Fapte uitate in dezbaterea "procese '46 - sentinte '49 - recursuri '97"

ILEANA VRANCEA

1. Unde este "informatia istoricilor"?

In prezentarea oferita de revista "22" asupra controversei iscate de scrisoarea de protest a unor congressmeni americani adresata presedintelui Romaniei in legatura cu recursul in anulare a sentintelor pronuntate in 1949 in procesul unor demnitari din guvernul Antonescu, recurs motivat prin lipsa probelor de vinovatie, citim:

"In scrisoarea congressmenilor americani s...t apar informatii istorice eronate". "Clisee sau inexactitati apar si in presa internationala". Observatia este intemeiata - curat eronate! - dar ea ridica doua intrebari: 1. De unde au luat congressmenii americani "informatiile eronate"? Ca si in alte imprejurari care implica raporturi in probleme-cheie cu factori de decizie occidentali, observatia referitoare la "informatiile istorice eronate" asupra Romaniei se revarsa exclusiv asupra factorilor occidentali ghidati de "informatii istorice eronate", dar niciodata asupra surselor romanesti care emit informatiile eronate sau le omologheaza drept surse infailibile atunci cind sint difuzate in limbi de circulatie sub semnatura unor autori staini. 2. De unde sa fi luat congressmenii americani si "presa internationala" informatii neeronate asupra Romaniei anilor '40-'50, si ce fel de informatii corecte le opune "22" in cadrul celor cinci pagini consacrate temei?

Nu numai ca aceste intrebari nu sint puse, dar nici redactia, nici preopinentii care critica in scrisoarea congressmenilor americani, "o viziune limitativa si foarte sumara" asupra "climatului vremii" in perioada antonesciana nu ofera nici un fel de informatie faptica menita sa aseze dezbaterea pe terenul datelor istorice. Desi prezentarea redactiei invoca "adevarul despre istoria Romaniei dintr-o perioada cind ea a fost succesiv falsificata in scopuri politice", desi anunta "un dosar din care sa nu lipseasca opinia si informatia istoricilor", tocmai "informatia istoricilor" lipseste cu desavirsire din cele cinci pagini consacrate temei. Ceea ce abunda in cele cinci pagini sint "opiniile" - vocabula repetata insistent in prezentarea redactiei "pentru ca cititorii sa-si faca o opinie despre aceasta complicata problema". Dar "complicata problema", inainte de a deveni una juridica, de principiu, este mai intii de toate una de informatie istorica, faptica de prima importanta: invocarea "adevarului istoric falsificat" nu ne apropie de adevar prin prezentarea de "opinii" care fac abstractie de datele faptice ingropate in milul falsurilor, ci ne obliga la punerea in discutie a faptelor inlocuite prin falsuri.

In ce fel de "climat" au functionat demnitarii antonescieni? Clisee falsificatoare preluate drept fapte

Falsuri vechi si noi publicate in limbi de circulatie si acreditate azi ca bibliografie de referinta asupra climatului vremii si a situatiei evreimii sub dictatura antonesciana1) alterneaza in functie de adresant, si uneori chiar sub aceeasi semnatura, cind imaginea roza a "unicei" comunitati iudee salvata de la exterminare multumita lui Antonescu, sub regimul caruia s-ar fi petrecut doar "practici discriminatorii" savirsite "prin abuz de putere de catre subalternii lui" (s-a ajuns chiar, prin pervetiri de texte, la inventarea unui Antonescu "adept al unui antisemitism ponderat si nerasist"), cind imaginea apocaliptica de "tara hotarita sa stearga orice prezenta evreiasca de pe teritoriul ei". In zig-zagul acestor minciuni si generalizari falsificatoare, una singura ramine consecventa si omniprezenta: "traditionalul antisemitism al maselor romanesti", "traditionalul antisemitism al intelectualitatii romanesti", disparitia din viata publica de dupa 1937 a reprezentantilor spiritului critic fata de nationalism primitiv/antisemitism si identificarea lor generala cu "discriminarile" antisemite aplicate de intelectualii de traditie democratica si "filosemita" care ar fi intrat, chipurile, in guvernul Antonescu.

Pe acreditarea acestei minciuni a vacuum-ului lasata de pretinsa disparitie a spiritului critic antirasist din viata publica a anilor '40 - minciuna primita cu buna-credinta in mediile unui public neavizat - se sprijina deopotriva si prezumtia de vinovatie colectiva si prezumtia de nevinovatie colectiva, care se confrunta in dezbaterea de principiu asupra revizuirii sentintelor de condamnare pronuntate in '49 impotriva unor demnitari din guvernul Antonescu, eliberati in procesele anterioare din '46 din lipsa de probe; ambele pornesc de la premisa conform careia in timpul dictaturilor legionaro/antonesciene nimeni dintre reprezentantii spiritului democratic si cu atit mai putin un demnitar al guvernului de dictatura militara nu si-ar fi putut permite o distantare publica fata de rasism/antisemitism, necum o frinare a efectelor acestei politici in propriul domeniu de activitate; singura posibilitate pe care ar fi avut-o cei neimplicati in crime ar fi fost aceea de a fi "gindit cu totul altfel".

O asemenea premisa exclude din discutie dovezile ca "in climatul vremii", invocat in alb in aceasta dezbatere, aceia care au "gindit altfel" si-au asumat raspunderea de a se exprima public altfel si de a actiona altfel in domeniul lor de activitate - fenomen incompatibil cu logica statului comunist-nazist si tocmai de aceea exclus ab initio din toate procesele comuniste, incepind cu cele din '46, vinat de cenzura si abandonat si astazi de catre istorici; statul totalitar comunist, fie el in faza "internationalismului proletar", cind Antonescu era considerat doar "o sluga a lui Hitler", fie el in faza "independentei nationale", cind primitivul nationalism legionaro/antonescian a fost idealizat/anexat drept mostenirea pe care un Antonescu patriot, independent fata de Germania, ar fi lasat-o unui Ceausescu patriot, independent fata de Rusia, nu putea cu nici un chip accepta drept reala si drept prilej implicit de comparatie, dovada ca ideologia oficiala rasista a dictaturii antonesciene a putut fi contracarata public pe plan teoretic si efectele ei frinate pe plan practic de catre un demnitar care "gindea altfel". In logica statului comunist, ca si in logica statului nazist, un ministru care-si manifesta public modul de a gindi "altfel" este in cel mai bun caz demis (cind nu este asasinat) - logica statuata in mod expres chiar inainte de instalarea de jure a comunismului, in rechizitoriile proceselor din '46, care nu-i condamnasera inca pe aceia carora le va veni rindul in '49: "Este o minciuna cind ei spun: personal am facut totul ca sa opresc dezastrul tarii la departamentul meu... Este evident ca daca frinarea pe care o invoca acuzatii ar fi fost reala s...t nu slit s-ar fi ingaduit nici 24 de ore sa mai ocupe fotoliile ministeriale respective" ("Procesul Marii Tradari Nationale", 1946, p. 31).

Datele faptice de care fac abstractie si rechizitoriul din '46, si dezbaterea din "22" atesta insa ca, atit timp cit razboiul nu se incheiase, dictatorul roman nu si-a permis sa-i extermine si nici sa-i demita pe acei demnitari care isi asumasera raspunderea de a gindi "altfel" fie prin demisionare - in dezacord cu angajarea armatei romane dincolo de Nistru -, fie prin manifestari publice antirasiste in raspar cu antisemitismul si nationalismul primitiv al ideologiei oficiale, dupa cum nu i-a exterminat nici pe liderii formatiilor politice democratice dizolvate in 1938, care ii inaintasera in scris lungi memorii impotriva trecerii Nistrului si impotriva deportarii/masacrarii evreilor.

In anii razboiului, Antonescu si-a crutat adversarii politici si demnitarii dezobedienti, din necesitatea de a-si prezerva pioni de legatura cu Occidentul in eventualitatea victoriei aliatilor. Faptul ca, in eventualitatea victoriei lui Hitler, aceia care isi manifestau public sau in memorii scrise modul de a gindi "altfel" in fata rasismului antonescian, isi asumau riscuri majore - se vede limpede din amenintarile lasate de Antonescu in rezolutiile lui din august '42 la adresa acelora care prin presiunile lor il impiedicau sa-si desavirseasca programul inceput de "purificare totala a natiei" de "neghina": "Voi infiera la timp ssubl. meat pe toti aceia care au venit - ultimul dl. Iuliu Maniu - si vor veni sa ma impiedice a raspunde dorintei majoritatii acestei natii s...t Ordinul meu a fost sa se deporteze evreii".

Dar ordinul care viza la inceput doar Basarabia si Bucovina, si care a fost in cele din urma extins in secret la intreaga tara, nu a putut fi indeplinit. Dupa succesul initial al deportarilor executate fulger, prin surprindere, din ordinul lui Antonescu, anul 1942 marcase desconspirarea operei de "purificare" de catre insesi autoritatile locale insarcinate cu executarea ei: ordinele de deportare odata ajunse la destinatie au fost aduse la cunostinta liderilor comunitatii evreiesti inainte de intrarea in vigoare a termenului de executare si la semnalul de alarma dat de reprezentantii "neghinei" s-au pus in miscare "toti aceia care au venit" sa-l "impiedice" pe Antonescu sa-si desavirseasca opera, lovindu-se de brutale refuzuri, dar determinind in cele din urma, alaturi de presiunile factorilor externi, frinarea procesului de exterminare a evreimii romane, la jumatatea drumului.

Datele faptice asupra acestor presiuni si asupra brutalitatii cu care au fost respinse de Antonescu, constrins in cele din urma sa cedeze doar partial si tacit, au fost inlocuite cu minciuna consensului general de care s-ar fi bucurat actiunea antonesciana de "curatire" a tarii de evrei, iar supravietuirea unei jumatati din populatia evreiasca a Romaniei mai este si astazi atribuita "independentei" lui Antonescu si "rezistentei" lui in fata presiunilor germane de aplicare a "solutiei finale". Antonescu a actionat intr-adevar independent fata de Hitler, pentru ca a initiat inaintea lui Hitler deportarea evreilor in lagare cu regim de exterminare (prin foame, ger si masacre). Daca nu si-a mai putut desavirsi propria "solutie finala" in ritmul fulger aplicat initial si daca nu si-a putut respecta sincronizarea stabilita in '42 cu "solutia finala" hitlerista - aceasta s-a petrecut nu pentru ca Antonescu a rezistat presiunilor germane de deportare generala a evreilor romani, ci pentru ca nu a mai putut rezista presiunilor interne de oprire a deportarilor, presiuni exercitate de personalitati si cercuri de care Antonescu avea nevoie si pe care nu-si putea ingadui sa le anihileze.

Asadar, nu intr-un vacuum al reactiilor critice, ci in acest spatiu al confruntarilor intre politica si ideologia de stat a dictaturii militare rasiste si manifestarile contracarante ale unor factori lipsiti de orice putere de decizie s-a situat si activitatea demnitarilor guvernamentali, Îcare gindeau cu totul altfel": ei au avut de ales intre gindirea tacita si manifestarea publica a gindirii lor in practica propriului departament.

Fapte abandonate de istorici

Marginindu-mi aici exemplificarea la manifestarea publica a modului de a "gindi altfel" adoptat de Ion Petrovici, ministrul Educatiei Nationale in guvernul Antonescu (dec. 1941-aug. 1944), prin texte publicate si prin activitatea ministerului sau, nu imi propun sa le prezint nici drept pars pro toto in dezbaterea asupra demnitarilor evocati in "22" (din simplul motiv ca activitatea fiecaruia reclama atentia istoricilor cunoscatori ai respectivelor domenii - juridic, militar, economic), si nici drept "un caz". Prezenta lui Ion Petrovici in mentinerea in tipariturile anilor '40 a spiritului critic impotriva ideologiei rasiste si a nationalismului primitiv nu constituie "un caz", ci doar o exemplificare a unei serii de repere similare - parte din ele le-am expus - concludente pentru continuitatea acestei directii in viata publica romaneasca din anii dictaturilor legionaro/antonesciene. Astfel, in contextul in care Ion Antonescu dicta consiliului de ministri "masuri de aparare rasiala" fara de care "rasa (romana) se duce peste cap", Ion Petrovici, in conferinta publica tinuta in martie 1941 si publicata in volum in 19422), reluind o tema abordata anterior, explica publicului ca "nu exista nici un popor de rasa pura": "Fiecare popor este o amestecatura de rase" si "de obicei dusmanii nostri arunca aceasta invinuire asupra poporului nostru cind spun ca sintem un popor de amestecatura, dar as vrea sa stiu care nu este un popor de amestecatura". "Nu fondul rasial e acela care formeaza unitatea nationala" si "nici unitatea limbii", ci "comunitatea traditiei, comunitatea amintirilor - aceasta este pirghia unitatii nationale".

In contextul in care politica de purificare rasista a tarii dictata de Ion Antonescu si teoretizata de profesorul si juristul Mihai Antonescu isi cauta sprijinul in traditia "vinjosiei" exaltata in acei ani de adeptii extremei drepte care proclamasera superioritatea traditiilor protoistoriei, ale fondului geto-dacic-scitic asupra valorilor morale ale civilizatiei latine; in contextul in care in Consiliul de Ministri cei doi amintiti mai sus declarau ca "libertatea de actiune totala" pentru "o totala si violenta inlaturare a elementelor straine" nu poate fi realizata "daca nu i se fixeaza de la inceput bazele pe vinjosia pe care (natiunea) stie sa o aiba" si daca nu se lichideaza traditia opusa - "omenia siropoasa predicata de unii traditionalisti care mai pot fi intre Dv." - Ion Petrovici relua in Puterea si limitele traditiei, text retiparit in 1942, un mai vechi avertisment: "Este o curata nebunie s...t ca cineva, cind este vorba sa faca triajul traditiilor, sa prefere unei traditii pe care se poate alcatui un ideal de progres, o traditie pe care nu se poate altoi nimic si care nu ar fi altceva decit invierea unei intunecate si retrograde barbarii". La exaltarea "vinjosiei" si la batjocorirea "omeniei", Petrovici opune "examenul critic al ratiunii: ratiunea socoate ca are dreptul sa examineze temeinicia si valoarea tuturor lucrurilor, si prin urmare si temeinicia traditiilor s...t fiindca exista in patrimoniul unui popor si traditii contradictorii s...t. Cindva, poporul roman era foarte mindru de traditia romana", insa "alte idei au aruncat in public... o adevarata scitomanie" ("Noi nu sintem romani! Noi sintem daci, noi sintem geti, noi sintem sciti"), "o admiratie pentru traditiile poporului scit... pentru dispretul lor de vieata; numai ca atunci cind se dispretuieste vieata, omul e tentat sa o dispretuiasca mai putin pe a lui, cit pe a vecinului sau... Aceasta scitomanie... s-a incuibat incet, incet, si a dat roadele pe care le cunoastem si la a caror desfasurare am asistat ingroziti... Sa ne intoarcem la traditia romana. Pe aceasta traditie se poate grefa un ideal de viata superioara", pe traditia "care a creat stiinta dreptului", "prin reguli de justitie admirate de toata lumea. Sa renuntam la traditia geto-scitica. Sint inca destui in Europa care se pot incununa si infumura cu dinsa".

In contextul in care propaganda dictaturii militare intensifica pervertirea doctrinei crestine inceputa de Garda de Fier, iar Mihai Antonescu invoca "bazele national-crestine ale societatii romanesti" pentru a justifica "purificarea etnica a natiunii", Ion Petrovici publica in 1942 in forma largita conferinta Crestinism si Nationalitate, rostita in ianurie 1940, in care reamintea: "Crestinismul a descoperit un Dumnezeu care inseamna iubire si a carui solie catre oameni a fost: Iubiti-va, ingaduiti-va! Ideea crestina imbratiseaza toate neamurile egal. Ideea nationala are in schimb un puternic altoi egoist si isi ingradeste elanurile de solidaritate si capacitatea de sacrificiu in marginile comunitatii sale nationale". Daca intre cele doua idei "suprapunere nu exista", exista in schimb "o acomodare": "Cel de Sus nu poate sa admita ca o particica din lume sa se substituie intregului, ci mai degraba voieste ca fiecare particica sa-si pastreze caracteristicile sale proprii in ansamblul ordinii universale".

In acelasi spirit, in contextul in care paralel cu pervetirea valorilor crestine, in centrul instigarilor oficiale se afla nu numai "jidovimea" ca etnie, ci religia mozaica in sine, caracterizata de Mihai Antonescu drept "o religie profitoare", Ion Petrovici evoca "religia din antichitate care este considerata indeobste ca o avangarda, o anticamera a credintei crestine, religia mozaica", drept "o participare a cugetarii evreesti la netezirea acestui drum, catre Dumnezeul gasit", "presimtit si in epoca de mai tirziu a profetilor...". Dar si in vechea religie "care l-a creat pe Iehova in conformitate cu natura romaneasca", zeu "crud si razbunator" care "pedepseste pe copii pentru greselile parintilor, pedepseste popoarele pentru greselile Regilor", Petrovici releva "partea de utilitate": "caci de teama propriei sale plasmuiri fioroase, omul si-a infrint egoismul personal, si cu aceasta s-a putut crea ordinea sociala bazata pe concesii si restrictii reciproce".

Ministrul Educatiei Nationale Ion Petrovici nu s-a marginit sa-si expuna public in propriile-i conferinte si tiparituri pozitia opusa fata de etnicismul rasist si religios oficializat atunci de politica de stat, ci a mentinut aceasta pozitie opusa si in invatamintul public. In chiar anul 1943, in care Ion Antonescu elogia in presa "actiunea de deparazitare a tarii de dusmanii interni, evreii...", invinuiti de "otravirea si ticalosirea sufletului neamului nostru", un manual de istorie aprobat cu nr. 28/1943 de Ministerul Educatiei Nationale, condus de Ion Petrovici, oferea elevilor acest text la capitolul "Evreii".

"Nu insemnatatea politica distinge rolul evreilor in istorie: ei sint pomeniti in istorie pentru ca din religia monoteista relevata lor de Moise s-a nascut o morala superioara s...t Spre deosebire de alte popoare care dupa disparitia statului si incetarea vietii politice dispar din istoria universala, Evreii au ramas mai departe ca un factor creator s...t Ceea ce economisea din fortele sale spirituale prin interzicerea activitatii politice, poporul folosea pentru o aprofundare a vietii interioare si pe tarim religios si moral. Evreii au creat conceptii care-i aseaza din nou intre factorii istoriei s...t Prin activitatea de predica a profetilor, zeul aspru si mistuitor al lui Moise ajunge un zeu al dreptatii si al moralei. In istorie acesta este meritul evreilor de a fi dat lumii gindirea monoteista si religia intemeiata pe morala si dreptate din care se va naste crestinismul s...t cu caracterul sau mai universal".

Lectia este insotita de recomandarea lecturii din profetul Isaia: "Cautati dreptatea, ocrotiti pe cei apasati...". (Manualul, semnat de Remus Ilie, constituia in genere o foarte mare reusita.)

Aceasta nealiniere n-a trecut neobservata. Prin reprezentantul scolilor grupului etnic german din Romania, i se cere lui Ion Petrovici, la 5 august 1943, sa inlocuiasca disciplina istoriei universale cu istoria Germaniei. Ministrul Educatiei Nationale respinge cererea cu urmatoarea rezolutie: "nu se poate substitui germanismul omenirii intregi". Programa analitica de inspiratie hitlerista a fost respinsa si programa analitica aparata de Petrovici a ramas in vigoare.

Ministrul Educatiei Nationale Ion Petrovici a dovedit de asemenea ca atunci cind normele hitleriste-rasiste in organizarea invatamintului fusesera institute de jure, consecintele lor au putut fi anulate de facto: rolul jucat de ministrul Petrovici, secondat de o serie de inspectori generali precum Tiberiu Ionescu, Emil Giurchescu, Ilie Marinescu, Al. Vasilescu, Teodor Nes s.a., in mentinerea sistemului de invatamint de toate gradele organizat de Comunitatea Evreilor pe baza programei analitice a invatamintului de stat, pentru elevii si studentii evrei eliminati din scolile statului, s-a dovedit hotaritor. Nu numai ca nu a cedat presiunilor scrise de desfiintare a acestor scoli, acordindu-le anual autorizatia de functionare, dar a aprobat inmultirea lor. Astfel, efectul practic urmarit de instituirea legislatiei rasiale in organizarea invatamintului public - excluderea evreilor de la certificatele de stat - a fost anulat: rapoartele inspectorilor generali din Ministerul Educatiei Nationale condus de Ion Petrovici atestau ca invatamintul evreiesc a functionat neintrerupt pe baza programei analitice a invatamintului de stat. Ca urmare, certificatele eliberate de scolile si institutele de invatamint evreiesti de toate gradele au putut fi in mod legal recunoscute valabile la sfirsitul razboiului.

Adoptarea unor astfel de decizii si difuzarea in invatamintul public, in conferinte publice tiparite in colectia populara "Biblioteca Pentru Toti" a unor astfel de texte in contradictie cu rasismul de stat al anilor '40, a incurajat manifestarea practica in viata de zi cu zi a starii de spirit ostile antisemitismului, in mediile in care aceasta stare de spirit a existat, si a frinat efectele propagandei antisemite in mediile aflate sub influenta acestei propagande.

Manifestindu-si public modul de a gindi "altfel" in fata tezelor rasiste propagate de ideologia legionaro/antonesciana, ministrul Educatiei Nationale a avut autoritatea morala de a caracteriza drept "forme de vasalitate spirituala" tendintele de "a renunta la gindire proprie si la tinuta personala, a adopta ideile altuia sau formulele lui de exprimare". "Se poate vorbi de vasalitate spirituala si atunci cind te supui orbeste ideilor sau formulei altuia, chiar in ipoteza ca personal n-ai avea nici o idee proprie, ori n-ai fi in stare sa ti-o fauresti ssubl. in textt. Faptul ca influenta unei singure persoane iti impiedica largimea aprecierii si te face sa nesocotesti alte puncte de vedere, oricare ar fi temeiul pe care il invoca si autoritatea acelora care le reprezinta - aceasta constitue o vasalitate, cu deficienta evidenta a libertatii de manifestare" (p. 105). Adresindu-se celui care a ajuns sa se afle in situatia "de-a dreptul primejdioasa" de a fi "prizonierul unui singur punct de vedere si al unui orizont limitat", punind in discutie "capul care adopta docil ideea altuia, cu argumente cu tot, fara macar sa refaca in minte esafodajul ei documentar", Petrovici avertizeaza: "Macar controlul gindirii tale cu reflectia altora, care au meditat asupra aceleiasi probleme, privind-o din unghiuri diferite, e o necesitate ce nu se poate inlatura nepedepsit" (pp. 101, 107). Celor aflati sub "influenta unei singure persoane" si a "miturilor", avertismentul pedagogic le opune imperativul spiritului critic: "In viata publica se constata continua trebuinta de mituri care ridica la suprafata personaje, uneori cu merite mai multe, alte dati cu foarte putine, dar in jurul carora se creeaza un nimb de raze imaginare, catre care se indreapta ochii uluiti ai obstii, si in fata carora inceteaza orice critica, orice simt de apreciere justa"; "trairea in fictiv si in mit s...t, chiar cind ele se dovedesc periculoase", naste "exploziile periodice de cruzime, care in ciuda unei educatii sistematice de generozitate, de justitie, izbucnesc cu furie elementara" (p. 86). Raul este diagnosticat si in "tendinta miscarilor revolutionare la care pleava participa intotdeauna in larga masura, de a uniformiza nivelul societatii retezind capetele care o depasesc si scapind de reprezentantii spiritului critic, cu care n-a dus casa buna niciodata fanatismul revolutionar" (p. 89).

In programul de "dezintoxicare morala a tineretului", Petrovici s-a bizuit nu numai pe manuale scolare de tipul citat mai sus, ci si pe publicarea unei variate bibliografii educative sub auspiciile Ministerului Educatiei Nationale. De o mare importanta s-a dovedit in acest sens ritmul de activitate imprimat de Ion Petrovici editurii "Casa Scoalelor" in intensificarea educatiei umaniste-rationaliste, orientate explicit impotriva normativelor etniciste, misticoide, rasiste, prin lucrari accesibile publicate in domeniul istoriei ideilor, al eseisticii morale axate pe critica actualitatii - culegeri de conferinte rostite de carturari la radio sau in sesiuni ale Academiei Romane in 1941, 1942, 1943, 1944. In cadrul lucrarilor de acest profil, a inseriat Petrovici si ciclul de "studii junimiste" contractat de "Casa Scoalelor" cu E. Lovinescu, in decembrie 1941, in toiul campaniei de presa de o extrema violenta intretinute impotriva intelectualilor care initiasera cu un an in urma - anul centenarului Maiorescu - actualizarea spiritului critic maiorescian impotriva normativelor etniciste ale zilei. Sa rememoram contextul in care a fost incheiat acest contract. Printre elementele-cheie ale legatului moral-politic revendicat pentru contemporaneitate in masiva monografie lovinesciana Titu Maiorescu - publicata in 1940 de Fundatiile Regale -, fusesera expuse in extenso si filipicile maioresciene marcate de "vehementa impotriva celor ce agitau instinctele rele ale oricarei multimi inculte pentru a intretine persecutia evreilor". Faptul ca monografia raporta in mod direct la prezent problemele atacate de Maiorescu in polemica impotriva politicii de agitatie antisemita, prin precizarea expresa "selet sint astazi si mai actuale", faptul ca prin citate masive monografia rememora vechile avertismente - "nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru romani" -, faptul ca politica de instigare antisemita era incadrata in contextul ei real drept parte integranta a politicii distructive fata de valorile romanesti respinse in numele nationalismului primitiv - toate acestea declansasera amenintarile directe ale publicisticii legionaro/antonesciene. Acuzatiile de "destramare a neamului", de "inalta tradare", injuriile de cea mai joasa speta revarsate asupra carturarilor care sustineau in presa actualizarea legatului maiorescian, n-au ramas fara urmari.

In mai 1941, directorul Fundatiilor Regale care tiparise monografia, Al. Rosetti (invinuit si de tiparirea Istoria Literaturii Romane de G. Calinescu), a fost inlocuit cu D. Caracostea. Acesta a suspendat colaborarea la RFR a intelectualilor "de formatie liberalizanta pina la simpatii fata de ideologia si literatura semita", somindu-i "sa faca dovada ca ei recunosc cerintele vremii" (RFR, 8/1941). Nici unul din cei vizati n-a cedat somatiei si colaborarea le-a fost interzisa. Acestea sint conditiile in care Ion Petrovici pune la dispozitia intelectualilor ostracizati contractele "Casei Scoalelor, incluzind printre noile lor lucrari publicate sub auspiciile Ministerului Educatiei Nationale pe aceea care, aparuta in 1943 (T. Maiorescu si posteritatea lui critica, de E. Lovinescu), nu se va multumi doar sa proclame "actualitatea" rationalismului si criticismului maiorescian, precum monografia din 1940, ci va aseza in fata intelectualitatii "datoria unei atitudini militante, barbatesti"... "impotriva misticilor si a mistagogilor": fata de o "boala spirituala care a cuprins o generatie intreaga cu grave repercutii sociale" ("ortodoxismul, misticismul, ÇcriterionismulÈ, ÇtrairismulÈ"), spiritele critice sint chemate "sa se organizeze pe un front comun" si sa se patrunda "de ideea ca in imprejurarile de astazi T. Maiorescu nu ne e un stramos indiferent", ci "un indrumator" in confruntarea dintre "doua lumi cu totul deosebite: de o parte, lumea ÇnouaÈ, mistica, si de alta, lumea rationalista, logica a lui T. Maiorescu": "logica e una si e condusa de ratiune, pe cind misticismul e multiplu, nu cunoaste frina, si pasional poate trece de la teorii la acte si chiar la crima".

"O mostenire cu bucluc..."

Nici unul din textele lui Ion Petrovici citate mai sus in contextul lor n-a putut "trece" prin cenzura comunista. Chiar si manualul de istorie aprobat in 1943, care oferea elevilor date nepervertite pentru intelegerea valorilor morale ale mozaismului si crestinismului, reaprobat imediat dupa 23 august 1944 cu nr. 146333 de Comisia de Revizuire a manualelor si de Inspectoratul General, a fost "epurat" dupa 1948 si inlocuit cu manualele necontaminate de astfel de erezii. Perioada "independentei nationale" nu a eliberat de sub interdictia cenzurii comuniste textele critice la adresa normativului etnicist si a traditiilor retrograde publicate in anii '40 de Ion Petrovici si de alti adepti ai directiei rationaliste, dar a impus in schimb prin campanii de presa teroriste tocmai directiile promotoare ale "unei intunecate si retrograde barbarii", combatute de Petrovici in anii '40, si acreditate in anii '70 drept monopol al spiritualitatii romanesti. Ca dovada: in cartea mea Confruntari in critica deceniilor IV-VII (E. Lovinescu si posteritatea lui critica), din cele o suta de pagini cite au mai ramas la tiparire in 1975 din capitolele masive consacrate "sensului politic" al rationalismului militant promovat de maiorescianismul anilor '403), printre fragmentele interzise de cenzura au fost si citatele din textele publicate de Ion Petrovici impotriva tezelor rasiste si a traditiilor retrograde. La sfirsitul tocmelii am izbutit sa pastrez doar un lung citat de elogiere a traditiei romane repudiate si de denuntare a consecintelor scitomaniei, dar nu si apelul "sa renuntam la traditia geto-scitica". Bibliografia oficiala a impus insa asupra lui Ion Petrovici o imagine total epurata de critica ideologiei legionaroide: in Istoria filosofiei romanesti tiparita in 1980 sub egida Academiei de Stiinte Sociale si Politice a RSR, capitolul "Ion Petrovici", incredintat unui columnist de la Saptamina, a eliminat nu numai componenta antirasista a scrierilor filosofului roman, dar a falsificat prin citate trunchiate esenta politica a studiului "Puterea si limitele traditiei", pe care izbutisem sa-l citez pe larg, din care a exclus orice referire concreta la tezele legionaroide ale anilor '40 si pledoaria pentru "examenul critic al ratiunii". Citatele ne-trunchiate tinteau direct in aceleasi teze legionaroide, raspindite de organul Securitatii in anii '70-'80 si aparate de Scinteia impotriva oricarei critici.

Directia antirasista si antilegionara mentinuta de Ion Petrovici alaturi de alti carturari in tipariturile anilor '40 a ramas pina astazi ascunsa cititorilor ca "o mostenire cu bucluc", ca o boala rusinoasa, ai carei purtatori de microb sint dati "disparuti dupa 1937" si diagnosticati generic de catre emulii romani si israelieni ai lui I.C. Dragan drept niste "Jew lovers". Indiferent de acceptiunea injurioasa la unii sau elogioasa la altii, diagnosticarea adversitatii fata de nationalismul primitiv drept "filosemitism" constituie o foarte veche ineptie asupra careia nu merita sa ne oprim. Atit timp cit directia militantismului antirasist, antitotalitar, promotor al rationalismului critic si al valorilor civilizatiei latine, nu va fi re-incorporata prin reeditari integrale in cadrul istoric real, drept parte integranta a apararii valorilor nationale romanesti, a "fondului autohton de rationalitate" (citez fericita expresie a lui Vasile Gogea); atit timp cit elogiul si tacerea comisiva vor continua sa acrediteze sentintele falsificatoare care atribuie nationalismului primitiv, antisemit si antiintelectual in egala masura, statutul de monopol asupra manifestarilor publice ale intelectualitatii romanesti - statut de care nu s-a bucurat niciodata -, intelectualul roman de azi nu are nici un motiv sa se mire, si cu atit mai putin sa se supere, atunci cind efectul de bumerang al falsurilor acceptate de el drept axiome4) se revarsa asupra tarii intr-un spectacol public aflat sub reflector pe scena lumii.

...si o opinie strict personala

Supunind atentiei citeva date uitate in discutia din "22", bazata exclusiv pe "opinii", fie-mi ingaduita totusi si exprimarea unei opinii strict personale: daca la capatul acestei re-lecturi a textelor publicate si promovate de ministrul Ion Petrovici in anii '40, impotriva rasismului, a traditiilor retrograde si pentru respectul valorilor morale iudeo-crestine, m-as intreba cum suna ele astazi, in sfera decizionala a invatamintului public romanesc sau israelian, de care ma simt, afectiv, deopotriva legata, as raspunde ca urarea cea mai calda pe care as face-o elevilor/studentilor din Romania, precum si elevilor/studentilor din Israel, intre care se numara si nepoatele mele - este sa poata avea un ministru al Educatiei Nationale care sa le ofere, spre auditie si spre lectura, texte precum cele conferentiate si publicate de ministrul Ion Petrovici in anii '40, citate foarte pe scurt in acest articol.

Ierusalim, februarie 1998

NOTE:

1) Am citat pe larg o parte a acestei bibliografii de dezinformare in "Sensul Unic al Amneziei Selective" (AGORA, 2/1993), text reprodus in culegerea Un minimum obligatoriu, DIALOG, 1996.

2) Ion Petrovici, Fulguratii filosofice si literare, editura "Biblioteca Pentru Toti", nr. 1543-46 (1942).

3) M-am mirat ca H.-R.Patapievici - pentru ale carui bune cuvinte ii multumesc - imi atribuie reductia spiritului lovinescian (maiorescian) "la autonomia esteticului in interiorul literaturii" (Cerul vazut prin lentila, 1996 editia a II-a, p. 157), reductie a carei falsitate am expus-o in toate capitolele volumului din 1975 amintit mai sus si in monografiile lovinesciene care l-au precedat. Cit despre "proclamarea victoriei" spiritului maiorescian/lovinescian, nu numai ca nu am sustinut ideea unei astfel de "victorii", dar am consacrat concluziile cartii din 1975 unei idei opuse (vezi E. Lovinescu si posteritatea lui critica, "In loc de incheiere").

4) Am citat pe larg astfel de falsuri in "Falsificarea istoriei ca bumerang" (vezi Un minimum obligatoriu, DIALOG, 1996).

1