COMENTARII, ÎNTREBARI SI DISCUTII

Întrebare: La un moment dat ati spus, ca omul când moare pierde suflarea de viata. As dori sa se explice aceasta în legatura cu acel refaim, umbrele care în Vechiul Testament nu dispar. În al doilea rând, s-a spus ca Spiritul ar fi o fiinta intermediara între Dumnezeu si creaturi. Si al treilea, vreau sa ne prezinte putin raportul dintre basar, ruah, nephes, psyche si pneuma în procesul de dezvoltare al revelatiei în legatura, daca se poate, cu escatologia, pentru ca Duhul în vechiul Testament si Noul Testament, pregateste eschata.

Raspuns (mons. Vladimir PETERCA): Vad ca sunt trei întrebari, ne-am înteles frateste si ecumenic cu parintele Semen, ca la a treia sa va raspunda parintele.

Orice discutie si prezentare a noastra nu poate avea un caracter exhaustiv. Pentru notiunea aceasta de Duh, cu toate implicatiile si relatiile care se creeaza în limbajul Vechiului Testament, cred ca trebuie sa ne întoarcem la un punct de plecare asa cum îl defineste Isus Cristos: Duhul sufla unde vrea, noi îi auzim soapta, dar nu stim nici de unde vine, nici unde pleaca(In 3,8). Cu aceasta cred ca am clarificat definitia cea mai clasica a Duhului pe care ar trebui sa o dam. Acum revenim la prima întrebare. Asa cum am spus, al doilea sens al termenului ruah este cel de suflare sau rasuflare, care asemenea vântului din natura, sustine si însufleteste trupul omului. Omul nu stapâneste aceasta suflare pentru ca îi este data de Dumnezeu, viata este particica din creatia lui Dumnezeu, ma refer la viata omului, iar aceasta suflare vine de la Dumnezeu, iar când aceasta rasuflare se stinge, omul moare. Am aici o referinta la Iob 34,14-15. Raportând termenul de ruah la sensul de suflare în perspectiva Cartii lui Iob, cred ca exista o logica, adica logica Vechiului Testament, care era astfel: sfârsitul vietii îl ducea pe om în lumea cealalta, în seol, iar viata însemna în acest caz un fel de destramare, dizolvare a ei. Acest tip de viata era lipsit în primul rând de ceea ce venea de la Dumnezeu, adica Duhul sau, ruah. Aceasta afirmatie mi se pare fireasca, logica. În viziunea Cartii Întelepciunii, de care m-am ocupat, citatul clasic, cunoscut si în dogmatica, ca viata, de data aceasta, relal ruah, are un ruah care nu se schimba. Avem o perspectiva spiritualizata, un alt nivel semantic de întelegere a termenului ruah, adica exegetic si implicit dogmatic.

Asadar, problema acestei rasuflari sau suflari care se stinge o data cu moartea omului trebuie raportata la conceptia evreului biblic care este acea stiinta din Vechiul Testament.

Întrebare: Problema este mult mai dificila. Daca suflul vieti dispare prin moarte atunci credinta în viata de dincolo este o problema fundamentala, care a fost o linie rosie si în Vechiul Testament, nu-i asa? Cred ca nu este bine explicat pentru ca nucleul acesta vital reprezentat chiar de umbre, refaim, si umbrele au nucleul vital al omului. Nici în Vechiul Testament omul nu dispare complet prin moarte. As fi voit sa fie explicat acest lucru pentru ca este o problema care ne preocupa pe toti si în Noul Testament. Daca omul dispare complet în Vechiul Testament, atunci în Noul Testament ce preia?

Raspuns (mons. Vladimir PETERCA): Revin cu o mica completare. Întrebarea este fundamentala pentru întelegerea Vechiului Testament, dar, si acest dar este semnificativ pentru Biblia Ebraica; exista o limita si în privinta aceasta a evolutiei revelatiei. Pentru evreu, au fost clare anumite lucruri: Dumnezeu exista, Dumnezeu este unul, atotputernic, sfânt. Dar lucrul care a ramas ezitant si fluid este omul. De fapt ce este omul? Îmi amintesc de un articol scris cu ani în urma de parintele P. Benoît, unul dintre promotorii traducerii Bibliei de la Ierusalim, care a spus ca Noul Testament, în care existenta sufletului, nemurirea sufletului, toate celelalte probleme legate de suflet si de viata de dincolo de mormânt au fost posibile în primul rând gratie Septuagintei, care a redimensionat aceste concepte fundamentale din teologia Vechiului Testament, deci din teologia ebraica (este vorba de articolul La Septante est-elle inspirée? publicat în Vom Wort des Lebens, Festschrift Mainertz Max, Münster, 1951, pp. 41-49). Este vorba de Ps 15,10 unde cuvântul ebraic sahat este preluat în limbile moderne cu termenul "fosa", în sensul de mormânt, care se afla în paralel cu cel de seol din stihul anterior. Septuagita a tradus respectivul cuvânt cu , adica putreziciune. În felul acesta traducatorii greci au plasat acest termen într-o perspectiva teologica noua, cu o referinta evidenta la notiunea de vesnicie. Acest lucru a facilitat citirea acestui verset în Fap 2,25-31 si în 13,35-37 cu intentia declarata de a se dovedi cu acest cuvânt, transformat prin traducere, Învierea lui Cristos din morti. Septuaginta preia cuvântul stricaciune de moarte, dându-i semnificatia de vesnicie, îl vei lasa sa traiasca vesnic, si pe acest verset, text la care se adauga celelalte din cartile sapientiale se construieste teologia Noului Testament. Cred ca asa trebuie vazuta problema si de fapt, nu avem nici un motiv sa refuzam o astfel de perspectiva teologica.

Întrebare: Care este raportul dintre basar, ruah, nephes, psyche si pneuma?

Raspuns (pr. Petre SEMEN): Mai întâi, subliniez ca nu miam propus sa fac o abordare totalitara a termenilor pentru ca am fost constrâns de timpul si spatiul acordat. În functie de spatiul comunicarii, m-am limitat la termenul cel mai semnificativ biblic, si anume ruah. Basar reprezinta trupul în general, nu atât calitatea fizica, cât mai ales slabiciunea lui, perisabilitatea lui. Termenul nephes este ceea ce se insufla basar-ului omenesc în general, dar Scriptura foloseste n ori notiunea nephes raportat la toate fiintele vii. As zice ca apartin mai mult de partea fizica. Partea spirituala însa, ruah este în exclusivitate a Duhului si a omului, este o împrumutare, asa cum s-a explicat la Samson, o atingere a Duhului care se mentine dupa moarte. Refaimii erau purtatori de ruah, nu de nephes, erau continuatori într-o stare de semiconstienta dupa moarte. Nu era vina lor si nici vina evreilor în general vis-a-vis de aceasta credinta, ci era vorba de o etapa a revelatiei. Revelatia divina era în curs de desfasurare, de aceea apar atâtea diferentieri, nuantari ale Duhului. Acolo parintele profesor a fost limitat tot de spatiul comunicarii; el se refera la credinta sau la dubiul unor oameni care spun: cine stie, oare nu cumva, odata cu disparitia trupului, moare si spiritul? Acel cine stie? este foarte semnificativ. Sintagma nu o enunta autorul însusi, ci exprima un punct de vedere general uman al timpului. As zice ca exprima o îndoiala cu privire la revelatie, asa cum se întâmpla cu psalmistul: Zis-a nebunul în inima lui, nu este Dumnezeu. Daca un ateu citeste paragraful ca atare poate fi smintit. Cred ca parintele profesor nu a voit deloc sa minimalizeze învatatura Bisericii vis-a-vis de escatologie. Digur ca acolo se observa si o influenta a filosofiei elenistice care era în plina desfasurare în acele vremuri.

Întrebare: Pnoe este o realitate creata si pneuma are o alta nuanta?

Raspuns (pr. Petre SEMEN): Din punctul de vedere al terminologiei elenistice, din punctul de vedere al textelor, as zice ca exista cam aceeasi asemanare între pneuma si pnoe, deci partea slaba si neputincioasa care depinde de pnoe, la fel basarul depinde de ruah.

Raspuns (mons. Vladimir PETERCA): Vreau sa închei cu un verset din Osea, care contradictia, dubiul de a fi un om al duhului, spiritului, ruahului: Au sosit zile de pedeapsa, au venit zile de rasplata. Israel striga: profetul este un nebun. Omul lui ruah (al spiritului) aiureaza. Dar desigur din pricina marimii nelegiurii tale, din pricina razvratirii tale (1,7).

Întrebare: Ati afirmat ca Sfântul Duh îl capaciteaza pe om cu energiile sale necreate. Întrebarea este urmatoarea: Aceste energii necreate sunt identificate cu persoana Duhului Sfânt sau cu lucrarile acestuia?

Raspuns (pr. Petre SEMEN): Revenind la afirmatia ca revelatia are un curs de desfasurare si mai ales ca se adapta la puterile de întelegere ale omului, sigur ca energiile necreate nu se pot identifica cu persoana însasi a Duhului. Am subliniat de altfel, ca exceptându-l pe Isaia, în doua contexte, este vorba de capitolele 62 si 32, as zice ca în textele vetero-testamentare s-ar depista cam greu persoana ca ipostaza a Duhului Sfânt, ci mai curând lucrarea. De exemplu, energii: l-a atins Duhul, l-a potentat, s-a îndepartat, i-a capacitat la maximum puterile dar nu a ramas. Abia dupa întrupare persoana Duhului s-a manifestat deplin. Altfel, revelatia s-ar fi încheiat odata si nu ar fi durat atât.

Întrebare: Dar nu sunt lucruri create?

Raspuns (pr. Petre SEMEN) De ce sa fie create neaparat? Lucrarea lui Dumnezeu nu este creata, dupa învatatura Bisericii noastre, pentru ca nu este întotdeauna sensibila. Interventia în lume a Duhului este forte greu sesizabila prin urmare. Când spunem necreata o comparam exclusiv cu lucrarea umana care trebuie sa fie perceputa. De multe ori sesizeaza abia urmarea lucrarii. Este ca un fel de energie electrica ce se transmite prin fir. Firul poate aduce caldura, lumina, chiar si aer conditionat, dar as deosebi lucrarea Duhului de prezenta Duhului.

Întrebare: Voiam sa stiu mai mult despre motivatia sincretista a unirii. La care Biserica se refera aceasta motivatie a unirii? Noi nu avem o dimensiune sincretista a unirii. Al doilea, aceasta cristologie graduala si relativizata despre care vorbeste deseori, se refera cumva la Biserica Catolica? Noi nu avem asa ceva.

Raspuns (pr. Petre SEMEN): Motivatia sincretista a unirii cred ca se refera la tendintele generale. Am participat la întâlnirea ecumenica în 1994 la Cambera. Ascultând sintagma aceasta am facut o analogie cu tendintele pe care le-am observat acolo, unde era exprimata o dorinta de unire asa la modul general. Sa ne rugam împreuna, sa facem simpozionul împreuna, dar fiecare era cu mentalitatea lui, cu traditia lui si cu perspectivele lui de viitor. M-a frapat rugaciunea aborigenilor din Australia, care erau îmbracati foarte sumar, chiar acolo la simpozion. Sa ne unim cu ei, dar care era motivatia unirii? Oare Duhul lui Dumnezeu lucreaza într-adevar în lumea pagâna?, ca majoritatea sunt pagâni. Sa nu mi se ia în nume de rau. Nu minimalizez importanta miscarii ecumenice, Doamne fereste, pentru ca suntem implicati. Cred ca asta a voit sa spuna motivatie sincretista a unirii, adica tendinta cvasi-mondiala de unire într-un fel de asociatie de popoare, credinte. Asa am înteles.

Comentariu (pr. Petre SEMEN):

Dupa mine, realitatea pozitiva întotdeauna ne uneste. Când a dat definitia de la Calcedon, exact definitia noastra despre Cristos. Apoi a redat ceea ce m-a surprins, fara sa citeze, probabil autorul respectiv, a citat în text sacramentul originar Cristos, aceasta apartine unui teolog catolic, Semerloth; Biserica - sacrament universal al mântuirii, Lumen gentium; Biserica este misionara prin natura ei - Lumen gentium; misiunea ca parte integranta a Bisericii, Biserica drept comuniune. Aceste lucruri sunt într-adevar realitatile care ne unesc. O doctrina comuna. Cred ca si la aceste întâlniri ar trebui sa subliniem mai ales partea pozitiva printr-o reflexie reciproca. Daca lucrurile acestea se clarifica, adâncesc, fac mult mai mult bine decât alte initiative. De exemplu, daca Biserica este misionara prin natura ei, este clar ca un anumit prozelitism, despre care se vorbeste atâta, vine exclus prin întelegerea naturii Bisericii. Ar trebui deosebite lucrurile: ce înseamna una, ce înseamna cealalta. Dar mi-a placut aceasta dimensiune a realitatii tratate, cu aceasta sunt de acord.

Comentariu (mons. Vladimir PETERCA):

Când s-a vorbit despre vocatia misionara a Bisericii s-a folosit si cuvântul evanghelizare, care mi-a placut. În cazul acesta, nu se mai pune problema prozelitismului, pentru ca evanghelizarea este dorinta tuturor. Termenul prozelitism cred ca se refera la miscarile sectante, dar nu este cazul aici.

Comentariu (Ep. Petru GHERGHEL):

Felicit pe cei care au promovat aceasta initiativa si o consider ca o lucrare reala a Duhului Sfânt, o inspiratie care ne demonstreaza ca este viu. Felicit pe organizatori, pe parintele Rector, pe parintii profesori de la Institutul nostru si de la Facultatea de Teologie Ortodoxa. Sper, asa cum scrie pe acest program, sa fie un început care sa continue. M-am bucurat mult când am auzit ca si cei de la Radio Iasi au subliniat importanta deosebita a acestui moment. Totodata, cerem ca Duhul Sfânt sa vina cu adevarat în ajutorul slabiciunilor noastre. Vreau sa mai spun ca în felul acesta ne vom putea cunoaste mai bine, vom putea pretui ceea ce avem comun, vom simti bucuria atunci când ne vom completa reciproc prin aportul parintilor specialisti, vom trai inspiratia Duhului Sfânt pentru noi întâlniri între ierarhi, preoti si credinciosi. Nu vreau sa ma lungesc, dar am fost impresionat de una din declaratiile Mitropolitului de Banat, Nicolae, în care a spus ca lucrarea de unire este exclusiv opera Duhului Sfânt, care va trezi oameni carismatici ce vor lamuri pe toti. Este bine sa fim uniti, pentru ca aceasta a fost si este vointa lui Cristos.

1