CULTUL ORTODOX

SPATIUL PREZENTEI SI LUCRARII DUHULUI SFÂNT

1. Cultul divin - cartea de identitate a Bisericii

Sfântul Luca ne relateaza în capitolul 2 al cartii Faptele Apostolilor ca în ziua Cincizecimii, când Apostolii erau adunati în foisorul cel de sus, deodata s-a facut un vuiet ca de suflare de vânt si a umplut casa unde se aflau ei. Atunci s-au aratat împartite limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt si au început sa vorbeasca în alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Atunci Apostolii întariti fiind prin lucrarea Duhului Sfânt au început sa propovaduiasca multimilor. Cei ce au ascultat cuvântul au fost miscati la inima si la îndemnul Apostolilor s-au botezat, iar numarul celor ce s-au botezat era ca la trei mii. Aceasta zi este considerata ziua de nastere a Bisericii⁽¹⁷⁶⁾. Sfântul Luca adauga zicând ca cei ce s-au botezat staruiau în învatatura Apostolilor si în împartasire, în frângerea pâinii si în rugaciuni (Fap 2,42).

Cele consemnate în Faptele Apostolilor opun în evidenta câteva adevaruri fundamentale pentru tema de fata. În primul rând, Biserica ne apare ca locul prezentei Duhului Sfânt. Aceasta face ca ea, Biserica, sa fie stâlp si temelie a adevarului (1 Tim 3,15). Prin Duhul Sfânt Hristos continua sa fie cu noi, cu fiecare generatie în parte, pâna la sfârsitul veacurilor⁽¹⁷⁷⁾. Când Hristos spune ca va fi prezent acolo unde vor fi adunati doi sau trei în numele Lui, trebuie sa întelegem ca locul adunarii în numele Lui nu poate fi oricare, ci doar acela pe care El l-a dobândit cu un pret foarte scump, cu Însusi Sângele Sau (Fap 20,28), iar acest loc este Biserica. Prezenta Duhului Sfânt în Biserica face ca Biserica sa fie locul în care împaratia lui Dumnezeu se extinde pâna la noi si ne cuprinde, ni se interiorizeaza si ne face partasi ai ei. Astfel, în spatiul bisericesc, prin lucrarea Duhului Sfânt, cel trecator, supus mortii, gusta deja din cele netrecatoare si pregustând traieste în vesnicie. De aceea pentru crestinul traitor în duhul Evangheliei Mântuitorului Hristos moartea este doar o trecere, o mutare la plinatatea de viata traita în prezenta lui Dumnezeu si a sfintilor Sai.

În al doilea rând, când se afirma ca cei ce alcatuiau prima comunitate crestina petreceau în frângerea pâinii si rugaciuni, trebuie sa întelegem ca Biserica intra în istorie ca institutie rugatoare, având în centru Sfânta Euharistie. Biserica dintru început nu a avut si nu are misiunea de a rezolva problemele sociale, dovada ca chiar între sclavi si stapâni adesea erau si crestini, ci ea prin rugaciune, prin cultul ei redimensioneaza relatiile dintre oameni, pe de o parte, si dintre oameni si Dumnezeu, pe de alta parte. Aceasta petrecere în rugaciune si în frângerea pâinii a constituit sâmburele primar din care apoi s-a dezvoltat întregul cult divin. Pe de alta parte, cultul divin a fost modul propriu de manifestare a Bisericii chiar din ziua intrarii ei în istorie, ceea ce înseamna ca identitatea Bisericii sta în cultul divin, în modul de a se ruga si de a lauda pe Dumnezeu. Atâta vreme cât Biserica ramâne institutie rugatoare, care petrece în frângerea pâinii si în rugaciuni, ea îsi pastreaza adevarata identitate. Când savârsirea Sfintei Euharistii si a celorlalte slujbe sfinte trec într-un plan secundar ea îsi pierde identitatea, transformându-se mai mult sau mai putin într-o asociatie religioasa.

În al treilea rând, acelasi text din Faptele Apostolilor (2,4) ne spune ca aceiasi crestini ai primei comunitati staruiau în învatatura apostolilor. Aceasta precizare este esentiala pentru faptul ca evidentiaza relatia foarte strânsa si indisolubila între învatatura de credinta si cultul divin. Învatatura de credinta da profunzime si consistenta cultului divin, iar cultul divin este expresia liturgica a învataturii de credinta, sau altfel spus, cultul este învatatura de credinta exprimata în spatiul liturgic sub chipul rugaciunii în formele ei variate. Data fiind relatia dintre învatatura de credinta si cultul divin, fiecare confesiune are formele ei culturale caracteristice, un modus orandi, adecvat dogmei si spiritului respectiv, care îl inspira"⁽¹⁷⁸⁾.

În cadrul cultului divin, învatatura de credinta este facuta accesibila fiecaruia si talmacita pe întelesul tuturor prin lucrarea si înrâurirea Duhului Sfânt care calauzeste la tot adevarul.

2. Adorarea Duhului Sfânt în cultul divin ortodox

În cadrul cultului divin ortodox Persoanele Sfintei Treimi sunt adorate când fiecare în parte, când toate deodata, însa adresându-ne uneia dintre Persoane nu sunt excluse celelalte sau preamarind Sfânta Treime, nici una dintre Persoane nu-si pierde identitatea. Acest echilibru este scos în evidenta în majoritatea rugaciunilor care, desi uneori se adreseaza Tatalui sau Fiului sau Sfântului Duh, ele se încheie cu o formula doxologica adresata Sfintei Treimi⁽¹⁷⁹⁾.

Cartile de slujba ortodoxe prevad o serie de rugaciuni si de formule liturgice adresate Duhului Sfânt, rugaciunii si formule folosite mai cu seama în cadrul slujbelor sfinte dar si în pietatea particulara. Aproape toate serviciile divine, ca si rugaciunea particulara, debuteaza cu nu grup de rugaciuni numite rugaciuni începatoare. Prima dintre acestea este adresata Duhului Sfânt⁽¹⁸⁰⁾.

În toate aceste rugaciuni Duhul Sfânt este numit vistierul bunatatilor, datatorul de viata, izvorul sfintirii, vistierul harului, Duhul Adevarului⁽¹⁸¹⁾ etc, aratând prin aceste numiri bogatia darurilor revarsate de Dumnezeu în Biserica Sa, prin prezenta si lucrarea Duhului Sfânt, peste cei de cred. Prezenta atât de pronuntata si lucrarile atât de variate ale Duhului Sfânt în spatiul liturgic a determinat pe teologi sa afirme ca: Ortodox este însusi Sfântul Duh, care viaza în Biserica⁽¹⁸²⁾.

Pe lânga rugaciunile pe care Biserica le adreseaza Sfântului Duh si care se constituie în parti componente ale serviciilor divine. Ortodoxia adora persoana Sfântului Duh si în cadrul sarbatorilor instituite în acest sens. Astfel una dintre duminicile de pese an este numita Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Duhului Sfânt, numita în popor si Duminica Mare, data fiind importanta ei în spiritualitatea ortodoxa. De asemeni mai este numita si Duminica Rusaliilor.

Duminica Pogorârii Duhului Sfânt este sarbatorita la zece zile dupa Înaltarea Domnului la cer si la cincizeci de zile dupa Înviere. Ca si Sfintele pasti sarbatoare Pogorârii Duhului Sfânt a fost praznuita înca din vremea Sfintilor Apostoli. Este mentionata de timpuriu în documente, în scrierile Sfintilor Parinti si scriitori bisericesti. Pâna la sfârsitul secolului IV Cincizecimea era o dubla sarbatoare: a Înaltarii si a Pogorârii Sfântului Duh. De la începutul secolului al V - lea cele doua sarbatori s-au separat⁽¹⁸³⁾.

În pre-ziua Rusaliilor în vechime avea loc botezul catecumenilor.

Ziua Pogorârii Duhului Sfânt este zi de negraita bucurie duhovniceasca, din care motiv prin rânduielile canonice sunt oprite actele penitentiale⁽¹⁸⁴⁾, iar în vechime erau oprite jocurile la circuri si spectacolele pagâne de teatru. Ca expresie a bucuriei este si împodobirea caselor si a stâlpilor portilor cu flori si ramuri de nuc si de tei. Tot în aceeasi zi sunt aduse la Biserica ramuri de tei care se binecuvânteaza în timpul Vecerniei savârsita imediat dupa Sfânta Liturghie prin rugaciunile citite acum, numite rugaciunile placerii genunchilor⁽¹⁸⁵⁾, apoi se împart credinciosilor. Ele simbolizeaza limbile de foc ce s-au coborât peste Sfintii Apostoli si care acum se revarsa peste întreaga faptura.

Sarbatoarea Cincizecimii de prelungeste si a doua zi, luni, când sinaxarul precizeaza ca se praznuieste. Însusi Preasfântul de viata Facatorul si întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu Cel de o cinstire, de o fiinta si de o slava cu Tatal si cu Fiul⁽¹⁸⁶⁾. Aceasta praznuire are la baza o veche traditie rasariteana potrivit careia a doua zi dupa sarbatorile mari sunt praznuite persoanele care au avut un rol deosebit în cadrul sarbatorii din ziua precedenta Asa se întâmpla spre exemplu pe sapte ianuarie când Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe Sfântul Ioan Botezatorul, care a jucat un rol important în evenimentul sarbatorit în ziua de sase ianuarie, anume Botezul Domnului, sau pe trei februarie când sarbatorim pe Dreptul Simeon si Proorocita Ana, personaje importante în cadrul sarbatorii din ziua precedenta, anume Întâmpinarea Domnului, etc.

În sâmbata precedenta Duminicii Rusaliilor în Biserica Ortodoxa se face pomenirea celor adormiti pentru ca si ei sa se bucure si sa se împartaseasca de darurile Duhului Sfânt. Astfel Cincizecimea nu este doar prelungita ci si anticipata.

Pe lânga rugaciunile adresate si sarbatorile instituite spre slavirea Sfântului Duh, în Ortodoxie întâlnim si reprezentari iconografice ale Duhului Sfânt redate în chip simbolic sub forma limbilor ca de foc ce stau peste Sfintii Apostoli, ca un râu de foc ce curge, sau ca un porumbel.

3. Cultul orotodox - o Cincizecime perpetua

Cincizecimea este împlinirea Pastelui⁽¹⁸⁷⁾. În centrul întregi vieti liturgice ortodoxe sta sarbatoarea Învierii Mântuitorului Hristos. Permanent plecam de la Înviere si ne întoarcem spre Înviere. Pe masura ce ne îndepartam de sarbatoarea Pastelui pe care tocmai am sarbatorit-o începem deja sa ne apropiem de aceeasi sarbatoare a Sfintelor Pasti. Este o rostogolire permanenta a timpului liturgic, o curgere a lui de la un Pasti la altul, de la Învierea care a trecut la Învierea care se apropie si totodata o rostogolire a veacului acestuia, dominat în cadrul cultului divin de Înviere, catre Învierea cea de obste si catre vesnicie.

Miscarea liturgica de la o Înviere spre cealalta si a tuturor spre Învierea de obste este accentuata si îmbogatita mereu în cadrul comemorarii si actualizarii saptamânale a evenimentului Învierii Mântuitorului. Saptamânal Biserica revine la aceeasi experienta unica - Învierea Domnului⁽¹⁸⁸⁾.

Însa miscarea întregului ciclu liturgic de la un Pasti spre celalalt trece totdeauna prin Cincizecime care s-a petrecut tocmai în acest interval dintre un Pasti si celalalt. Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc în zi de Duminica, în ziua Domnului, când cei botezati în numele lui Hristos comemoreaza si experimenteaza duhovniceste Învierea lui Hristos. De aceea fiecare Duminica de peste an înmanuncheaza cele doua evenimente de importanta fundamentala din istoria mântuirii si a Bisericii. Fiecare duminica este o extindere peste an a celor doua evenimente care s-au petrecut la interval de cincizeci de zile unul de celalalt - Învierea si Pogorârea Duhului Sfânt.

Atât Învierea cât si Cincizecimea sunt comemorate si actualizate în cadrul serviciilor divine duminicale. În cadrul slujbei de dimineata se cânta imne pe care le întâlnim în slujba din noaptea Sfintei Învieri, iar la Sfânta Liturghie, înainte de sfintirea darurilor de pâine si vin preotul liturghisitor roaga pe Dumnezeu sa trimita pe Duhul Sfânt pe care L-a trimis Apostolilor în ziua Cincizecimii: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tau Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieste noua, celor ce ne rugam Tie⁽¹⁸⁹⁾. Invocarea Duhului Sfânt apare si în alte locuri din Sfânta Liturghie⁽¹⁹⁰⁾.

Aceste rugaciuni îsi afla raspunsul si se împlinesc în momentul central al Sfintei Liturghii (epicleza) când Sfântul Duh preface darurile de pâine si vin în Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos⁽¹⁹¹⁾. În acest moment este reactualizata Cincizecimea. Astfel în Biserica Ortodoxa fiecare Duminica este ziua Învierii si fiecare Euharistie este o Cincizecime⁽¹⁹²⁾. În felul acesta în spatiul liturgic în cadrul cultului divin, crestinul ortodox experimenteaza o permanenta stare de Înviere si o permanenta Cincizecime.

4. Duhul Sfânt - Sfintitorul persoanei umane si a fapturii înconjuratoare

Întreaga osteneala duhovniceasca a fiecarui credincios este orientata spre dobândirea de la Dumnezeu a harului sfintitor. El credinciosul devine un potir larg în care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, revarsa harul Sau. Prin lucrarea Duhului Sfânt omul credincios devine faptura noua înnoita dupa chipul Ziditorului. Prin Duhul Sfânt este înnoita persoana umana împreuna cu faptura în mijlocul careia îsi pregateste mântuirea: Prin Duhul Sfânt toata faptura se înnoieste iarasi alergând la cei dintâi⁽¹⁹³⁾. Toata faptura pentru ca si ea suspina si asteapta izbavirea (Rom 8,22). Persoana umana împreuna cu întreaga faptura este orientata spre învierea cea din urma când totul va fi un cer nou si un pamânt nou (2 Pt 3,13), o faptura a lui Dumnezeu transfigurata. Aceasta înnoire începe de pe acum, se înfaptuieste în Biserica în cadrul cultului divin prin prezenta si lucrarea Duhului Sfânt Care sfinteste si înnoieste.

Prezenta Duhului Sfânt în creatie este activa, plina de iubire si datatoare de viata. La crearea lumii Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Fac1,2). Purtarea arata pe Duhul în actiune, lucrând, aducând la viata si daruind viata. Cuvântul se purta se interpreteaza prin: încalzea si dadea viata apelor dupa chipul gainii care cloceste si da putere de viata oualor. Acesta este întelesul pe care îl au cuvintele: Duhul se purta, adica pregatea apele pentru nasterea vietii⁽¹⁹⁴⁾. La botezul Mântuitorului Hristos se petrece un fapt important pentru viata noastra traita în perspectiva mântuirii. Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel a venit peste Hristos nu într-un moment oarecare ci atunci când El se afla în apele Iordanului. Duhul Sfânt care de la început se purta deasupra apelor se poarta, începând cu ziua botezului Domnului, iarasi pe deasupra apelor. El vine si se salasluieste din nou întru ale sale si din nou da viata si sfinteste. Acest eveniment anticipeaza Cincizecimea, ziua când zorii cerului nou si pamântului nou încep sa se arate în Biserica.

O data cu întruparea Mântuitorului Hristos, cu venirea Duhului Sfânt peste Hristos si peste apele Iordanului si cu venirea Aceluiasi Duh peste Biserica în ziua Cincizecimii, omul nu mai este un însingurat, un strain pribeag prin aceasta lume, ci unul chemat sa se petreaca în prezenta Duhului lui Dumnezeu, iar pamântul pe care-l calca nu mai este pamântul de altadata supus blestemului, ci locul salasluirii Duhului Sfânt, peste care El, Duhul, se revarsa neîncetat ca ploaia pe lâna. Astfel faptura este din nou locul în care Dumnezeu îsi poarta pasii în racoarea serii⁽¹⁹⁵⁾.

Sfintirea omului si fapturii înconjuratoare se realizeaza în Biserica Ortodoxa prin Sfintele Taine si ierurgii. Prin ele lucrarea sfintitoare a Bisericii se concretizeaza si se manifesta în toata plinatatea ei. Tainele si ierurgiile re-creaza pe om si firea înconjuratoare. Tocmai pentru aceasta exista Biserica, esenta ei fiind aceea de a manifesta si a împlini mântuirea mereu si pretutindeni, da a re-crea în Hristos si Duhul Sfânt - omul, recreind în Hristos si în Duhul - lumea care îi este încredintata⁽¹⁹⁶⁾.

Daca Sfintele Taine vizeaza numai sfintirea persoanei umane, ierurgiile sunt savârsite atât pentru binecuvântarea omului cât si a lumii înconjuratoare. Acest lucru se realizeaza prin multitudinea de rânduieli de rugaciune cuprinse în Molitfelnic⁽¹⁹⁷⁾.

În urma caderii, pamântul a rodit spini si palamida, ca reactie la atitudinea lipsita de ascultare a omului fata de Dumnezeu. Ierurgiile dau un nou sens roadelor creatiei transformându-le în jertfa placuta, oferita ca raspuns la iubirea lui Dumnezeu si spre care Dumnezeu cauta. Ca raspuns la aceeasi iubire faptura aduce nu numai jertfa lui Dumnezeu ci si lauda pe Dumnezeu. Este un dialog ce se poarta între Dumnezeu si om, prin intermediul creatiei, si un dialog purtat între Dumnezeu si creatie prin intermediul Bisericii: De Tine se cutremura toate puterile îngeresti. Pe Tine Te lauda soarele. Pe Tine Te slaveste luna. Tie se pleaca stelele. Pe Tine Te asculta lumina. Da Tine se îngrozesc adâncurile. Tie slujesc izvoarele... Toata faptura Te lauda pe Tine...⁽¹⁹⁸⁾.

Între actul creatiei si re-crearea lumii, întelegând prin aceasta sfintirea omului si a întregii creatii cu ajutorul Tainelor si ierurgiilor prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserica, exista o strânsa legatura. Atunci a privit Dumnezeu toate câte facuse si erau foarte bune (Fac1,31). Acum cele care se sfintesc sunt din nou bune.

În acest sens Sfântul Pavel spune: orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire, caci se sfinteste prin cuvântul lui Dumnezeu si prin rugaciune (1 Tim 4,4-5). Acesta este de altfel temeiul fundamental pe care Biserica Ortodoxa a alcatuit multime de rugaciuni, cuvântul lui Dumnezeu, prin care omul si firea înconjuratoare redobândesc starea de foarte bune.

Însa lucrarea Duhului Sfânt în Biserica apare cel mai clar în chipurile sfintilor. Sarbatorile închinate sfintilor reprezinta spatiul în care Hristos, prin sfinti, se întipareste în viata noastra. Sfintii sunt tot atâtea chipuri ale lui Dumnezeu în om, ajunse la semanarea cu Tatal. Daca Sfânta Scriptura, în general, si Evangheliile, în special, descriu pe Dumnezeu în relatia Lui cu omul, viata sfintilor este o prezentare, o descriere a relatiei omului cu Dumnezeu. Scriptura este întruparea lui Dumnezeu în cuvinte, iar sfântul este întruparea cuvântului sfânt în umanitate. Cuvântul lui Dumnezeu este însusi Hristos, spune Sfântul Evanghelist Ioan (1,1). De aceea, sfântul, ca rod al Evangheliei, ca întrupare a Scripturii în umanitate este un mod al prezentei lui Hristos prin Duhul Sfânt între noi oamenii si îndeosebi în Biserica. Sfintenia nu este o aventura spirituala individuala, ci o inspiratie a Duhului Sfânt, este chemarea lui Hristos si raspunsul pe care îl da credinciosul acestei chemari la mântuire, printr-o traire smerita a continutului Evangheliei⁽¹⁹⁹⁾. Ca sfintii sunt roadele Duhului Sfânt în Biserica, sau altfel spus, sunt roadele Cincizecimii, o dovedeste faptul ca în Ortodoxie prima duminica dupa Cincizecime este închinata pomenirii tuturor sfintilor stiuti si nestiuti pe care cartile de cult nu i-a mai cuprins si pe care istoria nu i-a mai consemnat, dare care au intrat si se pastreaza în memoria vesniciei. A doua duminica dupa Cincizecime Biserica Ortodoxa Româna pomeneste pe toti sfintii români, rodiri ale Duhului Sfânt pe pamânt românesc, zi de praznuire ce se constituie si într-o lauda adusa lui Dumnezeu Celui ce a salasluit în sânurile lui Avram înaintasi de-ai nostri iubitori de viata sfânta.

În concluzie putem spune ca Duhul Sfânt este o prezenta reala, continua si activa în cadrul cultului divin ortodox. Prezenta lui face din Biserica hotarul unde începe împaratia lui Dumnezeu si unde cei ce intra devin partasii acestei împaratii. Aceasta partasie este stare de sfintenie dobândita prin lucrarea Duhului Sfânt si prin osteneli duhovnicesti în Biserica.

pr. Viorel SAVA

Summary

The goal of my study is to show how The Holy Spirit is present and works in the Ortodox worship. The Ortodox spirituality is liturgical.Through its workship the Chruch sanctifies the uman person and the whole creation. The Ortodox Church workship The Person of God Holy Spirit is the day of Pentecost but as long as we ask for and receive Holy Spirit every time when we celebrate Holy Eucharist The Church through its workship is a perpetual Pentecost.

Having the presence of The Holy Spirit in our life and in the Church life the whole creation is once again the place where God is walking in the cool of the day.