SFÂNTUL DUH SI RELIGIILE NECRESTINE

1. Motivatia temei

Pe drumul catre Jubileul din anul 2000, nu suntem singuri. Împreuna cu noi, circa un miliard de crestini, se afla alte patru miliarde de oameni care nu au auzit de Cristos si Evanghelia sa, dar care, prin felul de a trai, prin cultura si religia lor, îl asteapta sau îl cauta. Nu putem închide ochii în fata acestei stari de lucruri, adoptând comportamentul strutului. Daca îi ignoram, este ca si cum i-am ucide. În privinta lor, Dumnezeu Tatal ne va întreba pâna la sfârsitul lumii: unde este fratele tau Abel? Cristos este bucuria noastra, iar daca este o bucurie atunci trebuie împartasita si acestora. Cel care face ca bucuria lui Cristos sa devina viata si mântuire pentru necrestini este Sfântul Duh.

În sensul acesta, mijloacele de comunicare în masa, emigrarile, nevoia de tehnologie si industrie, turismul, uneori chiar saracia economica sau/si spirituala, contribuie la întâlnirea dintre oameni si a propriilor orizonturi de viata. Pamântul întreg a devenit un fel de sat mai mare. Fara îndoiala, anularea distantelor dintre sate, orase, tari si continente, mareste apropierea dintre oameni dar prezinta probleme si polaritati noi. Astfel, daca în formarea lui homo mediterraneus, Atena (filozofia greaca) si Ierusalimul (Biblia) au jucat un rol decisiv, acum în formarea lui homo planetarius, Ierusalimul este provocat de Benares, New Delhi, Mecca, Bagdad sau Teheran, adica de religiile Asiei.

Biserica crestina, si în special Biserica catolica, vede aceasta modificare de constiinta a omului ca un semn al timpurilor. În virtutea mandatului primit de la Cristos, de a merge în lumea întreaga si de a predica Evanghelia la toata faptura (Mc 16,15), dialogul cu celelalte religii este conatural Bisericii din ziua de Rusalii când Duhul Sfânt coboara asupra ucenicilor si le da puterea de a marturisi moartea si Învierea Domnului pâna la marginile pamântului (Fap 1,8).

Dialogul religios este o lucrare permanenta a Traditiei crestine. Din punct de vedere teologic, dialogul izvoraste din Sf. Treime, deoarece actualizeaza misiunea Logos-ului vesnic si a Duhului Sfânt în economia mântuirii. Prin Cuvânt, Tatal cheama toate fiintele umane la existenta, iar prin Suflarea sa le da viata. Prin Fiul, care a îmbracat firea noastra trupeasca si a fost uns cu Duhul Sfânt, se adreseaza oamenilor ca unor prieteni: A aparut pe pamânt si a trait printre oameni si le-a descoperit întreaga cale a întelepciunii (Bar 3,37-38). Duhul sau datator de viata transforma Biserica în Trupul lui Cristos si o trimite la toate popoarele pentru a le vesti lor Vestea cea Buna a Învierii⁽²⁰⁰⁾.

Din punct de vedere biblic, dialogul religios se bazeaza pe credinta în Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos care vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca. Planul de mântuire în Cristos, ne spune Sf. apostol Paul, precede creatia lumii (Ef 1,3-10) si se realizeaza, subliniaza Sf. apostol Ioan, prin trimiterea lui Isus în lume, dovada iubirii infinite pe care Tatal o are fata de omenire (In 3,16-17). Asadar, Dumnezeul revelat în crestinism este Tatal tuturor oamenilor si al tuturor natiunilor (Fap 28,28). Totusi, planul de mântuire al tuturor oamenilor se realizeaza în mod deplin în Isus Cristos, de aceea mântuirea se obtine numai prin credinta în El. Cei care cred în Isus Cristos sunt adevaratii urmasi ai lui Abraham (Rom 9,6-7). Prin urmare, Biserica este sacramentul universal al mântuirii.

Magisterul Bisericii afirma prin Conciliul Vatican II ca necrestinii au o anumita legatura cu poporul lui Dumnezeu, structurata în felul urmator: mai întâi se afla evreii; în al doilea rând musulmanii, în al treilea rând cei care fara vina lor ignora Evanghelia lui Cristos si nu cunosc Biserica, dar îl cauta pe Dumnezeu cu inima sincera si se straduiesc sa împlineasca vointa sa cunoscuta prin constiinta; în al patrulea rând cei care, fara vina lor, nu au ajuns înca la cunoasterea clara a lui Dumnezeu, dar cu toate acestea se straduiesc sa duca o viata onesta⁽²⁰¹⁾. În sensul acesta, Conciliul Vatican II precizeaza ca sintagma extra Ecclesiam nulla salus are rolul de a-i îndemna la fidelitate pe membrii Bisercii⁽²⁰²⁾ si, daca este integrata în sintagma mai generala extra Christum nulla salus, exprima de fapt chemarea la mântuire care este adresata tuturor oamenilor. Cel care înfaptuieste mântuirea în aceasta zona a Bisericii nemarcata geografic si temporal este Sf. Duh.

În raport cu religiile necrestine, putem spune ca Sf. Duh a lucrat sau a fost prezent în istoria oamenilor înainte de glorificarea lui Cristos si de Rusalii. Rolul sau a fost si este acela de a pregati terenul pentru primirea Evangheliei si de a desavârsi apropierea dintre Dumnezeu si om.

2. Distinctia dintre Duhul divin si duhul uman

În vederea pregatirii Marelui Jubileu, anul 1998 este consacrat Sfântului Duh. În sensul acesta se propun celebrari, seminarii, conferinte etc., cu scopul de a-i sensibiliza pe crestini în fata acestei prezente inefabile. Totusi, trebuind acum sa vorbim despre Duhul Sfânt, recunoastem ca este greu, deoarece fiind El existenta, viata însasi, nu se lasa cuprins printr-o idee sau concept⁽²⁰³⁾. Daca ne-am referi la celelalte persoane ale Sf. Treimi, s-ar parea ca lucrurile stau altcumva. De exemplu, pe Dumnezeu Tatal nimeni nu l-a vazut vreodata, totusi toti avem un tata aici pe pamânt si acesta seamana într-un anumit fel, dar seamana, cu Dumnezeu. În privinta lui Isus, nu avem nici o problema. A fost un om ca si noi si despre oameni avem o anumita idee. Dar despre Sfântul Duh ce putem spune sau cu cine îl putem compara? Unde îl putem gasi?

Fara îndoiala, crestinii au ceva din Duhul Sfânt, mai exact au darurile sale. De asemenea, Sf. Scriptura este plina de Duhul Sfânt. Însa multi crestini au pierdut focul sacru, iar Biblia a devenit pentru ei o carte ca oricare alta carte. De aceea pornim în cautarea Lui. Locurile prezentei sale active exista si acestea pot fi rezumate la trei: creatia, omul si Biserica.

În general, pentru a întelege ceva despre Sfântul Duh, trebuie sa ne folosim de imagini, asa cum face deseori si Sf. Scriptura din care aflam ca El este puternic si insesizabil ca vântul (Ps 47,8), tainic si rabdator ca un izvor, cald si viu ca focul (Lc 24,32), placut si gingas ca un porumbel, parfumat si datator de sanatate ca uleiul (Ps 132). Totusi, imaginile nu spun nimic despre Duhul Sfânt ca persoana a Sfintei Treimi.

Revelatia treptata a Duhului lui Dumnezeu si a Duhului lui Isus ca persoana o gasim în alte texte din Vechiul si Noul Testament, de care însa noi nu ne ocupam aici, si este cuprinsa în formula definita de cei 150 de Parinti de la Conciliul din Constantinopol din 381:

(Credimus) et in spiritum sanctum, dominum et vivificatorem, ex patre procedentem, cum patre et filio coadorandum et conglorificandum, qui locutus est per prophetas⁽²⁰⁴⁾.

Din punct de vedere doctrinar, Sf. Duh este Dumnezeu adevarat care mijloceste cunoasterea adevarului lui Dumnezeu, îl îndumnezeeste pe om, îi daruieste mântuirea, desavârsirea si unirea cu Dumnezeu. Pentru Sf. Parinti, exista o deosebire clara între Duhul divin si duhul uman. De exemplu, Sf. Augustin spune ca Duhul Sfânt este iubirea lui Dumnezeu în persoana, unirea dintre Tatal si Fiul. Prin legatura cu Duhul Sfânt, omul ajunge la Tatal prin mijlocirea Fiului, iar duhul uman îsi afla împlinirea si poate fi înteles ca chip al lui Dumnezeu Întreit.⁽²⁰⁵⁾ Darul Duhului Sfânt prin mijlocirea lui Isus Cristos redeschide posibilitatea unirii duhului uman cu Dumnezeu, duh uman care fiind cazut în pacat nu poate sa-si regaseasca destinul originar decât prin unirea cu Duhul divin. Unirea omului cu Dumnezeu în iubire caracterizeaza întreaga istorie a lui Dumnezeu cu oamenii si are ca temei libertatea lui Dumnezeu si libertatea creaturala a omului.

Discursul teologic despre Duhul lui Dumnezeu si despre duhul omului a primit un anumit impuls în epoca moderna din partea filozofiei Spiritului, în mod deosebit din partea filozofiei hegeliene⁽²⁰⁶⁾. În timpul acesta, conceptul grec de spirit, care se explica prin termenii de pneuma, nous, logos, psyche, este folosit în raport cu Dumnezeu pentru a-i atribui caracterul spiritualitatii. Daca Dumnezeu este Spirit sau Duh, atunci El se deosebeste de materie, de ceea ce este mort, pasiv sau inform. De asemenea, prin conceptul de spirit se atribuie lui Dumnezeu acte de gândire si de vointa, de ratiune si de libertate. Însa trebuie retinut ca toate aceste atribuiri, ramân în cadrul teismului. Ceva asemanator se poate spune si despre om, care datorita spiritualitatii sale este nemuritor si în consecinta, poate sa se deschida catre ceilalti oameni, lumii si lui Dumnezeu.

În sfârsit, vorbirea despre Duhul Sfânt introduce distinctia dintre duhul uman si Duhul divin, adica diferenta permanenta dintre creator si creatura, astfel încât toate afirmatiile despre Dumnezeu si despre fiinta sa ca Duh au un caracter analog. Altfel spus, desi Dumnezeu este imanent, se sustine cu tarie transcendenta sa în raport cu lumea si desi Creatorul se aseamana cu creatura, nu se ascunde marea lor deosebire.

Totusi, daca vrem sa stim ce înseamna ca Dumnezeu este Duh, o calitate abstracta sau ceva mai mult, daca vrem sa stim ce înseamna expresia Dumnezeu este Spirit, ce destin are spiritul uman si aspiratiile sale, trebuie sa vedem marturia lucrarii Duhului Sfânt, adica trairea si cunoasterea lui Dumnezeu, care este daruita de Spirit, în crestinism si în celelalte religii⁽²⁰⁷⁾.

3. Lucrarea universala a Duhului Sfânt prin Cristos si Biserica

Sf. Duh lucreaza si este prezent în creatie, în om, în celelalte traditii religioase, dar totdeauna cu referinta la Cristos si Biserica sa⁽²⁰⁸⁾. Astfel ca universalitatea lucrarii Duhului Sfânt este strâns legata de lucrarea mântuitoare a lui Cristos.

Un prim element al acestei universalitati a lucrarii Duhului se întâlneste deja în creatie. Vechiul Testament ne arata ca Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape (Gen 1,2), iar Cartea Întelepciunii (1,7) spune ca Duhul Domnului umple universul, îmbratisând orice lucru, cunoaste orice glas.

Daca se poate spune asa ceva despre univers, cu atât mai mult despre om, care a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27). Dumnezeu l-a creat pe om ca sa fie prezent în el, ca sa aiba în el o locuinta; a privi pe cineva cu bunavointa, a fi unit cu el, înseamna sa fii prientul lui. Astfel se poate vorbi despre o prietenie originala (amicitia originalis) a omului cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu omul ca rod al lucrarii Duhului.⁽²⁰⁹⁾ Vechiul Testament spune ca viata în general si cea a omului în particular este legata de Duhul lui Dumnezeu (Ps 104,29-30; Iob 34,14-15; Qoh 12,7), de aceea se poate spune ca omul este asemenea lui Dumnezeu si prietenul lui Dumnezeu datorita Duhului primit la creatie⁽²¹⁰⁾.

Aceasta prietenie dintre Dumnezeu si om nu s-a maturizat pentru ca a fost tulburata de pacat (Gen 3,4-5). Duhul întunericului i-a spus omului ca Dumnezeu este un dusman periculos⁽²¹¹⁾. În ciuda acestei distante, Dumnezeu s-a apropiat de om prin mai multe aliante. Chipul si asemanarea înseamna chiar de la început capacitatea de relatie personala cu Dumnezeu si, deci, capacitatea de alianta. Astfel Dumnezeu s-a apropiat de oameni prin alianta cu Noe (Gen 7,1ss), cu Avraam si cu Moise (Jud 2,23; Ex 33,11).

În Noua Alianta, Dumnezeu s-a apropiat atât de mult de om încât l-a trimis pe Fiul sau în lume, întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. Noua Alianta, spre deosebire de cea precedenta, nu este a literei dar a Duhului (2 Cor 3,6). Este alianta noua si universala, alianta universalitatii Duhului. Universalitatea înseamna versus unum (catre unul), iar cuvântul duh sugereaza ideea de miscare ce include directia, un catre. Duhul este numit dynamis (Fap 1,8) si dynamis include posibilitatea unei directii. Din cuvintele lui Isus despre Duhul Mângâietor deducem ca fiinta îndreptata catre se refera la Isus.

Legatura dintre Duhul Sfânt si Cristos se manifesta în ungerea lui Isus: Isus Cristos înseamna ca Isus este Unsul lui Dumnezeu prin ungerea care este Duhul: Duhul Domnului este asupra mea; de aceea m-a uns... (Lc 4,16; Is 61,1-2). Dumnezeu l-a uns pe Isus cu Duh Sfânt si putere si astfel pe unde trecea facea bine si vindeca pe toti cei care se aflau sub puterea diavolului (Fap 10,38). Spune Sf. Irineu: În numele lui Cristos se subîntelege cel care unge, cel care este uns si ungerea cu care este uns. Cel care unge este Tatal, unsul este Fiul, în Duhul care este ungerea. Dupa cum spune Cuvântul prin Isaia: "Duhul Domnului este asupra mea, pentru ca Domnul m-a consacrat cu ungere" (Is 61,1-2), indicând Tatal care unge, Fiul uns si ungerea care este Duhul⁽²¹²⁾.

De aceea putem afirma ca universalitatea aliantei Duhului este universalitatea aliantei în Isus. El s-a oferit Tatalui în virtutea Duhului vesnic (Ev 9,14), cu care a fost uns. Aceasta ungere se extinde la Cristos întreg, la crestinii uniti cu Duhul si cu Biserica. Deja Sf. Ignatiu din Antiohia spunea ca Isus a primit ungventul pentru a raspândi neputrezirea în Biserica sa⁽²¹³⁾. Isus a fost uns în Iordan, dupa Sf. Irineu, pentru ca noi sa fim salvati primind bogatia ungerii sale.⁽²¹⁴⁾ Sf. Grigore din Nissa a exprimat aceeasi idee printr-o imagine foarte adânca si frumoasa: Notiunea de ungere sugereaza (...) ca nu exista nici o deosebire între Fiul si Duhul Sfânt. De fapt, asa dupa cum între suprafata unui corp si ungerea cu ulei nici ratiunea nici simturile nu cunosc intermediari, tot la fel este contactul imediat al Fiului cu Duhul; de aceea cine intra în contact cu Fiul prin credinta, trebuie în mod necesar sa intre mai întâi în contact cu uleiul. Nici o parte nu este lipsita de Duhul Sfânt⁽²¹⁵⁾. Cristos în întregime include într-un anumit fel pe fiecare om, deoarece Cristos s-a unit cu toti oamenii⁽²¹⁶⁾. Ori de câte ori ati facut acestea unuia singur dintre acesti frati ai mei mai mici, mie mi-ati facut-o (Mt 25,40).

În fine, Biserica este locul privilegiat al lucrarii Duhului. În ea, ca trup al lui Cristos, Duhul daruieste daruri diferite spre folosul tuturor (1 Cor 12,4-11). Spune Sf. Irineu: Unde este Duhul Domnului, acolo este Biserica; si unde este Biserica, este Duhul Domnului si orice har⁽²¹⁷⁾. Iar Sf. Ioan Crisostom adauga: Daca Duhul Sfânt nu ar fi fost prezent, nu ar exista Biserica; daca Biserica exista, este un semn clar al prezentei Duhului⁽²¹⁸⁾.

Ideea caracterului universal al lucrarii Duhului apare în Noul Testament, dar în relatie cu misiunea de evanghelizare a Bisericii care trebuie sa ajunga la toti oamenii. Duhul Sfânt precede si calauzeste predicarea, este începutul misiunii la pagâni (Fap 10,19.44-47). Pacatul de la Babel va fi depasit prin lucrarea Duhului. Spre deosebire de încercarea celor ce voiau sa construiasca turnul din Babel, care prin puterile lor voiau sa ajunga la cer, locuinta lui Dumnezeu, acum Duhul Sfânt coboara din cer ca un dar si ofera posibilitatea de a vorbi toate limbile si de a asculta, fiecare în limba sa, magnalia Dei (Fap 2, 1-11). Turnul din Babel era un efort de a realiza unitatea fara universalitate: Sa ne facem un nume, pentru a nu ne mai împrastia pe pamânt (Gen 11,4). Astfel, Rusaliile au fost darul universalitatii în unitate: Toti au fost umpluti de Duhul Sfânt si au început sa vorbeasca în alte limbi, dupa cum le dadea lor Duhul sa vorbeasca (Fap 2,4). În darul Duhului de la Rusalii trebuie sa vedem si împlinirea aliantei de pe Sinai (Ex 19,1ss) care devine astfel universala.

Darul Duhului este darul lui Isus înviat si înaltat la cer la dreapta Tatalui (Fap 2,32; In 14,15.26; 15,26; 16,7; 20,22). Învierea lui Isus se realizeaza prin interventia Duhului (Rom 1,4; 8,11). Duhul Sfânt ne-a fost dat ca Duhul lui Cristos, Duhul Fiului (Rm 8,9; Gal 4,6; Fil 1,19; Fap 16,7). De aceea nu se poate vorbi despre o lucrare universala a Duhului rupta de lucrarea universala a lui Isus - Sfintii Parinti au subliniat mereu acest lucru⁽²¹⁹⁾. Numai prin lucrarea Duhului, oamenii pot fi facuti asemenea chipului lui Cristos înviat, noul Adam, în care omul dobândeste în mod definitiv demnitatea la care era chemat înca de la început: Cât despre noi toti, care, cu fata descoperita, oglindim maretia Domnului, suntem preschimbati în aceeasi înfatisare tot mai mareata de catre Domnul, care este Duh (2 Cor 3,18). Omul, care a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, prin prezenta Duhului este reînoit dupa chipul lui Dumnezeu (sau al lui Cristos) în raport cu lucrarea Duhului. Tatal este pictorul; Fiul este modelul dupa care omul este pictat; Duhul Sfânt este penelul cu care este pictat omul în creatie si în mântuire.

Din cele spuse mai înainte, reiese faptul ca Duhul Sfânt conduce la Cristos. Duhul Sfânt îi îndreapta pe toti oamenii catre Cristos, Cel Uns; Cristos, la rândul lui, îi îndreapta catre Tatal. Nimeni nu ajunge la Tatal decât prin Isus, pentru ca el este calea (In 14,6); însa Duhul Sfânt îi va calauzi pe discipoli catre adevarul întreg (In 16,12-13). Cuvântul îi va calauzi (hodegesei) include calea (hodos): deci Duhul calauzeste pe calea care este Isus, care duce la Tatal. În consecinta, nimeni nu poate sa spuna Isus este Domnul decât numai prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Cor 12,3). Termenul de Mângâietor folosit de Ioan ne arata ca Duhul este avocatul în judecata ce a început la Ierusalim si contina în istorie. Duhul Mângâietor îl va apara pe Isus de acuzele care îi vor fi aduse în discipolii sai (In 16,8-11). Duhul Sfânt este astfel martorul lui Cristos, si gratie lui pot fi si discipolii. El îmi va da marturie; si voi îmi veti da marturie, pentru ca ati fost cu mine înca de la început (In 15,26-27).

Asadar Duhul este darul lui Isus si conduce la el, chiar daca drumul concret este cunoscut doar de Dumnezeu. Conciliul Vatican II a formulat clar: Cristos a murit pentru toti si chemarea ultima a omului este în mod efectiv una singura, aceea divina; de aceea trebuie sa stim ca Duhul Sfânt da tuturor posibilitatea de a veni în contact, într-un fel pe care numai Dumnezeu îl stie, cu misterul pascal⁽²²⁰⁾. Nu are sens sa afirmi o universalitate a lucrarii Duhului care sa nu se gaseasca în relatie cu semnificatia lui Isus, Fiul întrupat, mort si înviat. În schimb, în virtutea Duhului toti oamenii pot sa intre în relatie cu Isus, care a trait, a murit si a înviat într-un loc si într-un timp concret. Pe de alta parte, lucrarea Duhului nu se limiteaza la dimensiunile intime si personale ale omului, dar se extinde si la cele sociale: Acest Duh este acelasi care a lucrat în întruparea, în viata, moartea si învierea lui Isus si lucreaza si în Biserica. Deci, nu este alternativ la Cristos, nici nu umple un fel de gol, dupa cum s-a spus uneori, între Cristos si Logos. Ceea ce Duhul realizeaza în inima oamenilor si în istoria popoarelor, în culturile si în religiile lor, îmbraca o valoare de pregatire evanghelica si nu poate sa nu aiba referinta la Cristos⁽²²¹⁾.

Dupa cum am spus deja, locul privilegiat al lucarii Duhului este Biserica, trupul lui Cristos; dar toate popoarele sunt chemate, în diferite feluri, la unitatea poporului lui Dumnezeu pe care Duhul o promoveaza: Acest caracter de universalitate care înfrumuseteaza si îi apartine numai poporului lui Dumnezeu, este chiar darul Domnului, si prin el Biserica catolica în mod eficient si fara întreruperi tinde sa recapituleze întreaga omenire, cu toate bunurile sale, în Cristos Capul în unitatea Duhului sau. (...) Deci, toti oamenii sunt chemati la aceasta unitate catolica a poporului lui Dumnezeu, care prefigureaza si promoveaza pacea universala si la care într-un fel diferit apartin si sunt orânduiti atât credinciosii catolici cât si ceilalti credinciosi în Cristos, dar, în ultima analiza, toti oamenii caci sunt chemati la mântuire de catre harul lui Dumnezeu⁽²²²⁾.

4. Lucrarea Duhului Sfânt ca întelepciune

În traditia crestina vorbim despre cele sapte daruri ale Duhului Sfânt care pot fi rezumate la primul, si anume: darul întelepciunii. Însa, fiecare cultura are sau a avut un ideal de întelepciune. De aceea, vom merge pe urmele ei în istoria oamenilor, începând cu spatiul mediteraneean pentru a ajunge în India si în Asia orientala. Suntem încurajati în demersul nostru, mai întâi, de o afirmatie a Conciliului Vatican II care, referindu-se la traditiile religioase necrestine, spune: în ele exista o anumita percepere a puterii tainice ce este prezenta în mersul lucrurilor si în evenimentele vietii omenesti, ba, mai mult, exista uneori o recunoastere a Divinitatii supreme sau chiar a Tatalui. (...) Biserica Catolica nu respinge nimic din ceea ce este adevarat si sfânt în aceste religii⁽²²³⁾. Apoi, de Papa Ioan Paul al II -lea care vorbeste cam în aceeasi termeni: diferitele moduri prin care Dumnezeu în istorie are grija de lume si de om, nu numai ca nu se exclud între ele, dar dimpotriva se sustin si se întrepatrund reciproc. Toate izvorasc si conduc catre vesnicul plan întelept si iubitor prin care Dumnezeu a hotarât de mai înainte ca oamenii sa fie asemenea cu chipul Fiului sau (Rom 8, 29)⁽²²⁴⁾ .

În privinta termenului de întelepciune, observam de la bun început ca, fiind legat de religie sau de filozofie, a asumat în decursul istoriei mai multe semnificatii. Astfel, din punct de vedere etimologic, întelepciune în limba româna vine de la latinescul intellectus (intus-legere), si la acest nivel, întelegem ca întelepciunea unei persoane depinde de ceea ce vede, citeste si cunoaste. Din punct de vedere tipologic, întelepciunea a îmbracat urmatoarele forme: capacitate antropologica de a face fata existentei (forma cea mai veche si mai raspândita); sistem rational (interpretarea cosmosului, filozofie, începuturile stiintei); si în fine personificare, ipostaza, zeitate sau atribut al lui Dumnezeu.

Orice încercare de a oferi mai multe amanunte sfârseste prin a se bloca într-un anume context istoric. Totusi, putem sa comparam, de exemplu, prajnaparamita (întelepciunea perfecta) a Budismului Mahayana cu imaginea sofiei din religia ebraica, descoperind analogii surprinzatoare. În cazul acesta avem chiar corespondente cronologice: ipostazierea ambelor conceptii despre întelepciune a avut loc în jurul anului 200 î.Cr. si a dat nastere la concepte asemanatoare. Totusi, diferentele de continut sunt foarte mari: Prajnaparamita reprezinta o personificare a intuitiei budiste care se întrupeaza în vacuitatea lumii si nu prezinta nici o legatura cu vreo idee de Dumnezeu; Sofia ebraica s-a schimbat într-o ipostaza divina care poate reprezenta foarte bine un fel de mijlocitor divin al creatiei, identificabil cu Legea (Torah). Situatia este la fel daca încercam sa facem comparatii între conceptiile despre întelepciune din Egipt, Mesopotamia, Iran: fiecare din ele îsi pastreaza particularitatile si nu poate fi total asimilata la alte forme. În general, singurul element comun este trecerea, în tematizarea întelepciunii, de la capacitatea antropologica la o figura sau persoana religioasa centrala care se propune ca mijlocitoare a întelepciunii însasi. În virtutea acestei miscari de trecere, întelepciunea se schimba din subiect în obiect; o capacitate antropologica de intuitie devine o forma de revelatie a cosmosului sau a lui Dumnezeu. Continutul întelepciunii, ca intuitie a coerentei lumii si a vietii, asuma un caracter religios. Aceasta dezvoltare nu a avut loc în mod egal pentru toate tipurile de întelepciune cunoscute. Astfel, cu exceptia Israelului si a Iranului, nu s-a verificat în Orientul Apropiat si în Grecia⁽²²⁵⁾.

Vom începe vizita noastra istorica si geografica cu spatiul mediteraneean si european care este marcat de filozofia greaca si de Biblia ebraica. În antichitatea greaca, idealul înteleptului a fost idealul cel mai înalt. Grecii au conceput chiar filozofia ca iubirea întelepciunii. Dupa Diogene Laertiu, termenul provine de la Pitagora si a fost recuperat de Platon si Aristotel care i-au atribuit valoare normativa⁽²²⁶⁾. Platon considera ca întelepciunea este virtutea suprema,⁽²²⁷⁾ iar Aristotel face o distinctie între întelepciunea practica care se verifica în viata zilnica (phronesis) si întelepciunea speculativa (sophia) care se ocupa de primele principii⁽²²⁸⁾. Distinctia aceasta a marcat trecerea catre întelepciunea sistematica, adica filozofia. Sa mai amintim aici, ca Socrate, opunându-se sofistilor, a evitat conceptul de întelepciune rezervându-l numai lui Dumnezeu⁽²²⁹⁾. În sfârsit, dupa stoici, înteleptul are urmatoarele caracteristici: traieste în armonie cu lumea, toate legile cosmosului (ale universului) se repercuteaza asupra lui, contempla cerul înstelat si traieste sentimentul profund al ordinii lucrurilor⁽²³⁰⁾.

Aceeasi conotatie cosmica si existentiala, întelepciunea o are într-un prim stadiu si pentru omul biblic. Aici întelepciunea este o arta de a trai care deriva din experienta vietii cotidiene. Într-un moment succesiv, dupa exil, întelepciunea dobândeste o caracteristica deosebita fiind legata de experienta credintei. Începutul întelepciunii este frica de Domnul (Prov 1,7), iar adevarata întelepciune vine de la Dumnezeu (Prov 2,5-6). Deseori este personificata si este asociata la opera creatoare a lui Dumnezeu (Prov 8-9). Dupa ce a fost pusa în legatura cu experienta istorica a Israelului, Întelepciunea se identifica cu Legea de pe Sinai si ca un fel de privilegiu acordat poporului pe care Dumnezeu si l-a ales ca martor, ea îsi stabileste locuinta în Israel (Sir 24). Astfel, Întelepciunea este pomul vietii de care omul s-a îndepartat dar acum îi este oferit de catre Dumnezeu. Dumnezeul înteleptilor este asemenea cu Dumnezeul lui Avram.

De asemenea, Biblia leaga trairea omului în universul acesta de Legea lui Jahve. Cel care reuseste în viata nu este cel pervers dar cel drept care traieste ascultând de Javhe: frica de Domnul este începutul întelepciunii (Prov 1,6). Dumnezeu stie sa-l faca pe om dupa chipul sau, ceea ce implica o anumita filiatiune (Gen 5,2), dar stie sa dea nastere unei întelepciuni înainte de orice creatie (Prov 8,25s). Dumnezeu a formulat aceasta întelepciune (Iob 28,27) care în sine este inaccesibila. Ben Sirach admira slava lui Dumnezeu în lucrarea sa, teribila si foarte mare, si puterea sa este minunata (Sir 43,29). Da întelepciunea sa oamenilor evlaviosi (Sir 43,33), o sadeste în Israel si ea creste ca un pom din care oamenii se pot hrani.

În sfârsit, printre duhurile care sunt mesagerii lui Dumnezeu (Ps 104,4) este unul care participa la sfintenia lui Dumnezeu (Is 63,10). Dumnezeu promite sa-l reverse asupra poporului sau (Ez 39,29). Dupa Cartea Întelepciunii lui Solomon (7,22), voind Dumnezeu sa sfinteasca pe poporul sau (Lev 19), a pus Duhul sau în întelepciune, deoarece l-a facut pe om dupa chipul naturii sale (2,23). Duhul umple universul (1,7), dar, cum se spune în Întelepciunea lui Solomon (7,7), ajunge si la fiii lui David⁽²³¹⁾.

Crestinismul din prima perioada a Bisericii a preluat vechile conceptii ebraice despre întelepciune. Astfel, Isus este vazut ca o întrupare a întelepciunii (Lc 7,35, Mt 23,34-36). El este plin de întelepciune chiar din copilarie (Lc 2,40; 2,52). Gesturile si cuvintele sale dau dovada ca este întelept (Mc 6,2; Mt 13,54). Sf. apostol Paul (1 Cor 1,22-30) predica un Mesia rastignit, adevarata Întelepciune care vine de la Dumnezeu si nebunie în ochii lumii care se crede înteleapta⁽²³²⁾. În scrisoarea Sf. Iacob se accepta principiul în baza caruia întelepciunea se dovedeste în practica etico-morala. Viata crestina este întelepciunea care se manifesta în ea. (Iac 3,13-17; 1,5). Vechea idee despre întelepciune reapare aici, dar sub forma de virtute crestina care serveste pentru a trece cu bine printre evenimentele vietii.

Inspirându-se din Sf. Scriptura, traditia crestina insista asupra celor sapte daruri ale Duhului Sfânt pentru a preciza plenitudinea darurilor aduse de catre Duhul lui Isus. Toate aceste daruri se rezuma la întelepciune care trebuie sa încoroneze capetele crestinilor asa dupa cum odinioara se afla pe fruntile regilor⁽²³³⁾.

Ideea de întelepciune o gasim si în gnosticism, în special în doctrina valentinienilor. Întelepciunea gnostica (sophia sau pistis sophia = credinta întelepciune) reprezinta o imagine a autoînstrainarii lui Dumnezeu în emanatie si în oglindire. Cu alte cuvinte, constituie un aspect feminin al lui Dumnezeu, dar în acelasi timp nu-i micsoreaza unitatea perfecta. Întelepciunea ca eon este consoarta Mântuitorului, strâns legata de procesul demiurgic (cosmologic) si de cel soteriologic. În spatele acestor conceptii redescoperim traditia sapientiala ebraica în forma ei mai recenta.

Ramânând în aceeasi zona geografica si culturala, sa vedem conceptia despre întelepciune în Mesopotamia (Sumer si Babilonia). Mai întâi trebuie spus ca nu gasim aici o conceptie unitara despre întelepciune. Elementul dominant al acesteia era constituit dintr-o anumita îndemânare în întelegerea intuitiva a lumii, a fiintelor umane si a societatii. Într-un prim moment, întelepciunea are o origine divina, iar ulterior se împarte în întelepciune divina si umana, împartire care a dus la o criza a traditiei sapientiale. Ideea fundamentala a acesteia consta în ceea ce specialistii au numit legatura dintre fapta si rasplata, adica anumite fapte au sau pot avea urmari specifice în viata oamenilor. În fine, depozitul acestei întelepciuni era scoala, ai carei profesori erau scribii, care erau considerati din acest motiv cei mai întelepti dintre toti. Întelepciunea îsi avea propria autoritate din urmele care ofereau posibilitatea de a recunoaste originea divina (în mod special în figurile Utu, Shamash, Ninurta, Enki, Inanna) sau din legatura cu anumite personaje umane preistorice (Shuruppak, Gilgamesh). Dogma legaturii dintre fapta si rasplata a blocat formularea unor noi întrebari si în cele din urma traditia sapientiala mesopotamiana a intrat în criza. Dar a primit un impuls nou din partea sumerienilor. Începuturile întelepciunii aici trebuie cautate în asa zisele liste sau inventare în care limba era folosita ca instrument pentru a face inventarul lumii si a-i conferi cel putin într-o anumita masura o ordine, o sistematizare. Acest tip de întelepciune a fost numit întelepciunea listelor si a fost considerat prima încercare de metoda stiintifica⁽²³⁴⁾.

De la simpla enumerare a obiectelor s-a ajuns la aprecierea lor, ceea ce a dat nastere unor certuri. Acest tip de întelepciune a fost numit întelepciunea valorilor.⁽²³⁵⁾ În afara de acestea, mai gasim aici întelepciunea evenimentelor, sfaturile si alte genuri literare. În felul acesta întelepciunea a cautat sa formuleze si sa lumineze cu propria intuitie regulile fundamentale care guverneaza cosmosul. Zeii au stabilit o ordine mondiala dreapta; oamenii trebuie sa învete regulile si sa se comporte ca atare. Provocarea pe care au adus-o evenimentele istorice dogmei fapta si rasplata au facut ca întelepciunea sa intre în criza. Drept urmare apare imaginea dreptului suferind care dezvolta urmatoarea tema: lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi înteleasa, iar întelepciunea sa difera de cea a fiintelor umane. Din moment ce intuitia ordinei care guverneaza lumea este negata fiintelor omenesti, legatura dintre fapta si rasplata dispare, dar nu este parasita complet. În tot acest proces observam cum întelepciunea treptat paraseste pamântul pentru a se schimba în sistem supratemporal, parte a lumii divine careia îi apartinea de fapt chiar de la început.

În lumea iraniana si a Zoroastrismului întelepciunea are ca reprezentanti pe suveranii din perioada preistorica si sasanida, pe viziri si pe preoti. Ca si în cazul evreilor si mesopotamienilor, si aici adunarea si transmiterea literaturii sapientiale exprimata în proverbe, maxime, sfaturi etc. era datoria scolilor sacerdotale sau de pe lânga temple. Din moment ce gândirea, împreuna cu cuvântul si fapt, desfasura un rol dominant în Zoroastrism, se dadea o atentie deosebita cunoasterii religioase. Aceasta din urma era identificata cu întelepciunea. Dar cunoastera în chestiune avea si un caracter lumesc, nu numai religios. Oricum, orice fel de întelepciune provine dintr-un singur izvor, care duce la Dumnezeu.

Întelepciunea ca personaj sau ipostaza cereasca, Duh al întelepciunii apare în lucrarea intitulata Menog i Khrad - un fel de catehism al Zoroastrismului. Aici întelepciunea este conceputa ca unul dintre sfintii nemuritori. Ea este întelepciunea originara a cerurilor si a lumii; locuieste împreuna cu Ohrmazd Domnul si combina în sine orice fel de întelepciune (57,3-32). A fost creata de Ohrmazd (8,3; 8,8) si prin ea a creat lumea (1,11; 1,49; 57,5); prin opera sa Ohrmazd mentine cosmosul în existenta (1,12). Rolul ei cel mai important este instruirea si, uneori, revelatia.

Pentru egipteni, conceptul de ordine cosmica (maat) este fundamental pentru ideea de întelepciune. Zeita Maat era fiica lui Ra, zeul soarelui si simboliza adevarul, dreptatea si ordinea cosmica si sociala. Faraonul era reprezentantul ei pe acest pamânt. Cel întelept trebuia sa actioneze ca Maat, daca se supunea ei, avea succesul garantat, daca nu, îsi atragea pedeapsa.

Întelepciunea oferea regulile necesare, bazate pe traditie si experienta. Exemple de întelepciune sau de sfaturi sau de învataturi gasim înca din anul 2800 î.Cr. Virtutile celui întelept sunt modestia, corectitudinea, autocontrolul, supunera si tacerea. Totusi, gasim si în Egipt dogma conexiunii dintre fapta si rasplata, dar ea face parte din hotarârile de nepatruns ale divinitatii. Autoritatea, traditia, umilinta, prudenta, tacerea sunt în continuare argumente ale întelepciunii. În ultima vreme, întelepciunea si evlavia se identifica. Maat se oferea principiului divin (Ra). Credinciosii nu o mai însotesc acum pe Maat dar pe Dumnezeu care garanteaza legatura dintre fapta si rasplata. De data aceasta, întelepciunea consta în cunoasterea lui Dumnezeu si a liberului sau arbitru. Sub acest aspect, probabil ca Egiptul a influenta lumea biblica.

În India, o parte din cea mai veche literatura sapientiala se afla adunata în culegerile de întelepciune proverbiala compuse pentru edificare suveranilor sau a guvernantilor. Mahabarata, epopeea nationala indiana, contine în sectiunile sale didactice mare parte din aceasta veche traditie sapientiala. Ea contine în mod deosebit Bhagavadgita. Rolul deosebit jucat de cunoastere si de intuitie (jnana) în gândirea antica indiana (în special în Upanishad) a dat întelepciunii un rol central în India. Cu greu se poate deosebi aceasta întelepciune de filozofie si la rândul ei filozofia de religie - fiecare are ceva din caracteristicile celeilalte. Totusi, filozofia si religia brahmanica nu au ajuns sa personifice întelepciunea sau cunoasterea. Pasul acesta a fost facut de Budism care a dat o forma noua idealului de cunoastere indiana, calea mântuirii prin ciclul renasterilor (samsara). Ipostazierea gnosei mântuitoare sau a întelepciunii transcendentale a fost înfaptuita de budismul Mahayana care a avut loc la începutul secolui I î.Cr. Avem aici o realitate numita perfectiunea întelepciunii (prajnaparamita, literal: întelepciunea care a trecut pe malul celalalt). Începând din secolul al VI -lea, Tantrismul a dat o interpretare ritualista operelor traditiei Prajnaparamita.

Cum spuneam mai înainte, exista un paralelism între întelepciunea budista si cea ebraica. De fapt, cartile sapientiale budiste introduc un nou tip de cunoastere în legatura cu mântuirea, o intuitie a vacuitatii existentei, garantia libertatii. Virtutea intuitiei este personificata ca Zeita Întelepciunii, Prajnaparamita. Sub aceasta forma este considerata ca mama tuturor Buda. În iconografie, Prajnaparamita este reprezentata cu doua, patru, sase, zece sau douasprezece brate. Culoarea este alba sau aurita; lotusul si cartea (colorata în albastru sau rosu) sunt simbolurile sale. Omul simplu vedea în ea pe zeita de la care se poate obtine bunastare si binecuvântari. Iar teologii budisti o considera ca o simpla manifestare spirituala a întelepciunii mântuitoare sau iluminatoare, întelepciune care contine si sustine toate lucrurile si se numeste mama iluminarii. Scoala tantrica a produs formule magice (mantra) pentru a o îmbuna pe Prajnaparamita. Recitarea acestor formule duce la eliberarea celui credincios ei si obtine merite daca este oferita pentru altii. În aceasta forma de budism, imaginea Întelepciunii uneste în sine toate aspectele religiei, atât cele teoretice cât si cele practice⁽²³⁶⁾.

În încheiere, câteva cuvinte despre China unde întelepciunea are legaturi sporadice cu religia. În confucianism, întelepciunea are un caracter etico-moral, ca în lumea greaca unde întelepciunea consta în arta de a evita extremele si de a urma calea de mijloc. Una din cele cinci virtuti cardinale ce caracterizeaza omul învatat este numita chih (întelepciune) si cuprinde cunoasterea naturii umane si a societatii, stapânirea limbii si un comportament practic în conformitate cu regulile confucianismului. Simtul a ceea ce este drept si a ceea ce este nedrept este începutul întelepciunii⁽²³⁷⁾. Fiecare om poate deveni întelept, dar are nevoie de educatie si de practica - lumea chineza considera ca omul este bun prin natura sa, ca si în gândirea greaca. Însa, înteleptul poate fi depasit de omul sfânt (sheng-jen), adica de cel care adera perfect la toate principiile confucianismului (li), traieste în armonie cu natura si cu societatea.

Asadar, urmele Cuvântului-Întelepciunii-Spiritului divin din dorinta religioasa a Orientului confirma relatiile lui Dumnezeu cu omenirea în cursul istoriei mântuirii. De la început pâna la sfârsit, istoria este o istorie a mântuirii, adica un dialog pe care Dumnezeu l-a avut cu oamenii chiar din zorii timpurilor si care prin diferite faze îi conduce spre destinul ales mai dinainte de El. Cuvântul-Întelepciune-Spirit este dovada acestui angajament din partea lui Dumnezeu care se înfatuieste pe deplin în Cuvântul-Întelepciune facut trup si în daruirea Spiritului⁽²³⁸⁾.

Concluzii

La sfârsitul acestei conferinte, vrem sa raspundem la urmatoarea întrebare: religiile necrestine ofera sau nu ofera mântuirea membrilor lor?

1) Mântuirea în afara Bisercii pentru cei care traiesc conform constiintei nu se produce independent de Cristos si Biserica sa⁽²³⁹⁾. Mântuirea se realizeaza datorita prezentei universale a Duhului Sfânt, care nu poate fi separat de misterul pascal al lui Isus⁽²⁴⁰⁾. Conciliul Vatican II recunoaste ca în celelalte religii exista raze de adevar care lumineaza pe fiecare om⁽²⁴¹⁾, seminte ale Cuvântului⁽²⁴²⁾, care prin hotarârea lui Dumnezeu contin lucruri bune si adevarate⁽²⁴³⁾; ca se gasesc elemente de adevar, de har si de bine nu numai în inimile oamenilor, dar si în riturile si în obiceiurile popoarelor, chiar daca totul trebuie sa fie însanatosit, înaltat si completat⁽²⁴⁴⁾.

2) Lucrarea universala a Duhului Sfânt nu poate fi separata nici nu poate fi confundata cu lucrarea particulara pe care Duhul o desfasoara în trupul lui Cristos care este Biserica. Sf. Duh este prezent nu numai în oamenii de bunavointa luati individual, dar si în societate, în istorie, în popoare, în culturi, în relgii, dar totdeauna cu referinta la Cristos⁽²⁴⁵⁾. Prezenta universala si prezenta particulara a Duhului Sfânt deriva din misterul pascal si, chiar daca se deosebesc, totusi nu pot fi separate; ambele sunt legate de misterul mântuirii în Cristos.

3) Lucrarea Duhului Sfânt este prezenta în celelalte religii, iar acestea o oglindesc chiar daca ele contin lacune, insuficiente, erori⁽²⁴⁶⁾.

4) De vreme ce Duhul lui Cristos este prezent în religii, nu poate fi exclusa posibilitatea ca acestea, sa exercite un anumit rol mântuitor, adica sa ajute pe oameni sa ajunga la scopul ultim, în ciuda ambiguitatii lor. În religii se pune în evidenta în mod explicit relatia omului cu Absolutul, dimensiunea sa transcendenta. De asemenea, culturile si istoria popoarelor pot fi atinse de elemente de har.

5) În celelalte religii lucreaza acelasi Duh care calauzeste Biserica; totusi prezenta universala a Duhului nu poate fi pusa pe acelasi plan cu prezenta sa particulara în Biserica lui Cristos. Nu se esclude valoarea salvifica a religiilor, dar nu se poate spune ca totul în ele este mântuitor. Sa nu uitam de prezenta spiritului raului, de mostenirea pacatului, de imperfectiunea raspunsului uman la lucrarea lui Dumnezeu. Numai Biserica este trupul lui Cristos, si numai în ea este data cu toata intensitatea prezenta Duhului, de aceea toti oamenii trebuie sa caute sa faca parte din Biserica lui Cristos si sa participe în mod deplin la darurile mântuitoare care se gasesc numai în ea⁽²⁴⁷⁾. Religiile pot exercita rolul de praeparatio evangelica, pot pregati popoarele si culturile la primirea evenimentului salvific care a avut loc deja; dar functia lor nu poate fi comparata cu aceea a Vechiului Testament, care a pregatit evenimentul Isus Cristos.

6) Mântuirea se obtine prin darul Duhului Sfânt în Cristos, dar este necesar raspunsul si acceptarea umana. Religiile pot ajuta omul sa raspunda, întrucât îl determina sa-l caute pe Dumnezeu, sa lucreze conform constiintei, sa traiasca o viata dreapta⁽²⁴⁸⁾. Cautarea binelui este în cele din urma o atitudine religioasa⁽²⁴⁹⁾, este raspunsul uman la invitatia divina care se primeste totdeauna în Cristos si prin Cristos. Aceste dimensiuni obiective si subiective, descendente si ascendente, trebuie sa se compuna într-o unitate, dupa cum se compun în misterul lui Cristos. De aceea, în termenii indicati, religiile pot fi un mijloc care ajuta la mântuirea propriilor membri, dar nu se pot compara cu functia Bisericii.

7) Faptul ca pot exista elemente salvifice în religii nu implica, prin sine, o judecata asupra prezentei unor astfel de elemente în fiecare din religiile concrete. Pe de alta parte, iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, posibila în ultima instanta în Isus Cristos singurul mijlocitor, este singura cale pentru a ajunge la Dumnezeu însusi. Religiile pot fi purtatoare de adevaruri salvifice numai întrucât conduc oamenii la adevarata iubire.

În final, adaug o marturie personala. Când eram copil, îmi placea sa merg dimineata la sfânta liturghie. Casa natala este îndreptata cu fata catre rasarit, dar si drumul care duce catre biserica este orientat spre rasarit. Mi-a ramas impregnata în memorie ca o imagine vie, soarele rasarind de dupa dealurile înverzite si sunetul clopotelor bisercii care îi chema pe crestinii din sat la liturghie. Pe fondul acestei imagini, îmi doresc sa vina cât mai repede ziua în care soarele sa se bucure deasupra tuturor crestinilor din tara, chemati de clopotele bisericilor catolice si ortodoxe deopotriva sa cânte un singur Amin si sa celebreze o singura Euharistie pentru a fi gasiti împreuna si la Înviere.

pr. Wilhelm DANCA

Summary

The conference is focused on two basic affirmations: the Holy Spirit was attending in the world before the Christ's glorification and the Spirit of the Lord is present actively outside of the Church. Therefore we can speak about the universal and the particular work of the Holy Spirit, but always in relationship with Jesus Christ and his Church. I uphold that trying to explain very shortly the attendance of the Holy Spirit as wisdom, wich allow us to get into touch with the non christian peoples. The conclusions have a pneumatological character and belong to the point of vue of the christian theology of religions.