. Duhul Sfânt - Duhul vietii si comuniunii noastre în Dumnezeu

Duhul Sfânt este cel care uneste pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Prin aceasta, El este puterea sfintitoare, de-viata-facatoare si unificatoare în Biserica. Prin Duhul curge si sporeste pe mai departe, pâna la sfârsitul veacurilor, viata dumnezeiasca în Biserica. El întretine aceasta viata în ea, adica mentine Biserica în continuare⁽¹⁴⁵⁾.

Prin Duhul Sfânt intra în comuniune cu noi, oamenii, însusi Dumnezeu: prin El ne împartasim din însasi viata lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, la rândul sau, Se împartaseste din viata noastra umana. De asemenea, prin prezenta harului Duhului Sfânt, Dumnezeu actioneaza asupra vietii noastre, iar noi, în acelasi har, actionam cumva prin viata noastra, prin bucuriile si suferintele noastre, asupra lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este semnificatia comuniunii noastre cu Dumnezeu prin însusi Duhul vietii: prin El Dumnezeu devine calauza noastra, partenerul nostru de suferinta si viata. Aceasta comuniune cu Dumnezeu în Duhul Sfânt este una personala si concreta, întrucât prezenta lui Dumnezeu aici si acum reprezinta începutul istoric al prezentei lui Dumnezeu în împaratia slavei sale, este însasi pregustarea împaratiei sale în aceasta viata, despre care vorbesc Sfintii Parinti ai Bisericii.

Pe de alta parte, în comuniunea Duhului, noi suntem legati de Dumnezeu cel în Treime nu printr-o simpla conexiune externa, ci launtric. Prin Duhul Sfânt noi experiem legatura intima cu viata lui Dumnezeu, experiem propria noastra viata temporala, trecatoare ca un început al vietii vesnice, netrecatoare. Într-un anume fel, noi suntem în Dumnezeu si Dumnezeu este prezent în noi⁽¹⁴⁶⁾.

Cel care ne ajuta sa intram cu adevarat în dialog cu Hristos este însusi Duhul Sfânt, dar, asa cum subliniaza parintele Staniloae⁽¹⁴⁷⁾, fara sa ne anuleze si, în acelasi timp, fara sa apara în fata noastra ca fiind distinct de noi. Se realizeaza un dialog între noi si Hristos, partial în planul istoric, partial în planul vesniciei, pentru ca noi însine suntem acceptati si ridicati în pozitia Duhului, sau Duhul accepta pozitia noastra pe baza unei intimitati supreme. Lucrul acesta nu presupune nicidecum anularea noastra ca persoane, ci ne ajuta, dimpotriva, în evolutia noastra spirituala personala. Tocmai din acest motiv unii Parinti ai Bisericii au afirmat despre sfinti ca ar fi întruchipari ale Duhului, fireste nu în sensul ca natura lor umana ar avea ca ipostas pe Duhul în acelasi fel în care Hristos este ipostasul naturii Sale umane. Dimpotriva, acest fapt trebuie perceput în sensul ca sfintii se realizeaza si se desavârsesc într-o relatie de intimitate maxima cu Duhul, atât în plan fizic, cât si spiritual.

Duhul Sfânt este, prin excelenta, Duhul vietii. În afara lui nu exista viata, pentru ca ceea ce a trimis Dumnezeu în lume prin Hristos este, în primul rând, viata: Eu sunt viu si voi veti fi vii (In 14,19). Duhul Sfânt nepurces din Fiul, dar venit prin Acesta, este izvorul vietii si aduce viata în lume: întreaga viata, viata deplina si netrecatoare, viata vesnica. Duhul creator si datator de viata aduce aceasta viata vesnica deja aici pe pamânt, chiar înainte de moarte, ci nu abia dupa moarte, fiind El participa la nasterea lui Hristos si Hristos este însasi învierea si viata în persoana. Odata cu Hristos vine în lume viata cea nepieritoare, iar Duhul vietii trimis în lume de catre Hristos este puterea Învieriii aducatoare de viata noua. Mântuitorul Hristos n-a adus în lume doar o noua religie, ci o noua viata, un nou mod de a trai, centrat înainte de toate pe comuniune si iubire.

Consecintele care decurg din acest fapt sunt foarte semnificative pentru lumea de astazi, ele stârnind în teologia apuseana multe analize, evaluari, reconsiderari si luari de pozitie. Între altele, însa, ele pot conduce la o interpretare mai profunda a semnificatiei misiunii crestine în lumea de astazi.

Dupa cum afirma prof. J. Moltmann de la Universitatea din Tübingen, pâna în prezent noi am cunoscut misiunea ca pe o raspândire a imperiului crestin, a civilizatiei crestine sau a valorilor religioase ale lumii occidentale⁽¹⁴⁸⁾. Dar, se întreaba acelasi autor mai departe, este si poate fi de la sine aceasta apartenenta la imperiul crestin, la civilizatia crestina sau la comunitatea de valori apuse deja o noua viata în Duhul lui Dumnezeu?⁽¹⁴⁹⁾

În consecinta, teologul amintit constata cu amaraciune ca lumea crestina contemporana pune înca prea mult accent pe acest aspect exterior al misiunii, desi misiunea Duhului Sfânt este mai degraba o misiune a vietii, a înduhovnicirii omului, ceea ce înseamna cu mult mai mult. Din pacate, atât în lumea noastra rasariteana cât si în cea apuseana, cu nuantele de rigoare cunoscute, se simte din plin atmosfera unei secularizari foarte pagubitoare pentru fiecare Biserica în parte. În multe locuri si parca de prea multe ori constatam o apatie rece în lumea crestina de astazi. De aceea, în locul extensiunii Bisericilor noastre ortodoxa, romano-catolica sau evanghelica, ca si în locul tendintelor tot mai evidente de prozelitism sectar crestin sau necrestin, ar trebui sa se insiste, în primul rând, pe cultivare daruirii pentru împaratia lui Dumnezeu, fiecare în spatiul sau, în comuniunea Aceluiasi Duh al vietii si cu speranta realizarii unitatii crestine pe care ne-o dorim cu totii⁽¹⁵⁰⁾.

Misiune în lumea de astazi nu înseamna: Sileste-i sa intre (cogite intrare)⁽¹⁵¹⁾, ci revigorarea noastra morala a tuturor, invitarea celor nestiutori sau rau-voitori spre împaratia lui Dumnezeu, înnoirea în Duhul a fiecaruia si a întregii creatii, în perspectiva unui cer nou si a unui pamânt nou (Apoc 21).

Din pacate, Biserica este înteleasa de multe opri ca o simpla adunare, ca o suma de indivizi care manifesta aceeasi credinta. Acest lucru se resimte, de altfel, tot mai mult si în mentalitatea si viata societatii noastre de astazi, mai ales în acele medii unde secularizarea este mai accentuata. Lipseste nu doar spiritul de comuniune care ne uneste pe toti laolalta, de la tineri pâna la batrâni, de la femei pâna la barbati, cât mai ales interesul si iubirea fata de înaintasi si urmasi, fata de generatiile trecute si cele viitoare⁽¹⁵²⁾. În fine, lipseste liantul care da viata întregului, ceea ce reprezinta un indiciu clar al individualizarii, al pierderii spiritului de viata comunitara. Prin urmare, constiinta prezentului îsi pierde, din nefericire, originea si viitorul, perspectiva; traim doar în prezent si pentru prezent. Însasi divizarea accentuata în plan social - grupe si asociatii constituite exclusiv pe categorii de vârsta, sex, preferinte, scopuri, afinitati etc - tradeaza uneori o accentuare a spiritului de divizare si nu de comuniune, contravenind evident fiintei comunitare a omului.

În plan familial, se resimte la fel de limpede aceasta tendinta a anticomuniunii⁽¹⁵³⁾, mai mult sau mai putin explicabila din punct de vedere sociologic. Mai în trecut, marile familii traiau sub acelasi acoperis cel putin patru generatii de-a rândul, în micile familii moderne de astazi mai traiesc doar doua, iar în gospodariile single, asa-zis post-moderne, doar o generatie. Desigur, în multe situatii, acest lucru este explicabil, dar ramâne absolut inexplicabila, în multe cazuri, o anume barbarie a non-comuniunii⁽¹⁵⁴⁾, care anihileaza orice comuniune între generatii, orice legatura intima între oameni, vii sau morti.

Prin urmare, Biserica trebuie sa ramâna pe mai departe locul unde timpul ca separatie între generatii, între trecut, prezent si viitor, se transfigureaza, si anume într-o comuniune a tuturor, o comuniune a sfintilor în iubirea vesnica a lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, dupa cum subliniaza Î.P.S Mitropolit Daniel⁽¹⁵⁵⁾. În acest sens, Biserica este, asa cum o arata Sfintii Parinti, anticamera împaratiei lui Dumnezeu (sfântul Nicolae Cabasila), laboratorul învierii noastre a tuturor (sfântul Maxim Marturisitorul); ea este în istorie icoana si punte de comuniune îndreptata spre vesnicie.

2. Înnoirea noastra în Duhul Sfânt

Înca de la începuturi, crestinii au corelat trairea lor în Dumnezeu, comuniunea lor cu Hristos, cu o noua si inefabila experienta de sine. În ortodoxie, lucrul acesta îsi atinge apogeul mai ales în mistica isihasta. Ca sa spunem asa, ei nu se simteau doar ca niste nou-nascuti în Duhul, în cazul supravietuirii unei boli incurabile, ci se simteau nou-nascuti în Duhul, în harul lui Dumnezeu revarsat asupra lor. Credinta crestina nu înseamna doar o simpla convingere, un sentiment sau o decizie, ci ea patrunde si reorienteaza într-atât viata credinciosului, încât se poate vorbi de o moarte si o nastere din nou a acestuia vis-a-vis de pacat. Credinciosul respectiv urmeaza drumul lui Hristos dinspre moarte, prin înviere, spre viata, spre adevarata viata.

Înca din crestinismul primar, momentul acesta al transformarii, al reînnoirii fiintiale a omului a fost corelat si identificat cu botezul: în apa botezului, fiecare dintre noi moare prin detasarea de legile si conditiile acestei vieti lumesti si trecatoare, nascându-se din nou spre adevarata convietuire cu Hristos în Duhul Sfânt. De aceea, adevaratul nume al crestinului este numele de botez, un nume care confera acestuia adevarata identitate, identitatea sa în Hristos, spre deosebire de multiplele practici si obiceiuri din anumite religii pagâne, mai vechi sau mai noi, în care corelatia dintre diferite nume si identitate reflecta cu totul altceva si ramâne un simplu tabu. Prin urmare, prin taina botezului se realizeaza nu numai o noua experienta, ci însasi experienta nasterii spre o noua viata. Din pacate, mai mult sau mai putin avizati, unii folosesc pentru aceasta experienta denumirea de renastere. De fapt, notiunea greceasca palingenesia - dupa cum s-a constatat⁽¹⁵⁶⁾ - provine din cosmologia orientala si a fost introdusa în lumea greaca antica de catre pitagoreici. Ea desemna renasterea timpului cosmic, renasterea lumii la un nou ciclu de viata, asa cum întâlnim la sumerieni, asiro-babilonieni, egipteni etc. De pilda, la sumerieni si asiro-babilonieni, sarbatoarea Anului Nou (akitil sau akitu) avea semnificatia renasterii Noului An⁽¹⁵⁷⁾. Se considera ca, datorita efemeritatii timpului, lumea îmbatrâneste si trebuie sa renasca, sa revina ciclic la începuturile primordiale pentru a putea dainui, asa cum foarte pe larg, de altfel, arata si Mircea Eliade în lucrarea sa despre Mitul eternei reîntoareceri, tradusa si în limba romana. În acelasi context, spiritualitatea indiana sustine ca si omul se naste si moare, pentru ca apoi sa se renasca, sa se reîncarneze, potrivit conceptului de samsara, pâna ce în final ajunge la eliberarea din acest ciclu, din acest lant cauzal (pratitysamutpada), intrându-se în nirvana⁽¹⁵⁸⁾.

Este foarte adevarat ca si în Noul Testament se vorbeste despre o renastere a cosmosului, dar numai în sensul de reînnoire spirituala a lumii, de transfigurare a acesteia: Adevarat zic voua, ca voi cei ce Mi-ati urmat Mie, la înnoirea lumii (s.n.)... veti sedea si voi pe douasprezece tronuri... (Mt 19,28). Însa, cu acest prilej, Fiul lui Dumnezeu va sedea pe tronul slavei Sale si va judeca lumea. Acum, iluzia ciclului reîncarnarilor va lua sfârsit, pentru ca va urma împaratia slavei sale. Ea va ramâne vesnica si nu va îmbatrâni niciodata.

Uneori, prin expresia din nou întelegem re-, cum ar fi, de exemplu, când spunem: ceva trebuie re-început, adica început din nou. În fapt, în Noul Testament nu gasim asemenea referiri. Ceea ce aici este desemnat ca din nou înseamna, în adevarata semnificatie a cuvântului, vesnic, si nicidecum ciclic. Potrivit textului din In 3,3, de nu se va naste cineva de sus, în sensul de nu se va naste cineva din nou, nu trebuie înteles nici pe departe în sensul de nu se va renaste, de nu se va reîncarna, pentru ca acest text vizeaza împaratia vesnica a lui Dumnezeu, perspectiva ultima si vesnica a acestui timp cosmic efemer. Astfel, cel nascut de sus, sau din nou din si prin harul Duhului Sfânt, se naste în sensul ca primeste viata vesnica. De aceea, aceasta noua nastere este irepetabila si nu are nimic de-a face cu renasterea sau reîncarnarea pentru o viata vremelnica⁽¹⁵⁹⁾. Exemplul cel mai concret îl reprezinta însusi Mântuitorul, garantia învierii noastre, Care n-a înviat spre o viata vremelnica, asemenea lui Lazar, ci spre viata vesnica, transfigurând natura umana împropriata prin întrupare: stiind ca Hristos a înviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai pune stapânire asupra lui. Caci ce a murit, a murit pacatului, o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu (Rom 6,9-10). Prin urmare, noua viata care se deschide în si prin Duhul Sfânt nu înseamna re-nastere, în sensul de reîncarnare, ci unica si ultima noua renastere a celui reînviat în Hristos pentru noua, definitiva si vesnica creatie a unui cer nou si pamânt nou: Iata, noi le facem pe toate (Apoc 21,5).

Sentimentele care caracterizeaza nasterea aceasta la o noua viata sunt, desigur, diferite datorita faptului ca si oamenii sunt foarte diferiti. Exista însa si anumite sentimente comune, traite de toti aceia care se reînnoiesc în Hristos. Primul dintre acestea este sentimentul unei extraordinare bucurii interioare. Este o bucurie aproape de nedescris, asa cum o arata foarte bine slujbele Sfintelor Pasti si în special cântarile pascale din Biserica Ortodoxa. Din acest moment, cei înviati în Hristos încep sa iubeasca viata cu acea iubire a lui Dumnezeu experiata în Duhul lui Dumnezeu.

Un alt sentiment experiat în urma acestei schimbari si tranformari fiintiale a crestinului este sentimentul pacii sau linistii desavârsite interioare. Este vorba de pacea cu Dumnezeu realizata în Hristos, pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a revarsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel daruit noua (Rom 5,5). Pacea aceasta nu înseamna doar simpla liniste, ci împacarea reala cu Dumnezeu si cu sine însusi. Crestinul împacat cu Dumnezeu si cu sine însusi exprima totdeauna o reala stare de certitudine, dar o certitudine pasnica, blânda, rabdatoare. De fiecare data când intram în contact cu un asemenea crestin, simtim iradiind din el aceasta pace interioara. De fapt, în general, fiecare om poarta o anumita aura, expresie a trairilor sale interioare: unii raspândesc în jurul lor agitatie, pentru ca nu au liniste în interiorul lor; altii raspândesc orgoliu si ambitii, fiindca peste tot urmaresc doar confirmarea propriilor idei, a propriului sine, si tot la fel, exista oameni ai pacii, ai rugaciunii iertatoare, în apropierea carora descoperim liniste si ne simtim bine, chiar daca acestia nu savârsesc ceva cu totul deosebit, ceva care sa ne frapeze neaparat⁽¹⁶⁰⁾.

La botez, vointa e prima putere a firii care a primit lumina si întarirea spirituala a Logosului divin întrupat, sau pe Duhul Lui, ca împreuna subiect al ei, dupa ce în prealabil actionase asupra ei din exterior. Acest lucru presupune ca, în intimitatea ei ultima, de ordin rational-personal, firea umana s-a eliberat de puterea nerationala, contrara si subpersonala a pacatului, dar a ramas în ea impregnata slabiciunea obisnuintelor irationale de suprafata⁽¹⁶¹⁾.

În actul botezului vointa moare împreuna cu Hristos pacatului si înviaza cu El la o viata noua. Dar moartea aceasta fata de pacat si viata cea noua trebuie sa continue din puterea mortii lui Hristos si a vietii Lui, prin urcusul în sfintenie, dupa cum spune sfântul apostol Pavel: Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morti, prin Slava Tatalui, asa sa umblam si noi întru înnoirea vietii (Rom 6,4).

Firea omeneasca se afla într-o continua miscare, dar ramâne mereu aceeasi în esenta ei. Ceea ce îi vine de la Hristos este tocmai puterea de a se misca potrivit voii rationale conforme cu voia lui Hristos. Printr-o astfel de miscare întarita de Hristos si adusa la normalul ei nu preamarim doar pe Hristos, ci crestem noi însine din punct de vedere spiritual, adica devenim ceea ce trebuie sa fim de fapt, îl facem pe Hristos sa devina realmente transparent în noi⁽¹⁶²⁾.

Acei credinciosi care cunosc o asemenea miscare în Hristos, prin harul Duhului Sfânt, realizeaza în ei o calitate regeneratoare tainica si devin duhovnicesti. Pentru Sfintii Parinti, termenul duhovnicesc nu reprezinta o abstractie, ci caracterizeaza pe omul nou, nascut prin harul regenerator al Duhului Sfânt. Precum omul înzestrat cu ratiune se numeste rational, tot la fel omul îmbogatit prin harul Sfântului Duh este descris ca duhovnicesc⁽¹⁶³⁾.

Biserica este locul în care se înainteaza spre înnoire si înviere, e laboratorul învierii. Aspectul ei principal este cel eshatologic. Din aceasta perspectiva, prin înaintarea pe drumul jertfei si al mortii lui Hristos, sufletul se umple de tot mai multa putere asupra trupului, care se va manifesta în învierea trupului. Aceasta înseamna ca membrii Bisericii înainteaza spre pneumatizarea lor si, prin aceasta, pe drumul spre Învierea lui Hristos⁽¹⁶⁴⁾.

Înviind, Iisus a restabilit, prin restaurarea unui nou continut de viata, timpul deplin, în sensul ca l-a dus la starea de desavârsire spre care tindea. Realitatea lui Hristos cel înviat si posibilitatea învierii noastre întru El reprezinta timpul nou, timpul consacrat, adica nu o eternitate atemporala sau o supratemporalitate detasata de aceasta lume, ci un timp desavârsit, un timp umplut⁽¹⁶⁵⁾. Prin urmare, desi ancorati în acest timp al nostru, noi avem posibilitatea de a ne apropria de sfera în care se afla Iisus cel înviat. Fiind un prezent continuu si în legatura cu timpul nostru, faptul Învierii ne permite sa putem accede permanent la contemporaneitatea cu Iisus. De aceea, Învierea lui Hristos nu ramâne exclusiv undeva într-un punct trecut al timpului⁽¹⁶⁶⁾.

Asa se explica faptul ca, prin Biserica, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, realizata o data pentru totdeauna într-un timp determinat al prezentei sale fizice pe pamânt, în vremea aceea, devine actuala si accesibila oamenilor din toate timpurile si toate locurile. În numele lui Hristos si în comuniune cu El, o lucrare sfânta desavârsita aici si acum se prelungeste pururea si în vecii vecilor. În Ortodoxie, fiecare zi este zi de pomenire a lucrarii lui Dumnezeu întru sfintii Lui din toate timpurile si din toate locurile. Din acest motiv, calendarul si sinaxarul reprezinta tocmai ecranele acelui timp învesnicit prin sfintire, prin învierea si înaintarea permanenta spre învierea lui Hristos, în comuniunea de viata a Duhului Sfânt⁽¹⁶⁷⁾.

3. Protejarea si înnoirea creatiei în Duhul Sfânt

Din pacate, asa cum sublinia prof. J. Moltmann în urma cu vreo doi ani în cadrul uneia din conferintele sale tinute la Facultatea noastra de Teologie Ortodoxa din Iasi, astazi creatia lui Dumnezeu este serios periclitata din multe puncte de vedere. Societatea industriala moderna a dezechilibrat Terra si este pe cale de a conduce la o moarte ecologica universala, daca nu se va reusi schimbarea acestei situatii. Ceea ce face atât de alarmanta aceasta idee, spun oamenii de stiinta, este faptul ca toxinele care se ridica spre stratul de ozon al planetei sau coboara în sol nu mai pot fi recuperate, putând conduce la disparitia vietii pe pamânt⁽¹⁶⁸⁾.

Din adâncuri se aude parca strigatul disperat al întregii creatii catre Dumnezeu, un strigat de durere si teama adresat însusi Creatorului: Toata faptura împreuna suspina si împreuna are dureri pâna acum (Rom 8,22). Cu disperare, dar si cu speranta, faptura sufera sub amenintarea mortii si striga dupa prezenta lui Dumnezeu cel vesnic, în care ea poate trai si ramâne. Este strigatul dupa puterea Duhului eliberator si datator de viata. si tocmai prin acest strigat creatia amenintata se deschide deja spre venirea Duhului lui Dumnezeu.

Evident, faptura nu se mai afla în acea stare sfânta de la începuturi, despre care Sfânta Scriptura ne spune: si a privit Dumnezeu toate câte le-a facut si iata erau bune foarte (Fac 1,31)⁽¹⁶⁹⁾. Ceea ce noi numim astazi natura, nu mai este paradisul creatiei primordiale si, de asemenea, nu este înca acea creatie noua, vesnica si transfigurata. În prezent, creatia traieste o anume tristete. Traim în prezent cumva într-o iarna a creatiei, asteptând primavara înnoirii ei⁽¹⁷⁰⁾.

Pentru a fi protejata, creatia are astazi nevoie mai mult ca oricând de lucrarea Duhului Sfânt. Toate creaturile sunt dependente de prezenta si de lucrarea Duhului lui Dumnezeu: Trimite-vei Duhul tau si se vor zidi, si vei înnoi fata pamântului (Ps 103,31). Potrivit învataturii crestine, lumea a fost creata din nimic (ex nihilo). De aici rezulta ca ea este permanent amenintata de nefiinta si ca ea poate exista si supravietui doar prin prezenta si lucrarea Duhului Sfânt⁽¹⁷¹⁾. Creatorul trebuie sa-si întareasca permanent propria creatie si s-o fereasca de distrugere⁽¹⁷²⁾.

Însa, creatia primordiala si protejarea ei vizeaza un scop foarte precis. Este vorba de desavârsirea acesteia în împaratia slavei lui Dumnezeu. Atunci când vorbim despre actiunea lui Dumnezeu prezenta în lume, trebuie sa avem în vedere acest scop: Dumnezeu protejeaza creaturile Sale în perspectiva desavârsirii lor. Purtarea Sa de grija fata de creatie semnifica deja în sine o pregatire spre desavârsirea ei. Orice act al purtarii Sale de grija fata de aceasta vis-a-vis de distrugerea ei reprezinta un act de speranta în viitorul ei. Atunci când spunem: Milele Domnului nu s-au sfârsit, milostivirile Lui nu înceteaza, în fiecare dimineata sunt altele, credinciosia Ta este mare! (Plângeri 3,22-23), în fiecare rasarit nou al soarelui noi recunoastem un preludiu al noii creatii: Iata, noi le facem pe toate (Apoc 21,5).

Istoria suferintei creatiei este si istoria suferintei lui Dumnezeu. Istoria reîntoarcerii creaturilor Sale la viata înseamna si o istorie a bucuriei lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Aceasta pentru ca, prin Duhul Sau imanent, El participa la destinul întregii Sale creatii. În suspinele creatiei suferinde se regaseste si suspinul însusi Duhului lui Dumnezeu, care striga dupa mântuire. Acest lucru ne da puterea si credinta ferma ca Dumnezeu-Creatorul nu ne-a parasit⁽¹⁷³⁾.

Transfigurarea finala a întregii creatii depaseste cu mult în continut si semnificatii purtarea zilnica de grija fata de aceasta din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta este transcendenta nu numai nimicnicirea în sine, ci si posibilitatea oricarui act de nimicire, nu doar moartea survenita prin agresiunea din partea omului, ci si posibilitatea mortii în sine. Transfigurarea lumii de la sfârsitul veacurilor presupune transformarea radicala a conditiilor fundamentale de existenta a creatiei actuale. Creatia amenintata permanent de haos si distrugere se va naste la o noua viata în iubirea vesnica a lui Dumnezeu.

Potrivit învataturii crestine, ziua Învierii lui Hristos este prima zi a înnoirii lumii, a noii creatii. Cu acest prilej, în sfârsit, lumina a stralucit din întuneric; El a stralucit în inimile noastre ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos (2 Cor 4,6). Înca din vechime crestinii au numit ziua Învierii a opta zi, adica ziua noii creatii. Ei au înteles Învierea lui Hristos nu doar în dimensiunile ei istorice, ci în cele cosmice, ca început al unei noi lumi în care se vor sterge toate lacrimile trecutului si nu va mai exista moarte: si va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintâi au trecut (Apoc 21,4)⁽¹⁷⁴⁾.

De aceea, nu este întâmplator faptul ca sarbatoarea Învierii Domnului coincide cu sarbatoarea primaverii, asa cum o întâlnim înca din antichitate la multe popoare. Primavara naturii a fost perceputa ca simbol pentru primavara vesnica a înnoirii creatiei. De asemenea, nu este întâmplator ca sarbatoarea crestina a Cincezicimii coincide cu începutul verii: înverzirea si cresterea naturii a fost conceputa ca simbol pentru vesnica regenerare si însufletire a întregii creatii prin lucrarea Duhului Sfânt. În momentul Învierii lui Hristos din morti si nimicirii mortii, cu moartea pe moarte calcând, începe de fapt procesul eshatologic al noii creatii a tuturor lucrurilor pieritoare, supuse mortii. Oricine invoca pe Duhul creator asteapta ca Învierea lui Hristos sa aduca dupa sine învierea trupului si a naturii. Odata cu Învierea lui Hristos din morti, crestinul asteapta învierea si transfigurarea întregului cosmos⁽¹⁷⁵⁾. Nimic si niciodata din tot ce a creat Dumnezeu si readus la viata însusi Hristos nu poate pieri. Pentru ca Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, este însusi Duhul vietii, Duhul prezentei continue a lui Dumnezeu în viata propriei Sale creatii.

Ne aflam la sfârsit de mileniu si înaintea unui început de nou mileniu. Strigatul creatiei este si strigatul nostru al tuturor spre regasirea noastra a tuturor în acelasi Hristos, care este propria noastra identitate; spre unitatea noastra în fata agresiunii a tot felul de miscari religioase asupra spiritualitatii noastre crestine. Hristos este al nostru, al tuturor, dincolo de orice speculatii sau neîntelegeri. Legamântul nostru crestin trebuie sa fie ceea ce sfântul apostol Pavel ne spune tuturor atât de frumos: Siliti-va sa paziti unitatea Duhului, întru legatura pacii. Este un trup si un Duh, precum si chemati ati fost la o singura nadejde a chemarii voastre; este un singur Domn, o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal a tuturor, care este peste toate si întru toti (Ef 4,3-6).

pr. Nicolae ACHIMESCU

Zusammenfassung

In seinem Beitrag, Pfr. Dr. Nicolae Achimescu besteht vor allem auf die Bedeutung des Heiliges Geistes für das Leben aller heutiger Ghrister, gleichgültig ob sie Orthodoxen, Römisch-Catholisken oder Evangeliken sind. Wir alle branuchen heute so sehr der Heiligen Geist, der Geist des Lebens zusamen.

Der Beitrag wurde auf drei Kapitel strukturiert: Der Heilige Geist - der Geist des Lebens und unserer Gemeinschaft in Gott; Unsere Ereuerung in Heiligen Geist; Bewahrung und Ereuerung der Schöpfung in Heiligen Geist.