EPICLEZA EUHARISTICA

Tratând despre epicleza în Euharistie, nu voi intra prea mult în aspectele de ordin teologic ale acestei probleme, nici nu ma voi opri la disputele din trecut în legatura cu aceasta, ci ma voi limita sa prezint, pe scurt, geneza si evolutia epiclezei asa cum apare ea în textele liturgice ale Euharistiei atât în Orient cât si în Occident.

Etimologic, epicleza (epíclesis în greceste, de la verbul epicaleo = a invoca) înseamna invocare, rugaciune. În primele patru secole cuvântul epicleza însemna orice invocare în rugaciune, fie a lui Dumnezeu, fie a Sfintei Treimi, fie a uneia dintre cele trei Persoane divine si nu se limita doar la Euharistie. De pilda, în secolul al III-lea, Tertulian vorbea despre o invocare a Duhului Sfânt (o epicleza) pentru sfintirea apei de botez, iar Hipolit despre invocarea aceluiasi Duh Sfânt în rugaciunea de hirotonire. Cartile liturgice erau pline de epicleze. Abia în secolul al IV-lea, mai exact dupa Conciliul I din Constantinopol (381), cuvântul epicleza se limiteaza la invocarea Duhului Sfânt la Liturghie si devine termen tehnic cu sensul de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea pâinii si a vinului în Trupul si Sângele lui Cristos, invocare facuta dupa rostirea cuvintelor Domnului: Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu. De fapt nu este o invocare directa a Duhului Sfânt. Este invocat Tatal, uneori Fiul ca sa-l trimita pe Duhul Sfânt pentru a preface darurile. O invocare directa a Duhului Sfânt o vom gasi mult mai târziu în Occident, în liturghia mozaraba sau hispanica.

Trebuie precizat din capul locului ca epiclezele pe care le gasim în textele Liturghiei, atât în Orient cât si în Occident, se împart în doua categorii: 1) epicleza de consacrare - sau de transsubstantiere în limbaj scolastic - prin care se cere transformarea pâinii si a vinului în Trupul si Sângele lui Cristos si 2) epicleza de sfintire a credinciosilor prin care se cer roadele jertfei euharistice pentru credinciosi, în special se cere ca cei care se împartasesc cu Trupul sacramental al lui Cristos sa fie transformati în Trupul Mistic al lui Cristos si sa formeze astfel, în unitate si iubire, noul Popor al lui Dumnezeu, noul Ierusalim. Cum locul normal al acestor epicleze de sfintire era înainte de împartasanie, le putem numi epicleze pentru împartasanie. Mult timp, la începutul Bisericii, nu au existat decât epicleze apartinând celei de a doua categorii, adica epicleze pentru sfintirea credinciosilor.

Radacina acestei epicleze de împartasanie o gasim în liturgia iudaica. Este vorba de rugaciunea Semone Esre, adica rugaciunea celor 18 binecuvântari. Mai exact, este binecuvântarea a 17-a numita Abodâ, care, dupa spusele rabinilor, prelua rugaciunea ce însotea la templu oferirea jertfelor. Ea suna astfel:

Fie ca tu sa-ti gasesti placerea, Doamne Dumnezeul nostru, în poporul tau Israel; restaureaza-ti cultul în Sanctuarul casei tale si primeste neîntârziat cu iubire si bunavointa jertfele lui Israel si rugaciunea lui. Pururi sa-ti placa tie cultul lui Israel, poporul tau. Fie ca ochii nostri sa vada întoarcerea ta în Sion si la Ierusalim, cetatea ta, ca în vremurile de odinioara. Binecuvântat sa fii tu, Doamne, care milostiv faci sa se întoarca prezenta ta în Sion.

Aceasta rugaciune iudaica transformata în epicleza crestina, o gasim în forma ei cea mai arhaica, în Canonul Roman (Canonul sau Rugaciunea Euharistica în liturgia latina corespunde Anaforei în liturgia orientala).

Te rugam cu umilinta, Dumnezeule atotputernic, sa poruncesti ca jertfa aceasta sa fie adusa, prin mâinile sfântului tau înger, pe altarul tau ceresc, în fata maiestatii tale dumnezeiesti, pentru ca noi toti care vom primi prin împartasire din acest altar preasfântul Trup si Sânge al Fiului tau, sa ne umplem de toata binecuvântarea cereasca si de harul tau.

Introducerea îngerului în aceasta rugaciune din Canonul Roman îsi gaseste explicatia tot în iudaism, pentru care îngerii erau cei care faceau legatura dintre cer si pamânt. Pentru iudaismul antic si pentru primii crestini care proveneau din iudaism nu era o distinctie precisa între prezenta lui Dumnezeu si prezenta îngerului lui Dumnezeu. Îngerul îl face pe Dumnezeu prezent într-un anumit loc, salvgardându-i transcendenta. Ulterior, în liturgia crestina, spre a se evita ambiguitatea, spre a nu lasa ereticilor posibilitatea unor interpretari gresite, s-a înlocuit îngerul cu Cuvântul-Logosul în timpul disputelor cu arianii, si cu Duhul Sfânt în timpul disputelor cu adeptii lui Macedoniu. Canonul Roman, traditionalist, conservator, a rezistat acestui proces de înlocuire, pastrând în continuare cuvântul înger.

Primele epicleze Euharistice care s-au elaborat sunt, cum am amintit, epicleze de sfintire iar cel invocat este Logosul-Cuvântul. Într-un al doilea rastimp apar atât în Orient cât si în Occident, si epiclezele de consacrare a pâinii si a vinului invocat fiind tot Logosul. Acest lucru apare de doua ori în textele euharistice pe care ni le prezinta Sfântul Iustin în secolul al II-lea. Aceeasi epicleza de consacrare prin invocarea Logosului o gasim în aceeasi perioada la Sfântul Irineu, episcop de Lyon, în Franta, venit din Orient, din Asia Mica. Epicleza pe care o gasim în Traditio Apostolica a Sfântului Hipolit Romanul, (secolul al III-lea) în forma sa originara este tot o invocare a Logosului si nu a Duhului Sfânt. Trebuie amintit ca Sfântul Hipolit a venit la Roma tot din Orient, foarte probabil din Siria. Epicleza din Traditio Apostolica este o epicleza de sfintire a credinciosilor si nu de consacrare. Tot o epicleza de sfintire gasim si în anafora antiohiana din Testamentum Domini, mai veche decât cea din Traditio Apostolica a lui Hipolit, ca si în cea siro-orientala a lui Addai si Mari.

În secolul al IV-lea, înca mai era invocat Logosul asupra pâinii si vinului. Iata, de pilda, epicleza din anafora lui Serapion, episcop de Thmuis în Egipt, prietenul si corespondentul Sfântului Atanazie:

Dumnezeul adevarului, sa vina Cuvântul tau sfânt asupra acestei pâini, pentru ca pâinea sa devina trupul Cuvântului, si asupra acestui potir, pentru ca potirul sa devina sânge adevarat.

În continuare urmeaza imediat o epicleza de sfintire a credinciosilor, dar aceasta adresata Duhului Sfânt.

Dar dupa Conciliul I din Constantinopol (381) unde au fost condamnati Macedonius si pneumatomacii care negau divinitatea si consubstantialitatea Duhului Sfânt cu celelalte persoane divine, ca aplicare practica a învataturii Conciliului pe plan liturgic, treptat, rolul Logosului în epiclezele euharistice îl ia în exclusivitate Duhul Sfânt. Si nu numai în epiclezele euharistice. Dupa Conciliul din Constantinopol, de pilda, la binecuvântarea apei la botez nu se mai cere lui Cristos sa coboare în apa baptismala, ci este invocat Duhul Sfânt.

Cuvântul prin care se indica actiunea Duhului Sfânt asupra darurilor cunoaste în aceasta perioada de dupa Conciliul din Constantinopol o evolutie. În anafora greco-siriana numita pseudo-clementina pe care o gasim în Constitutiile Apostolice se cere Tatalui sa-l trimita pe Duhul Sfânt ca sa arate - apoféne - ca pâinea, e trupul, iar vinul e sângele lui Cristos. În anafora Sfântului Vasile este folosit cuvântul anadéixai, ca sa arate, sa descopere, trupul si sângele lui Cristos în aceasta pâine si în acest vin.

Sfântul Ioan Gura de Aur, a venit de la Antiohia ca episcop la Constantinopol. El a adus din Siria anafora celor 12 apostoli pe care a remaniat-o si care avea sa-i poarte numele. Textul epiclezei din anafora celor 12 apostoli, folosea acelasi cuvânt pe care îl gasim si în anafora siriana a Sfântului Iacob: poiése: sa faca din aceasta pâine Trupul lui Cristos si din acest potir Sângele lui Cristos. Sfântul Ioan Gura de Aur, la textul remaniat adauga: transformând - metabalón - pâinea în Trupul lui Cristos cu Duhul Tau cel Sfânt, transformând cu Duhul tau cel Sfânt ce este în acest potir în preacinstitul Sânge al lui Cristos.

Introducând acest termen - a transforma - în epicleza de consacrare, Sfântul Ioan Gura de Aur nu a voit sa faca abstractie de cuvintele Domnului: Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu, si sa afirme ca Duhul Sfânt în acest moment al epiclezei savârseste prefacerea darurilor, caci scrie marele episcop:

Cuvântul: Cresteti si va înmultiti..., desi nu a fost rostit decât o singura data, continua sa-si exercite eficacitatea si va da puterea sa procreati copii; la fel este cu cuvântul: acesta este trupul meu. Pronuntat o singura data, el da, si acesta pâna la sfârsitul lumii, tuturor jertfelor existenta si forta (De proditione Iudae, Omilia nr. 6, PG 49,380).

De altfel, lasând la o parte faptul amintit ca primele epicleze au fost de binecuvântare a credinciosilor, în multe liturghii, ca, de pilda, în cele copte: a Sfântului Vasile si a Sfântului Ciril, în liturghia greco-alexandrina a Sfântului Grigore, în cea greaca a Sfântului Marcu, în cea greaca pe care o gasim în papirusul de la Dêr Balizeh gasim o epicleza de consacrare înainte de cuvintele Domnului: Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu, afara de epicleza de binecuvântare a credinciosilor care urmeaza dupa cuvintele Domnului sau ale instituirii.

Chiar în liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur, asa cum s-a celebrat ea pâna în secolul al VIII-lea si cum o gasim în Codex Barberini 336, gasim aceasta epicleza adresata nu Duhului Sfânt, ci lui Cristos, chiar la începutul liturghiei, înaintea anaforei:

Doamne Dumnezeul nostru, care te-ai jertfit ca un miel fara pata pentru mântuirea lumii, priveste asupra noastra, (priveste) asupra acestei pâini si asupra acestui potir si fa din ele Trupul tau curat si Sângele tau pretios si hrana pentru suflete si trupuri.

Sfintii Parinti greci s-au ocupat putin de aceasta problema. Dar pentru ei epicleza înseamna anafora. Toata anafora sau Rugaciunea euharistica este epicletica si chiar toata liturghia în ansamblul ei, si nu s-au gândit sa o fragmenteze sau sa izoleze vreo rugaciune din contextul liturghiei.

În toata traditia, si greaca si latina, a existat convingerea ca, nu numai Euharistia, dar toate tainele îsi au eficacitatea virtute Spiritus Sancti - prin puterea Duhului Sfânt. Cristos care în viata sa pamânteasca a înfaptuit lucrarea sa de mântuire prin puterea Duhului Sfânt, îsi continua lucrarea sa de mântuire în celebrarile liturgice prin puterea aceluiasi Duh Sfânt. Traditia latina se reflecta foarte bine în aceasta rugaciune prevazuta în Sacramentarul Leonian pentru liturghia zilei de Craciun:

Doamne, priveste cu bunavointa la darul poporului tau: pe altarele tale nu este un foc strain, nu este sângele animalelor fara judecata care se varsa. Ci, prin puterea Duhului Sfânt, jertfa noastra este Trupul si Sângele preotului însusi (Cristos).

Cel dintâi care a afirmat ca prefacerea darurilor are loc la epicleza prin invocarea Duhului Sfânt dupa cuvintele instituirii si nu la cuvintele Domnului: Acesta este trupul meu, acesta este Sângele meu, a fost un nestorian Babai cel Mare, în secolul al VII-lea. Glasuri sporadice s-au mai auzit în timpul disputelor iconoclaste: Nichifor din Constantinopol în secolul al VIII-lea si Teodor Abu Qurra în secolul al IX-lea. Nu se cunoaste precis gândirea Sfântului Ioan Damascenul. Dar nu au fost polemici pe aceasta tema între orientali si latini: toti îsi urmau traditia proprie de rugaciune având acelasi fond comun de credinta. Polemicile au început în secolul al XIII-lea cu monofizitul armean Vartan cel Mare. Ele s-au amplificat cu bizantinii Nicolae Cabasilas în secolul al XIV-lea, cu Simeon din Tesalonic si Marcu din Efes în secolul al XV-lea. Dar la pozitiile rigide pe care le cunoastem pe tema epiclezei nu s-a ajuns decât în secolul al XVII-lea.

Un teolog bizantin din secolul al XV-lea, Gheorghe Scolarios, da raspunsul exact, în spiritul întregii traditii crestine, la aceasta problema care a provocat în trecut polemici sterile si daunatoare unitatii Bisericii: liturghia, spune Scolarios, în ansamblul ei este epicletica. Gândirea lui a fost reluata ceva mai târziu în Occident de episcopul Bossuet si dezvoltata în acesti termeni:

Biserica, cu scopul de a face vie celebrarea sfânta, vorbeste în fiecare moment al ei ca si cum tocmai atunci ar savârsi-o fara sa se preocupe prea mult daca s-a petrecut deja (e vorba de prefacerea darurilor) sau trebuie sa se petreaca mai târziu, foarte bucuroasa ca totul e cuprins în totalitatea celebrarilor si ca se obtine în cele din urma o explicare a tainei mai completa, mai vie si mai sensibila decât ne putem imagina... Biserica nu oboseste sa explice în multe moduri marea realitate care se savârseste rugându-l pe Dumnezeu sa o savârseasca mai departe (Explication de quelques difficultés sur la prière de la Messe, 45).

pr. Claudiu DUMEA

BIBLIOGRAFIE: BOUYER L., Euharistia, Ed. Elle Di Ci, Leumann (Torino 1983); CONGAR Y., Je crois en l'Esprit Saint, Les Éditions du Cerf (Paris 1985); MARTIMORT A. G., L'Eglise en Prière, Ed. Désclée (Paris 1983); AA. VV.Eucharistia, în Anamnesis vol 3/2, Ed. Marietti, Casale (Monferrato 1983); VERHEUL A., Introduzione alla Liturgia, Ed. Paoline (Milano 1967); JUGIE M., Epiclesi, în Enciclopedia Cattolica, vol. V, Ed. G.C. Sansoni (Firenze 1950); CHUPUNGCO A., Epiclesi, în Dizionario patristico e di antichità cristiane, vol. I, Ed. Marietti (Monferrato 1983); HANGGI A. - PAHL I., Prex eucharistica, Éditions universitaires (Fribourg - Suisse 1968).

Résumé

La conférence expose, en syntese, la genèse et l'évolution de l'épiclèse, en suivant les plus anciens textes eucharistiques en Occident et en Orient.

Jusqu'à la fin du III-ème siècle, épiclèse était toute invocation en prière adressée à Dieu ou à n'importe quelle Personne divine. Elle ne se limitait pas à l'Eucharistie.

Les premières épiclèses étaient pour la communion. L'objet propre était la sanctification des communiants, le pain et le vin étant comme véhicules de la vie divine. Plus tard, apparaîtront les épiclèses de consécration du pain et du vin, par l'invocation soit du Logos, soit du l'Esprit Saint.

Après le premier Concile de Constantinopole (381), où a étè défini la dogme de la divinité de l'Esprit Saint, la parole épiclèse devient le terme technique pour l'invocation de l'Esprit Saint afin qu'il transforme le pain et le vin. C'était l'application pratique sur le plan liturgique, de l'enseignement du Concile.

Pendant de longs siècles, les différentes Eglises ont prononcé, sans nourrir la moindre controverse entre elles, les formules forgées par leurs propres traditions.

Plus tard, dans des contextes polémiques, l'épiclèse soulèvera le problème théologique à propos du moment de la consécration.