Majoritatea incercarilor de reconstituire a Mausoleului ni-l prezinta ca pe un edificiu patrat, inalt de cca. 50 metri, sustinut de coloane si avand un acoperamant in forma de piramida, in varful caruia o cvadriga (car triumfal tras de patru cai) ii purta pe Mausol si Artemisa. Printre constructori gasim arhitecti si sculptori vestiti ai vremii - Timotheos, Leochares, Bryaxis, precum si Scopas; acesta din urma a lucrat, dupa cum am vazut, si la impodobirea Artemisionului, iar Mausoleul a fost una dintre realizarile sale - se pare ca murit (in varsta de 70 de ani) in 350 i.e.n., care este si anul terminarii monumentului din Halicarnas. Vitruviu nu exclude nici participarea lui Praxiteles (in locul lui Timotheos) - numarul constructorilor mentinandu-se constatnt la patru, caci initiasera un soi de intrecere pentru impodobirea fiecareia dintre cele patru fatade ale monumentului.

    Mausoleul a supravietuit cateva veacuri (in ciuda ocuparii succesive a Halicarnasului de catre persi, macedoneni, romani, turci s.a.), pana la sosirea cavalerilor ordinului "Sfantului Ioan" (ioaniti); acestia vor sta aici din 1309 pana in 1522, cand Soliman Magnificul, dupa un asediu de sase luni, cucereste insula, in ciuda rezistentei darze organizate de marele maestru al ordinului, Villiers de l'Isle Adam (un stramos al scriitorului cu acelasi nume, din secolul XIX).

    In cele peste doua veacuri cat insula s-a aflat sub ocupatia lor, Cavalerii de Rhodos (viitorii Cavaleri de Malta), au folosit monumentul "pagan" de la Halicarnas ca pe o cariera de piatra; transformati dintr-un ordin ospitalier intr-unul eminamente razboinic, siliti sa faca fata unor frecvente atacuri si asedii, construiau in permanenta fortificatii si alte lucrari de aparare. O parte a marmurei mausoleului a fost transformata in pulbere pentru fabricarea mortarului sau, prin ardere, pentru obtinerea varului. Marturii din acea vreme atesta ca, atunci cand au fost distruse temeliile, a fost descoperita o sala mare, din marmura de diferite culori, bogat ornamentata, de unde pornea un culoar catre o sala mai mica unde se afla un sarcofag. Deoarece se lasa seara si lipseau uneltele adecvate, deschiderea sarcofagului de marmura a fost amanata pentru a doua zi; dar in cursul noptii raufacatorii s-au furisat in sala golind sarcofagul, si astfel continutul lui a ramas pierdut pentru totdeauna, ba nici macar nu posedam un inventar cat de sumar al obiectelor aflate in sala funerara.

    Este una dintre multele pricini pentru care, in ceea ce priveste incercarile de reconstituire a Mausoleului, ne aflam intr-o situatie asemanatoare cu cea legata de reconstituirea Artemisionului: fragmente gasite in fortificatiile din Rhodos, in zidurile fostelor edificii ale cavalerilor, la temelia unor modeste case ale localitatii turcesti Budrum si in locurile cele mai incredibile - in Villa di Negro din Genova, de pilda, a fost gasita (in 1865) o placa din friza ce reprezenta lupta grecilor cu amazoanele. Cum a ajuns acest fragment din Asia Mica in Italia? Nu stim, si probabil ca n-o vom afla niciodata, desi ipotezele nu lipsesc: in perioada medievala, republica Genova intretinea vaste relatii comerciale cu regiunile rasaritene si nu este exclus ca vre-un negutator intrepid sa fi gasit pentru fragmentele splendidei frize un loc in cala corabiei sale, alaturi de mirodeniile, tesaturile si celelalte marfuri occidentale.

    Alte fragmente (printre care unele din aceeasi friza zisa a amazoanelor) se gasesc azi tot la British Museum (intr-o celebra "Sala a Mausoleului") - provenienta acestore fiind de altfel cunoscuta: in 1846, Stratford Canning, ambasadorul britanic pe langa Sublima Poarta si, zece ani mai tarziu, Charles T. Newton, viceconsul britanic la Mitilene (antica Lesbos) le-au transportat, cu permisiunea sultanului, la Londra; de unde concluzia ca activitatea diplomatica, legata de chestiunile politice la ordinea zilei, nu exclude nicidecum interesul pentru vremurile demult apuse constituind domeniul arheologiei...